Dacă nu ați înțeles, credea că are două creiere, unul mare și verde cu care se gândește și unul mic și roșu cu care se răzgândește (și anume “când se dă pe balansor”). După o vreme mi-am dat seama că nu e singura în situația asta. Simptomul e foarte frecvent la foarte mulți dintre noi.

Suntem o nație duplicitară. Mă întâlnesc la tot pasul cu constatarea asta. Personajul nostru arhetipal e Ghiță Pristanda, definit excepțional prin îndemnul nevesti-sii “Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot”. Natura noastră duplicitară se manifestă în multe direcții și dă multe bătăi de cap celor care nu ne cunosc sau nu prea ne înțeleg. Trăsătura noastră națională cea mai pregnantă și ușor de identificat în istorie e trădarea. De toate felurile și de toate calibrele și venind de la cine nu te aștepți. Mai nou, în spațiul muncii, lucrătorul român se arată supus și umil la serviciu, aplecat de nevoie în fața oricărui șef mărunt, dar rebel pe la spate, saboteur sau pur și simplu chiulangiu și mincinos, vindicat în forul său interior că ceea ce face nu e de fapt decât o formă de protest, un fel de a se răzbuna sau de a lua ceea ce i se cuvine.

Pentru că sentimentul care ne hrănește duplicitatea este cel că ni se cuvine. Ni se cuvine mai mult decât primim, suntem asupriți de lume și de sistem și atunci, ce să faci, te apleci când nu ai încotro dar pândești momentul când poți să-ți iei și tu partea ta, a ta din moși strămoși, ceea ce ți se cuvine de drept și nu ți se recunoaște. Dacă cumva ești prins, ești o biată victimă. Toată lumea fură, minte și înșală, dar tu ai avut ghinionul să te prindă. Și față de cât fură alții… ce faci tu e un biet fleac.

Poate că niciunde nu se vede mai bine natura noastră duplicitară decît în relația cu statul. Aici creierul nostru verde cu care ne gândim vrea să primească de toate de la stat. Alocație pentru copii, de ce nu, doar statul i-a făcut, educație gratuită, sănătate gratuită, pensii, măcar decente și când avem ocazia, de ce nu, nesimțite, bonuri de masă, tichete de sejur, bilete la băi, abonamente la chefereu, și câte și mai câte.  Când vine vorba despre a plăti pentru toate astea intră rapid în funcțiune creierul roșu cu care ne răzgândim și nu vrem să plătim taxe. Nu, domne’, nu noi. Să plătească bogații, îmbuibații, parlamentarii, ăia care s-au îmbogățit din speculă, de ce noi?

Fenomenul e aiuritor. Vobeam cu un amic care-mi povestea în ce hal îl scoate din minți socru-său care tună și fulgeră de indignare împotriva hoților care jefuiesc țara, în schimb când și-a închiriat un apartament nu a declarat la fisc decât o zecime din chirie, că “așa face toată lumea”. Altul îmi spunea aceeași poveste despre taică-su și cazanul lui clandestin de țuică în care face cam 200l de țuică pe an, fără să plătească un leuț accize ssau impozit, timp în care se indignează despre cum fură lumea statul. Mai nou un val de mânie proletară s-a abătut peste guvernanți pentru că vor să introducă CAS la veniturile din drepturi de autor. Adică noi de ce să plătim pentru pensiile altora? Să plătească alții, noi suntem artiști.

În general suntem uluitor de capabili să cerem de la stat orice fără să avem nici cea mai vagă preocupare de unde scoate statul banii. Fiecare nouă dezbatere a bugetului ne arată din nou, dureros, asta. Și nu e vorba numai de noi, cei de rând, dar și de parlamentari sau de unii guvernanți. Cea mai grea lecție de democrație pentru noi pare să fie aceea că societatea, statul, suntem noi. Dacă învățăm lecția asta, dacă aruncăm naibii odată creierul ăla roșu, așa cum și fi-mea a făcut pe la 6 ani, și dacă începem să gândim unitar, o să descoperim că multe, foarte multe dintre  lucrurile pe care statul le face azi, sunt absurde și, în ultimă instanță, umilitoare.

Pentru că e absurd să ai măsuri sociale care vizează întreaga populație. E ca și cum ai lua bani dintr-un buzunar, i-ai vântura prin niște mașinării care toacă o treime din ei și apoi ai băga restul în celălalt buzunar. Motivul pentru care suntem așa de înamorați de ele, fie ele pensii, sănătate sau educație este că sperăm mereu ca altcineva să plătească nota de plată. Nu știm cine, e treaba creierului ăluia roșu, nu ne privește. În dezbaterea din jurul articolului anterior cei care s-au arătat adversarii sistemului privat de pensii spun că trebuie să pui prea mulți bani în el ca să ai o pensie decentă. N-ai cum să economisești atâta. Ideea fiind că statul are cum. De unde? Știe el, nu știu, nu-i treaba noastră. Cu creierul ăla roșu, găsește el o soluție.

Soluția, până acum, a fost îndatorarea publică. Din perspectiva asta stăm încă bine, nu am ajuns încă la nivelul de îndatorare al unor țări occidentale pe care toată lumea mi le dă drept exemplu, cum e bunăoară Franța, în care trăiesc, și în care, în treacăt fie spus, lumea își plătește conștiincioasă impozitele în cea mai mare parte. Țările astea practică sportul protecției sociale nesustenabile de ceva vreme și au ajuns într-o fundătură la fel de urâtă ca a noastră, cu o populație care consideră că e dreptul ei inalienabil să primească resurse pentru care nu plătește.

Situația la noi, însă, e pe undeva mai critică, dată fiind duplicitatea de mai sus. Pentru că ea a creat o categorie minoritară de papagali care duc în spate, plătind toate dările, tot restul populației. În acest moment sunt mai puțin de 5 milioane de salariați, din care ceva peste un milion lucrează la stat și sunt la rândul lor plătiți din taxele plătite de ceilalți. Una peste alta, dacă adăugăm și profesiile liberale și micul patronat, cca 4 milioane de salariați duc în spate o țară de 20 milioane de locuitori. Ăsta e adevăratul substrat al luptei pentru protecție socială. Am  întors conceptul pe dos. De la protejarea unei minorități defavorizate de către majoritate la protejarea unei majorități inerte de către o minoritate activă. Și problema e că majoritatea aia inactivă votează. Are și timp de mers la vot, de altfel. Ăsta e și motivul pentru care toată stânga României luptă pentru protecție socială, de la adăpostul creierului cel roșu. Pentru că nu ei plătesc pentru ea, ci alții. Și cu cât plătesc mai puțin, cu atât e vocaliza mai răsunătoare.  Creierul verde, în fond, e mai mare!

O puteți vedea foarte bine călătorind cu metroul prin București. Coborâți în subteran ca într-o peșteră a lui Ali Baba. Lumina e chioară, miroase dubios, a catran de șine, mucegai și urină, amestecat cu arome de langoși cu brânză. Nu există indicații; trebuie să te orientezi și să te descurci, e pentru cunoscători. Cunoscătorii, de altfel, se și mișcă siguri pe ei și dezinvolți și un pic iritați pe neofiții care încurcă locul. E oarecum murdar, nu foarte, dar suficient încât să pară dubios. Casele de bilete sunt niște gherete de tablă cu femei zgribulite în pulovere lălâi, înghesuite printre butice cu pufuleți, țigări și ciocolată. Turnicheții par făcuți la Automatica SA din resturi, vopsiți cu vopsea lovitură-de-ciocan (mereu m-am întrebat de ce dracu’ îi zice așa) și te aștepți mereu să se blocheze, deși nu o fac. Pereții sunt acoperiți cu cărămidă aparentă tip, de pe vremea marelui ctitor, căzută pe alocuri. În fine, e o mare jale. Te gândești cu groază la momentul în care o să te urci în tren.

Apoi vine trenul și trage la peron. Intri cu strângere de inimă. Și… stupoare. E impecabil. Mai mult decât impecabil. E uluitor. E curat, luminos, foarte, foarte confortabil, răcoros vara și călduros iarna, larg, rapid, silențios. E pur și simplu minunat. Metrourile din Paris, Londra sau New York, cu care circul adeseori, sunt niște rable împuțite pe lângă metroul din București. Cum naiba e posibil așa ceva?

Iată cum. Exploatarea metroului aparține de Metrorex SA, firmă de stat cu pierderi de zeci de milioane pe an plătite din bani publici. Partea de material rulant, însă, a fost subcontractată către firma Alstom, într-o tranzacție care a suscitat multe discuții la vremea ei. Alstom lucrează tot cu oamenii Metrorex, afiliați la aceleași sindicate ca cei care se ocupă de mișcare și de stații și căi de acces. Alstom e condusă de un om căruia-i pasă de ce iese din mâna lui, deși e la rândul lui un personaj controversat, prietenul meu Gabi Stanciu (nici o legătură, doar o coincidență de nume). Numai el știe de ce efort e nevoie ca să faci o întreprindere să funcționeze la așa standarde în așa condiții. Dar, iată, că o face.

Povestea lui Gabi nu e unică. De-a lungul și de-a latul României puteți vedea lucruri minunate făcute de aceeași români care nu sunt în stare să alinieze gurile de canal la nivelul șoselei. Vedeți și Charles de Gaulle Plaza, construită de Bog’art într-un an cu muncitori români, dar și pasajul de la Băneasa care se târâie pe loc de 3 ani, cu aceeași muncitori. Răspunsul paradoxului stă în managementul de stat.

Statul român e un Midas întors. Tot ce atinge se transformă în căcat, scuzați expresia. Nu numai ceea ce conduce direct, ca Metrorex sau SNCFR, bunăoară, dar orice atinge indirect prin contracte, concesiuni sau subvenții. Orice face e pătat de pecinginea corupției, a indolenței, a căpătuielii fără sfârșit și fără jenă, fie că gestionează direct activitatea cu pricina, fie că doar o comandă unui furnizor. Dacă mergeți la mare în Croația cu mașina veți merge pe autostrada Dalmației, de la Zagreb la Split. Autostrada trece munții Velebit, are nenumărate viaducte și tunele, dintre care două tunele duble mai mari decât Mont Blanc sau Frejus. E o operă inginerească titanică, exemplară. A fost făcută în 4 ani, cu Bechtel.

De multe ori când vorbesc despre rolul statului în societate oamenii dau exemplul Franței. Franța are un stat mai mare, mai birocratic și mai prezent în economie decât România. Dar în Franța statul funcționează. Mergeți cu TGV-ul dintr-un oraș în altul în Franța, sau mergeți într-un spital sau într-o școală. Nu știu cum fac să funcționeze, dar funcționează. Asta e ceva ce trebuie să admitem că nu se va întâmpla niciodată cu statul român. Nu s-a întâmplat niciodată în istoria noastră și nu se va întâmpla. Cel puțin nu în timpul vieții noastre, a celor care citim acum aceste rânduri, orice vârstă am avea.

Așa că singura soluție pentru noi ca nație este să limităm statul la minimul posibil. Să privatizăm orice se poate privatiza apoi să privatizăm și restul. Poate că nu vom obține un rezultat perfect, dar e imposibil să obținem ceva mai prost decât avem acum.

Printre multele paradoxuri ale României se numără și acela că la noi educația privată nu e întotdeauna de mai bună calitate decât cea de stat. Dacă ne uităm la învățământul universitar, ea e mult mai proastă. Asta e bizar. Eu nu știu nici un loc în lume (asta nu înseamnă însă că nu există) în care să se regăsească această situație. Cum se explică paradoxul?

În primul rând, trebuie să remarcăm faptul că această afirmație (educația privată e mai slabă decât cea publică) nu e valabilă decât pentru educația universitară. Cea post-universitară (MBA, bunăoară) ca și cea pre-universitară (grădiniță, școală elementară) nu respectă această regulă.

O primă remarcă evidentă cred că ne apropie foare tare de un răspuns: prețul educației primare și chiar preșcolare e mult mai mare decât al celei universitare, deși accesul la alternative gratuite, finanțate de stat, e la fel de bun sau chiar mai bun. Cea mai ieftină grădiniță privată percepe taxe de ordinul a 150-200 EUR/lună, în timp ce cea mai scumpă universitate privată percepe taxe de cca 600 EUR/an!! Există câteva școli elementare private care percep taxe de 20,000 EUR/an și multe (toate supra-solicitate) în zona 5-6,000. Cel mai scump program de MBA din București, prin comparație nu trece de 15,000 EUR/an.

Răspunsul paradoxului, desigur, nu poate sta decât în comportamentul consumatorului. E foarte clar că noi considerăm educația elementară mult mai importantă decât cea universitară. Și nu ne înșelăm. Chiar așa și este. Diferența, însă, e zdrobitoare. Practic, noi nu dăm doi bani, ca societate, pe calitatea învățământului universitar. Atâta vreme cât ne dă o diplomă, restul nu mai contează. Dacă vă întrebați de ce, răspunsul nu poate veni decât de la comportamentul angajatorilor. Atâta vreme cât pe piața muncii nu e nici o diferență între o diplomă obținută la “fără frecvență” la Bondrea et Co. sau la Universitatea București, de ce să mă chinui? E foarte greu și riscant să faci o universitate privată bună. Trebuie să-ți asumi costuri mari, investiții importante. De ce să o faci, dacă societatea acceptă diplome la metru? Am citit recent un studiu despre valoarea unei diplome în mai multe țări, măsurată ca NPV al creșterilor salariale care vin din educația universitară într-o viață. Din Europa, cea mai mare sumă o are Italia, (din lume, Statele Unite), iar cea mai mică Danemarca, urmată îndeaproape de Franța.  Nu știu unde stă România, că nu au măsurat și la noi, dar sigur stă foarte jos. Există societăți egalitariste, ca și a noastră, unde e o presiune socială să ai o diplomă, dar nu prea contează dacă o ai de care e. E doar o problemă de statut, nu are conotații practic aplicative. Angajatorii au înțeles asta și nu dau nici ei doi bani pe diplome și așa, iată, cercul vicios s-a închis. Am citit recent interviurile unor directori de resurse umane care spuneau că pentru ei nu contează ce universitate ai absolvit pentru că ei sunt angajatori de șansă egală. Asta e una din cele mai mari tâmpenii pe care le-am auzit vreodată. Adăugați la această supă cerințele legale impuse de o societate birocratică și supra-reglementată ca foarte multe profesii să aibă o diplomă universitară și ați creat cocteilul distrugător care aruncă în aer azi învățământul universitar privat de la noi.

De când cu scandalul universității Spiru Haret, am auzit multe voci cerând ca Ministerul Educației să înăsprească procedura de acreditare a facultăților. Problema nu e aici. Procedura de acreditare e destul de laxă peste tot în lume. Ea trebuie să permită accesul în sistem și al unor școli de calitate mai slabă, care deservesc un public al lor. Diferența trebuie să o facă societatea. În America, ca să iau un exemplu foarte relevant pentru că are și un sector public și unul privat foarte puternice în învățământ, e o diferență uriașă între a absolvi Harvard, sau Kelogg, sau MIT și absolvi Ohio State. Chiar în Franța, una e să faci HEC și alta Universitatea din Bordeaux (oricât mi-ar fi mie de drag orașul). Unde mai pui că Harvard (și puțini poate știu asta) nu e acreditat de nimeni. Pentru că nu vrea să fie. Standardele lui sunt oricum mult mai sus decât prevede procedura (minimală) de acreditare și nu are nevoie să fie recunoscut de vreun organism birocratic, chiar dacă în Statele Unite acel organism nu e de stat. Reputația lui impecabilă e suficientă. Dar e o mare diferență (în oportunități de carieră, salariu, atractivitate pentru angajatori) între a termina Harvardul cel neacreditat și Ohio State, cea acreditată. Atâta vreme cât la noi aceste diferențe nu există, Bondrea va prospera, orice ar încerca să-i facă Ministerul (și pun pariu că nu va încerca să-i facă chiar nimic, până la urmă).

O altă latură a problemei este că învățământul de stat face o concurență neloială învățământului privat. Atâta vreme cât există o alternativă gratuită, oricare ar fi calitatea ei, e foarte dificil să găsești o poziționare de marketing coerentă. La noi universitățile private au apărut pentru a satisface nevoia unui număr mai mare de studenți, apărută după revoluție, împreună cu nevoia profesorilor din universitățile de stat de a-și rotunji veniturile. Poziționarea cea mai simplă a fost cea a accesibilității atât prin prețul mic cât și prin laxitatea standardelor. O societate fără standarde s-a cuplat perfect la această propunere și, iată, universități nule didactic au devenit bune afaceri. Rușinea nu e a lor ci a noastră, a celor care angajăm acești absolvenți și le validăm astfel pregătirea precară.

Pentru a rezolva situația educației universitare private (și publice, în același timp) soluția, după părerea mea, nu poate veni decât din privatizarea prestatorilor de servicii de educație, cel puțin a celor de educație universitară. Eu cred și că acest nivel de educație nu ar trebui suportat de societate ci de individ, ceea ce ar schimba dramatic regula jocului și ar rezolva definitiv problema dar, dacă chiar insistăm în acest fel de a ne cheltui banii, măcar hai să o facem cum trebuie. Hai să alocăm fondurile celor care sunt educați, nu educatorilor și să lăsăm educatorii să concureze liber pentru acești bani. Hai să legăm fondurile alocate de criterii de performanță academică și să plătim mai bine pe cei care fac treabă mai bună (nu mai multă, ca acum). Și hai să nivelăm terenul de joc. În Franța există un sistem foarte bun (și mă mir că importăm de la ei toate tâmpeniile dar nu ce e bun) și anume școlile private, de orice nivel, pot intra în contract cu statul și astfel sunt finanțate în aceleași condiții ca și școlile de stat. Așa se face că eu plătesc pentru școala fetei mele, privată, catolică, mică și foarte legată, cam 1,500 de EUR/an, cu tot cu masa de prânz (gătită zilnic de propriul bucătar, “after all, this is France…”) în timp ce în București fratele meu plătește 8,000 pentru un serviciu similar.

Ca în orice altceva, soluții există, totul e să vrem…

Dar nu e competitivitatea principalul motor al progresului? În cantităţi mari nu e, ba e chiar pe dos. În organizaţiile şi societăţile hiper-competitive totul este despre cum să-i bat pe ceilalţi, cum să fiu mai tare, mai mare, mai şmecher, mai bine văzut decât ei.  Mai rău, obsesia de a învinge se transformă rapid şi oarecum brusc în obsesia de a nu fi învins. Uitaţi-vă doar la bătălia ridicolă de orgolii dintre România şi Bulgaria despre care nu e cea mai proastă ţară! Faptul că mai sunt încă 25 mai bune decât noi înaintea noastră în Europa nu mai contează. Important e să nu fii ultimul.

Avem un client care îşi propune, între valorile lui de companie, să cultive un spirit de învingători între angajaţii lui. L-am întrebat cum are de gând să o facă. Nu ştie. „Bine – l-am întrebat atunci -  dacă toţi sunt învingători, atunci cine sunt învinşii?”. „A – mi-a răspuns el – păi nu există învinşi” Cum naiba să existe învingători fără învinşi? Ce fel de utopie e asta? Pentru ca unii să se simtă învingători, alţii trebuie să se simtă învinşi. Şi anume mult mai mulţi ca învingătorii.

Ştiţi ce fac oamenii obsedaţi de câştig atunci când pierd? Teoria în vigoare e că se ambiţionează şi se mobilizează să câştige data viitoare. E falsă. Mai puţin de 15% din oameni reacţionează aşa. Restul îşi justifică înfrângerea. Există două mecanisme foarte răspândite prin care facem asta.

Primul e justificarea eşecului. Adică atribuirea lui unor factori din afara puterii noastre de control. „Teritoriul meu e mai slab ca al lui”, „Luna asta a plouat”, „Ne-au încurcat ăştia cu livrările lor”, „Vânzările au aplicat prost strategia”, etc. Unele explicaţii, cele mai hilare pentru mine, caută justificări pentru întreaga naţiune: „Noi am ţinut piept turcilor”, „Istoria noastră e mai lungă decât a lor”, „Comunismul ne-a distrus”…

Al doilea mecanism este desconsiderarea câştigului sau a câştigătorului. Adică învingătorul de fapt nu are nici un merit, iar premiul în joc oricum nu e nici o brânză. „Mersi, cu tac-su securist…”, „Cine mă, cretinul ăla? A avut noroc”, „Sigur a dat (luat) şpagă”, „De fapt noi nici nu concurăm în segmentul ăla”, „Uite cine vorbeşte”. Etc.

Hiper-competitivitatea e o plagă a societăţii noastre.  Nu ne trage înainte ci ne face să stăm pe loc. Ne determină să facem orice pentru a nu da prost, să încercăm obsesiv să avem mereu dreptate, să ne ignorăm sau explicăm defectele doar de dragul de a nu le accepta, să ne comparăm constant cu alţii şi să ne definim succesul ca eşecul lor. Distruge echipe şi organizaţii. Şi nu vă iluzionaţi că e un produs al vremurilor. Sau al comunismului. Sau al turcilor. Vă mai amintiţi bancul cu capra vecinului? E un exemplu tipic de ceea ce vorbim aici.

Cum scăpăm de plaga asta? În primul rând prin încredere în sine şi în propriile valori. Prin verticalitate şi echilibru. Şi printr-o înţelegere clară a ce contează pentru noi în viaţă şi ce nu. Găsiţi-vă propriile valori şi urmaţi-le. Faceţi-vă un plan care să vă ducă unde vreţi, indiferent de ce cred, spun sau fac cei din jur. Veţi constata că vă bateţi mult mai uşor competitorii atunci când nu mai sunteţi obsedaţi de teama de a fi învinşi de ei.