http://www.cosminalexandru.ro/2010/05/asa-cum-ar-trebui/

Iar Mitică se scutură. I-a ajuns. În România sunt 4,2 mil de salariați, din care doar ceva mai mult de 3 mil în mediul privat, restul la stat. Avem 6 mil de pensionari, aproape 900,000 pe caz de boală, cu o vârstă medie de sub 55 de ani. Avem 9 mil de asistați sociali de toate felurile. Pe măsură ce economia a crescut și am dus-o din ce în ce mai bine, cuantumul ajutoarelor sociale a crescut de la 500 mil RON/an la 6 MILIARDE!!

Mie nu-mi place deloc istoria asta cu reducerile de salarii la grămadă. Nu salariile trebuie restrânse, ci statul însuși. Eu nu fac parte dintre cei care spun că toți bugetarii o freacă. Cred că mulți dintre ei îndeplinesc funcții sociale utile. Nu cred că ați vrea să trăiți într-o țară fără medici sau fără profesori sau fără polițiști. Faptul că în mod absurd am ales ca ei să fie plătiți din buget nu schimbă cu nimic natura utilă a muncii lor. Ce schimbă, însă, e faptul că trebuie plătiți din bani luați cu japca de la unii, iar japca asta trebuie întărită cu funcționari de toate felurile, care costă bani la rândul lor. Bani care sunt plătiți fix de aceia de la care sunt luați și primii. Se tot vorbește de hoție și de corupție, dar ce altceva decât jaf la drumul mare este o societate care decide să spolieze o mică minoritate a ei în beneficiul majorității și apoi să o pună tot pe aceea să plătescă călăul, funia și săpunul?

Mugur Isărescu spunea că românii trebuie să se hotărască dacă vor un stat de 40% din PIB sau unul de 31%. Fals. Nu românii trebuie să hotărască, ci Mitică, pentru că el plătește. Și Mitică a hotărât. El nu plătește mai mult de 31-32%. Statul român a fost incapabil să colecteze mai mult decât atât orice a făcut. Dacă se mărește presiunea, pur și simplu evaziunea devine normă, cum tinde din nou să devină. E imposibil să spoliezi un popor împotriva propriei lui voințe. Îți trebuie omul și inspectorul fiscal. Intri într-o spirală negativă infinită în care banii pe care-i colectezi nu ajung cât să plătești colectorii. Motivul pentru care țări ca Franța pot să colecteze 40% la buget este pentru că cei mai mulți francezi consideră că statul face o treabă onorabilă și-și merită banii. Ca atare fiscul are de furcă cu o mică minoritate a contribuabililor nu cu quasi-totalitatea, ca la noi.

Această criză fără percedent în istoria recentă a României e ocazia de a reforma odată pentru totdeauna monstrul energofag care a devenit societatea românească. Democrația e un instrument slab pentru asta, iar situația creată e ultra-periculoasă, pentru că o majoritate care nu face nimic dar votează e cocoțată în cârca unei minorități care plătește dar nu decide. Situația e explozivă și va exploda, cu siguranță. Nu vreau să o fac pe Cassanra, dar e inevitabil. Mitică se va scutura. Iar asta va crea mari frământări sociale, pentru că sunt prea mulți oameni care s-au obișnuit să trăiască pe seama altora, să se plângă neîncetat, în ciuda acestui fapt, și să fie ascultați.

Cazul cel mai tipic sunt pensionarii. În ultimii 7 ani pensia medie s-a mai mult decât dublat, a crescut mai repede decât salariul mediu. Venitul pe cap de familie în familiile de pensionari e mai mare decât venitul pe cap de familie în familiile de activi, care au angarale mari și copii de crescut și mult mai mare decât în familiile de tineri. Cu toate astea, o mare parte din resursele statului sunt consumate pentru pensii, în timp ce toată lumea le plânge de milă pensionarilor. Nu zic că o duc bine, dar zic că o duc la fel cu oricine altcineva. Să terminăm odată cu populismul și politicianismul.

Mitică se scutură. Iar semnalul pe care-l dă e că e momentul pentru o reformă curajoasă a statului. E timpul să terminăm spolierea celor care produc pentru întreținerea celor care stau. E timpul să ne întrebăm de ce plătim facultatea unora sau concediile medicale ale altora. Și, în general, ce rost are statul și dacă nu cumva el e acum umflat mult, mult peste limitele acestui rost. Pentru că Mitică se scutură și amenință să dea odată naibii de pământ tot firmamentul ăsta încâlcit și parazitar pe care ne-am obișnuit să-l numim stat.

O puteți vedea foarte bine călătorind cu metroul prin București. Coborâți în subteran ca într-o peșteră a lui Ali Baba. Lumina e chioară, miroase dubios, a catran de șine, mucegai și urină, amestecat cu arome de langoși cu brânză. Nu există indicații; trebuie să te orientezi și să te descurci, e pentru cunoscători. Cunoscătorii, de altfel, se și mișcă siguri pe ei și dezinvolți și un pic iritați pe neofiții care încurcă locul. E oarecum murdar, nu foarte, dar suficient încât să pară dubios. Casele de bilete sunt niște gherete de tablă cu femei zgribulite în pulovere lălâi, înghesuite printre butice cu pufuleți, țigări și ciocolată. Turnicheții par făcuți la Automatica SA din resturi, vopsiți cu vopsea lovitură-de-ciocan (mereu m-am întrebat de ce dracu’ îi zice așa) și te aștepți mereu să se blocheze, deși nu o fac. Pereții sunt acoperiți cu cărămidă aparentă tip, de pe vremea marelui ctitor, căzută pe alocuri. În fine, e o mare jale. Te gândești cu groază la momentul în care o să te urci în tren.

Apoi vine trenul și trage la peron. Intri cu strângere de inimă. Și… stupoare. E impecabil. Mai mult decât impecabil. E uluitor. E curat, luminos, foarte, foarte confortabil, răcoros vara și călduros iarna, larg, rapid, silențios. E pur și simplu minunat. Metrourile din Paris, Londra sau New York, cu care circul adeseori, sunt niște rable împuțite pe lângă metroul din București. Cum naiba e posibil așa ceva?

Iată cum. Exploatarea metroului aparține de Metrorex SA, firmă de stat cu pierderi de zeci de milioane pe an plătite din bani publici. Partea de material rulant, însă, a fost subcontractată către firma Alstom, într-o tranzacție care a suscitat multe discuții la vremea ei. Alstom lucrează tot cu oamenii Metrorex, afiliați la aceleași sindicate ca cei care se ocupă de mișcare și de stații și căi de acces. Alstom e condusă de un om căruia-i pasă de ce iese din mâna lui, deși e la rândul lui un personaj controversat, prietenul meu Gabi Stanciu (nici o legătură, doar o coincidență de nume). Numai el știe de ce efort e nevoie ca să faci o întreprindere să funcționeze la așa standarde în așa condiții. Dar, iată, că o face.

Povestea lui Gabi nu e unică. De-a lungul și de-a latul României puteți vedea lucruri minunate făcute de aceeași români care nu sunt în stare să alinieze gurile de canal la nivelul șoselei. Vedeți și Charles de Gaulle Plaza, construită de Bog’art într-un an cu muncitori români, dar și pasajul de la Băneasa care se târâie pe loc de 3 ani, cu aceeași muncitori. Răspunsul paradoxului stă în managementul de stat.

Statul român e un Midas întors. Tot ce atinge se transformă în căcat, scuzați expresia. Nu numai ceea ce conduce direct, ca Metrorex sau SNCFR, bunăoară, dar orice atinge indirect prin contracte, concesiuni sau subvenții. Orice face e pătat de pecinginea corupției, a indolenței, a căpătuielii fără sfârșit și fără jenă, fie că gestionează direct activitatea cu pricina, fie că doar o comandă unui furnizor. Dacă mergeți la mare în Croația cu mașina veți merge pe autostrada Dalmației, de la Zagreb la Split. Autostrada trece munții Velebit, are nenumărate viaducte și tunele, dintre care două tunele duble mai mari decât Mont Blanc sau Frejus. E o operă inginerească titanică, exemplară. A fost făcută în 4 ani, cu Bechtel.

De multe ori când vorbesc despre rolul statului în societate oamenii dau exemplul Franței. Franța are un stat mai mare, mai birocratic și mai prezent în economie decât România. Dar în Franța statul funcționează. Mergeți cu TGV-ul dintr-un oraș în altul în Franța, sau mergeți într-un spital sau într-o școală. Nu știu cum fac să funcționeze, dar funcționează. Asta e ceva ce trebuie să admitem că nu se va întâmpla niciodată cu statul român. Nu s-a întâmplat niciodată în istoria noastră și nu se va întâmpla. Cel puțin nu în timpul vieții noastre, a celor care citim acum aceste rânduri, orice vârstă am avea.

Așa că singura soluție pentru noi ca nație este să limităm statul la minimul posibil. Să privatizăm orice se poate privatiza apoi să privatizăm și restul. Poate că nu vom obține un rezultat perfect, dar e imposibil să obținem ceva mai prost decât avem acum.

Eu am umblat prin multe capitale din lume cu mașina și prin nenumărate pasaje. Nu am văzut nici unul de un lux atât de orbitor. Poate că or fi prin Emirate, pe unde nu am fost. Oare chiar nu avem ce face cu banii? Suntem chiar atât de fuduli, încât să aruncăm banii pe pereți de marmură deși străzile noastre sunt vai mama lor și jumătate de oraș încă nu are canalizare? Sau suntem proști? Sau, poate, cineva a luat o mare șpagă? Ghici, ciupercă, care-o fi răspunsul?

Când eram copil bunica mea de la țară îmi spunea că ei urăsc lupii pentru că sunt animale rele. Cum adică rele, am întrebat-o eu? Adică atunci când atacă o stână mai întâi omoară toate oile pe care le pot prinde apoi duc cu ei ce pot și pe restul le lasă acolo, moarte. Adică fac o pagubă mult mai mare decât le-ar fi lor de trebuință ca să trăiască. Asta e problema cu șpăgarii de la noi. Nu e că iau 10% din tot ce mișcă, deși și asta ar însemna o masivă deturnare de fonduri de vreo 3-4 miliarde de euro anual. E mai grav decât atât. Își bat joc și de restul de 90%. Pentru ca cineva să-și mai tragă pe spinarea statului niște bani vânzând marmură, s-au aruncat pe apa sâmbetei de 10 ori mai mulți. Și pot să pun pariu că în 6 luni începe să cadă de pe pereți.

E un banc care circulă prin Franța despre ministrul transporturilor dintr-o țară africană care e invitat la masă la reședința lui personală de omologul lui francez. Reședință, nu glumă. Chateau, cu vie, domeniu mare, mă rog, lux. Africanul întreabă: “dar de unde toate astea, că salariul chiar de ministru știu că nu e chiar așa de mare”. Francezul ia un binoclu și-i indică o direcție în zare: “ce vezi acolo?”. “O autostradă”, vine răspunsul. “E… păi de acolo vin. Înțelegi?” “Aha. Înțeleg” zice omul. Peste 5 ani îl cheamă africanul pe francez la el. Domeniu de 2000 ha, cu savană, junglă tropicală, lac cu hipopotami, parc natural cu animale sălbatice, de toate. “Păi, de unde toate astea?” zice mirat francezul. Africanul ia un binoclu și-i arată o direcție în zare. “Ce vezi?” Francezul se uită… se uită… “Păi, nu văd nimic. E câmpia goală”. “E, păi de acolo… Aia e o autostradă.”

Știrea asta este cel mai bun exemplu și cel mai bun argument pentru teza că statul trebuie redus la înfățișarea lui minimă. Și nu pentru că aș dori eu ca niște oameni să-și piardă locul de muncă, oricare ar fi aceia. Pe lângă considerentele de ordin social, pe care, recunosc, eu le privesc cu multă rezervă pentru că eu cred că e de datoria fiecăruia să-și poarte lui și familiei lui de grijă, în situația actuală creșterea numărului de șomeri produce un efect de ambalare a crizei în avalanșă, prin creșterea numărului celor care nu-și mai pot plăti datoriile la bănci, care nu mai pot consuma, etc. Nu cred nici în miraculoasa redresare a vistieriei publice prin această manevră, pentru că șomerii vor fi plătiți din ajutorul de șomaj până la sfârșitul crizei cel puțin.

Dar a ține sute de mii de oameni pe leafă degeaba are niște efecte foarte perverse.

Primul dintre ele este că, pentru că au un loc de muncă asigurat, ei nu se zbat să facă nimic util și productiv. Un articol recent din Business Magazin dezbătea faptul că creșterea șomajului datorită crizei a avut un efect de amplificare fără precedent a inițiativelor antreprenoriale. Dacă iei leafă de la stat, nu faci nimic.

Apoi și mai pervers încă, se perpetuează un sistem ineficient. Când oamenii sunt ineficienţi dar vor să pară eficienți își inventează muncă. Așa crește birocrația, așa nu se investește în creșterea productivității, așa ajungem să petrecem câte o zi întreagă pentru a rezolva o problemă măruntă și să ne mirăm de-a surda cum de e posibil.

Și încă, cel mai grav, salariile acestor oameni deturnează pervers resursele economice. E drept, ziceam mai sus că oricum le va trebui plătit ajutorul de șomaj. Drept. Dar acel ajutor e o investiție cu retur. Un calcul coerent și rece ne va spune de câți bani e nevoie pentru a asana aparatul birocratic și în cât timp vor fie ei recuperați prin reducerea de cheltuieli. Am văzut luări de poziție ale sindicatelor prin care cereau ca problema să se rezolve printr-un fel de “curbă de sacrificiu”, prin care să se ia câte puțin de la toată lumea ca să se lase posturile în pace. Tocmai asta NU trebuie făcut. Nu trebuie afectați nici profesorii universitari nici șoferii de la RATB și nici alte sute de mii de oameni care fac ceva socialmente util. Dar trebuie atacat cu curaj aparatul birocratic uriaș, zecile de agenții, comitete și comiții fără număr și fără scop care angajează mii de oameni la opera de mare rafinament a tăiatului frunzei la câini în fâșii subțiri.

O avea Boc curajul să o facă?