Iar Mitică se scutură. I-a ajuns. În România sunt 4,2 mil de salariați, din care doar ceva mai mult de 3 mil în mediul privat, restul la stat. Avem 6 mil de pensionari, aproape 900,000 pe caz de boală, cu o vârstă medie de sub 55 de ani. Avem 9 mil de asistați sociali de toate felurile. Pe măsură ce economia a crescut și am dus-o din ce în ce mai bine, cuantumul ajutoarelor sociale a crescut de la 500 mil RON/an la 6 MILIARDE!!

Mie nu-mi place deloc istoria asta cu reducerile de salarii la grămadă. Nu salariile trebuie restrânse, ci statul însuși. Eu nu fac parte dintre cei care spun că toți bugetarii o freacă. Cred că mulți dintre ei îndeplinesc funcții sociale utile. Nu cred că ați vrea să trăiți într-o țară fără medici sau fără profesori sau fără polițiști. Faptul că în mod absurd am ales ca ei să fie plătiți din buget nu schimbă cu nimic natura utilă a muncii lor. Ce schimbă, însă, e faptul că trebuie plătiți din bani luați cu japca de la unii, iar japca asta trebuie întărită cu funcționari de toate felurile, care costă bani la rândul lor. Bani care sunt plătiți fix de aceia de la care sunt luați și primii. Se tot vorbește de hoție și de corupție, dar ce altceva decât jaf la drumul mare este o societate care decide să spolieze o mică minoritate a ei în beneficiul majorității și apoi să o pună tot pe aceea să plătescă călăul, funia și săpunul?

Mugur Isărescu spunea că românii trebuie să se hotărască dacă vor un stat de 40% din PIB sau unul de 31%. Fals. Nu românii trebuie să hotărască, ci Mitică, pentru că el plătește. Și Mitică a hotărât. El nu plătește mai mult de 31-32%. Statul român a fost incapabil să colecteze mai mult decât atât orice a făcut. Dacă se mărește presiunea, pur și simplu evaziunea devine normă, cum tinde din nou să devină. E imposibil să spoliezi un popor împotriva propriei lui voințe. Îți trebuie omul și inspectorul fiscal. Intri într-o spirală negativă infinită în care banii pe care-i colectezi nu ajung cât să plătești colectorii. Motivul pentru care țări ca Franța pot să colecteze 40% la buget este pentru că cei mai mulți francezi consideră că statul face o treabă onorabilă și-și merită banii. Ca atare fiscul are de furcă cu o mică minoritate a contribuabililor nu cu quasi-totalitatea, ca la noi.

Această criză fără percedent în istoria recentă a României e ocazia de a reforma odată pentru totdeauna monstrul energofag care a devenit societatea românească. Democrația e un instrument slab pentru asta, iar situația creată e ultra-periculoasă, pentru că o majoritate care nu face nimic dar votează e cocoțată în cârca unei minorități care plătește dar nu decide. Situația e explozivă și va exploda, cu siguranță. Nu vreau să o fac pe Cassanra, dar e inevitabil. Mitică se va scutura. Iar asta va crea mari frământări sociale, pentru că sunt prea mulți oameni care s-au obișnuit să trăiască pe seama altora, să se plângă neîncetat, în ciuda acestui fapt, și să fie ascultați.

Cazul cel mai tipic sunt pensionarii. În ultimii 7 ani pensia medie s-a mai mult decât dublat, a crescut mai repede decât salariul mediu. Venitul pe cap de familie în familiile de pensionari e mai mare decât venitul pe cap de familie în familiile de activi, care au angarale mari și copii de crescut și mult mai mare decât în familiile de tineri. Cu toate astea, o mare parte din resursele statului sunt consumate pentru pensii, în timp ce toată lumea le plânge de milă pensionarilor. Nu zic că o duc bine, dar zic că o duc la fel cu oricine altcineva. Să terminăm odată cu populismul și politicianismul.

Mitică se scutură. Iar semnalul pe care-l dă e că e momentul pentru o reformă curajoasă a statului. E timpul să terminăm spolierea celor care produc pentru întreținerea celor care stau. E timpul să ne întrebăm de ce plătim facultatea unora sau concediile medicale ale altora. Și, în general, ce rost are statul și dacă nu cumva el e acum umflat mult, mult peste limitele acestui rost. Pentru că Mitică se scutură și amenință să dea odată naibii de pământ tot firmamentul ăsta încâlcit și parazitar pe care ne-am obișnuit să-l numim stat.

1. Să nu crească nimic, plătim deja prea mult.

2. Să crească, dar de la alții. În principiu de la bogați, dă-i dracului de îmbuibați că au de unde.

3. Mai bine să dăm afară niște bugetari, că tot  o freacă.

Adică, cu alte cuvinte, să se reducă, dar nu de la noi. Eu cred că atitudinea asta nu e rezonabilă. Ca să supraviețuim cu toții, ca popor, trebuie să renunăm la ceva. Întrebarea e la ce?

Hai să încep cu taxele. Eu sunt împotriva ideii supra-impozitării bogaților. Tot aud tot felul de voci susținând impozitul progresiv și dând drept argument că așa se face în țările occidentale civilizate. Trec peste faptul că m-am săturat rău de tot să aud drept argument faptul că așa fac alții, ca și cum ar exista o legătură cauzală definită între o practică sau alta și bunăstarea acelor țări. Și nu e. Chiar atunci când e, uneori legătura e inversă, adică nu sunt bogați pentru că procedează așa, ci procedează așa entru că sunt bogați. Una peste alta, felul ăsta de a te inspira de-a valma și fără noimă e prostesc. Ce-ar fi dacă am mai gândi și cu capul nostru? O durea? Dar, mai ales, vorba americanilor, “take care what you wish for, you might get it”. Țările despre care se vorbește ar adora să aibă un sistem de impozitare simplu și direct ca noi și vorbesc împotriva cotei unice doar pentru că le face concurență fiscală cu care nu știu ce să facă. Pentru că un sistem inechitabil de impozite poate fi foarte ușor impus dar e foarte greu de desființat. În general, orice metodă de conducere care presupune că majoritatea decide ceva împotriva minorității mi se pare moral inacceptabilă și periculoasă politic. Am auzit tot felul de comentarii spunând că “ce-mi pasă mie cât impozit plătește unul care are o mașină de 100,00 EUR?” Corect. Și asta e și problema. E, practic, un fel de furt să decidem în gașca noastră numeroasă, la o bere, că mâncarea din seara asta va trebui plătită de unii care nu sunt cu noi la masă, nu sunt întrebați și dacă au ceva de spus despre subiect, oricum nu contează pentru că noi suntem mulți iar ei puțini. Ba să le mai și trimitem portăreii să ne aducă banii, că s-a făcut târziu și se închide cârciuma. O societate construită așa e strâmbă și așezată pe baze periculoase. Bunăstarea nu se poate realiza prin redistribuirea sărăciei.

Mult mai bine ar fi, cred eu, dacă s-ar lărgi baza de impozitare. Sunt tot felul de categorii de oameni sau de activități care scapă acum impozitării. Eu nu știu nici o altă țară, de pildă, care să aibă un sistem de deductibilități așa de relaxat ca al nostru. Oricât s-a strâns el în ultimii ani, e încă larg. De pildă, ca să mă refer la povestea lui Radu Berceanu cu impozitul pe Q7, nici măcar nu e nevoie să introducem unul. E doar nevoie să scoatem deductibilitatea de TVA de pe mașinile de firmă, cu excepția celor de transport. Și, să ne înțelegem, asta e o măsură care m-ar afecta și pe mine, semnificativ, dar nu aș putea spune că e incorectă. Pe când lucram la Xerox, colegii mei din Polonia aveau la vânzări doar mașini break cu grilaj de marfă în spate, pentru că dacă erau limuzine nu deduceau TVA. Și nu făcea nimeni scandal. Mai sunt și altele. Tranzacțiile cu terenuri, de pildă, dar și impozitul pe terenurile agricole. Cred că e nevoie să creăm o bază de impozitare largă și echitabilă nu doar să reducem cheltuieli. Asta include menținerea cotei unice și, la nevoie, creșterea TVA, dar și lărgirea bazei de impozitare prin închiderea “găurilor” din sistem. O țară în care doar o minoritate, fie ea săracă sau bogată, plătește taxe e o țară strâmbă și populată de oameni iresponsabili care stau mereu la mila altora și ca atare se tem mereu să nu își piardă acest privilegiu. Asta-i face pe cei săraci manipulabili politic, iar pe cei bogați manipulatori politici cum și unii și alții sunt, de fapt.

Mai spinos e subiectul cu reducerea cheltuielilor. Eu sunt mare adept al acestei măsuri. Întâi și întâi pentru că cred că statul face mai mult rău decât bine, că e foarte extins și lipsit de viziune și de obiective. Cred că am duce-o mai bine cu un stat mult mai mic. Am mai scris despre asta acum aproape un an, aici. Dar nu cred că putem pleca de la premiza că putem reduce cheltuieleile bugetului cu 6-7 miliarde de EUR/an pur și simpu reducând niște posturi aflate în exces. Nu zic că nu or fi și din astea, dar nu cred că sunt așa de multe Se vehiculează cifra de 100,000. Dacă plecăm de la premiza că au un salariu mediu normal, ne uităm la cel mult 1,5 mld./an, ceva mai mult dacă reducem și cheltuielile aferente lor (sedii, etc.), deși astea sunt mult mai greu de redus. În general presa are tendința de a se opri asupra unor cazuri aberante de exces vădit, dând astfel impresia că situația e generalizată. Eu cred că nu e chiar așa, deși e clar că statul s-a umflat tot timpul, neîncetat, fie vremea bună sau rea. Musai are de unde să dea înapoi. Dar până la 7 miliarde e cale lungă. E clar că, dacă apucăm calea asta, va trebui să renunțăm la ceva din serviciile statului. Voi la ce ați renunța? La educație? La apărare? La sănătate? La cercetare? La pensii, sau mai precis la acea parte din pensii care se alimentează din bugetul de stat? Fără ce credeți că putem trăi și singuri?

Ideea deputatului PSD Mugurel Surupăceanu de a impozita averile mai mari de 500.000 de euro e o idee bună, politic cel puţin. Cum altfel ar putea fi ideea de a impozita 1% din populaţie în beneficiul celeilalte 99%? Masa e „vindicată“, bogaţii să se supere, dă-i naibii de îmbuibaţi. Ideea e oarecum bună şi dacă o privim din prisma noţiunii de solidaritate socială. Pare oarecum acceptabil, în ciuda inechităţii, ca bogaţilor să li se ceară să plătească o parte din averea lor pentru ajutorarea celor mai puţin favorizaţi, chiar dacă au mai plătit o dată impozit când au dobândit-o. Nu în ultimul rând, ideea nu e nouă (după cum nicio idee a vreunui legislator român nu e vreodată). Ea se aplicã în multe ţări, de pildă în Franţa, unde trăiesc eu. Ce nu spune nimeni, e că ideea e extrem de greu aplicabilă. Problema cu care se confruntă toţi cei care încearcă să aplice taxa asta e evaluarea. Marea majoritate a acestor averi nu este lichidă, ci investită. Proprietăţi imobiliare, afaceri, obiecte de artă etc. Cine le evaluează, şi cum? Nu în ultimul rând, există resurse uriaşe de a ascunde banii, fie în locuri de negăsit, fie în active de ne-evaluat. În Franţa, care are o tradiţie de secole în evaluarea bunurilor, un fisc extrem de eficient şi baze de date care merg înapoi până la Napoleon cel puţin, subiectul s-a dovedit o majoră durere de cap. La noi, unde evaluările sunt atât de volatile, va fi o mare glumă, deschisă abuzului şi şpăgii şi practicată, ca de obicei, pe spatele celor cinstiţi. Uitaţi-vă, bunăoară, cât de diferite sunt evaluările averilor în feluritele topuri ale bogaţilor care s-au publicat până acum. O altă problemă, mai puţin discutată, e cea a destinaţiei fondurilor. Vor alimenta ele cu adevărat subiectul solidarităţii sociale sau se vor constitui într-o sursă de a mări pomenile electorale către grupurile de presiune ale pensionarilor, sindicatelor, agricultorilor sau ale altor categorii sociale cu voturi multe în buzunar? Aşa că eu am o propunere. Să se constituie taxa pe avere, dar să li se permită oamenilor să o vireze ei înşişi unui program de solidaritate socială pe care-l consideră meritoriu. Hai să-i facem să-şi pună nu numai banii, dar şi judecata în slujba construcţiei sociale. În fond, dacă dau banii într-un program în care cred, probabil că-i vor da mai cu bucurie, vor cere performanţă de la beneficiari, aşa cum cer şi de la afacerile lor, şi vor fi mai puţin tentaţi să fenteze taxa. Altminteri, mi-e teamă că vom crea o altă monstruozitate fiscală.

Dintre cele două eu vreau să vorbesc aici despre misiune (promit să abordez și problema mecansimului de reglaj într-un articol viitor). Mi se pare foarte ciudat că nimeni din societate nu a pus vreodată întrebarea care e misiunea sistemului de învățământ. Pare de la sine înțeleasă: să educe poporul. Dar e? De ce e problema mea, de contribuabil, să plătesc educația copiilor lui nea Mitică? Ori de câte ori pun întrebarea asta fie sunt tratat cu reacții oripilate fie cu răspunsuri că așa se face peste tot.

Sistemul românesc de învățământ e cronic sub-finanțat. Asta face ca în el să intre și să rămână în general oameni de slabă calitate. Sigur, nu toți, sunt și profesori cu vocație. Dar din ce văd eu la copiii mei îi numeri pe degete în fiecare școală. Restul sunt fie ratați fie niște frustrați care stau acolo pentru că e o poziție de putere, putere pe care și-o exercită asupra copiilor noștri. Până când nu vom avea oameni buni și bine plătiți în educație, reformele de proces vor rămâne goale de conținut. După cum a arătat celebra lege, acum din fericire înmormântată pe șest, într-un fel în care numai în România se poate înmormânta o lege votată unanim în parlament și validată de Curtea Constituțională, bugetul nu poate susține o creștere a salariilor profesorilor. De altfel și de ar fi putut, creșterea respectivă nu ar fi schimbat nimic. Pentru că problema nu e de 50% ci de 500%. Nu vreau să vă plictisesc prea mult, dar la noi structura societății pur și simplu nu permite finanțarea de la buget a unui învățământ performant. Dacă am face ce fac managerii unei firme, acum am redefini misiunea ca să folosim cât mai bine resursele de care dispunem. Deci, înapoi la întrebare: de ce trebuie să plătesc eu educația copiilor lui nea Mitică?

Un răspuns ar fi: pentru că e în interesul meu ca copiii lui nea Mitică să fie educați. Mie și copiilor mei ne va fi mai bine într-o țară cu oameni educați, care înțeleg lumea și societatea și se comportă responsabil. De asemenea ar trebui să fie adevărat, pe cale de consecință, că interesul meu e mai mare decât al lui nea Mitică, și anume așa de mult încât dacă eu nu aș plăti școala, nea Mitică nu și-ar educa copii. Dacă asta e adevărat, atunci două concluzii se desprind imediat, și anume:

1. ar trebui finanțat de la buget doar învățământul obligatoriu. Dacă e alegerea cuiva să se ducă sau nu la școală atunci ar trebui să și-o plătească singur.
2. obiectivele învățământului obligatoriu ar trebui să fie larg formative. El ar trebui să scoată pe ușă cetățeni, nu strungari. Pentru că eu nu sunt interesat să le dau copiilor lui nea Mitică o meserie ci o educație. Ar trebui să pună accent pe formarea caracterului, pe educația civică și cetățenească, pe cunoașterea lumii, a istoriei, a științelor și artelor, pe prețuirea identității noastre comune, limba română, pe filozofie, dar și pe economie. Ar trebui să facă astea într-un context foarte aplicat, foarte interactiv, în care copii să vadă utilitatea acestor cunoștințe și să învețe să le folosească în viața lor zilnică. Să învețe să citească o carte, să dezbată un subiect, să construiască o societate, să conducă dar și să participe la un proiect comun. Adică învățământul general ar trebui să fie chiar așa, foarte general și foarte aplecat spre formarea de cetățeni.

O astfel de abordare, radicală poate, ar scoate din sfera învățământului finanțat de la buget toate universitățile și toate școlile vocaționale. Sigur, se va pune problema ce facem cu copii care provin din familii sărace. O soluție simplă ar fi să le plătim studiile doar lor, printr-un sistem de burse sociale de merit. Din perspectiva mea de contribuabil aș vrea ca societatea să nu piardă contribuția membrilor ei valoroși doar pentru că nu-și permit să facă școală. Dar, pe de altă parte, e interesul și al lor să învețe și să se realizeze profesional, deci nu cred că ar trebui ca ajutorul societății să fie de tip subsidiu. Soluția ar fi, cred eu, un sistem de credite pentru învățământ, fie finanțate fie garantate de stat dar mereu returnabile. Un astfel de sistem ar angaja responsabilitatea celui susținut de stat și ar lăsa bugetul în mare parte intact. Creditul s-ar putea plăti cu ușurință în primii câțiva ani doar din diferența de salariu. Toată lumea ar avea de câștigat.

Sigur, mi-e clar că o astfel de propunere e politic explozivă, și poate inaplicabilă, dar o dezbatere serioasă despre misiunea învățământului finanțat de la buget mi se pare inevitabilă. În absența ei nu vom face decât să perpetuăm o stare de lucruri nesustenabilă și să mai facem încă 20 de reforme fără sens. Nu e întâmplător că Ministerul Învățământului a avut cei mai mulți minștri până acum și mai multe reforme chiar decât miniștri. Cârpirea la nesfârșit a unei plăpumi putrede și mult prea scurte nu are cum să o facă pufoasă și călduroasă. Trebuie să recunoaștem, odată pentru totdeauna, că nu putem susține un învățământ universal și gratuit. Hai să facem ce putem bine, mai degrabă decât totul prost.

Cel mai tare m-a surprins însă propunerea de reducere a TVA-ului la alimente până la 5%. Înţeleg că PSD-ul are nevoie să arate electoratului său că face ceva pentru protecţia socială. Deşi eu, unul, sunt de dreapta convins, înţeleg că e nevoie, pentru coeziunea socială, de un nivel de solidaritate care să permită şi celor mai puţin favorizaţi de soartă o existenă decentă. Dar nu înţeleg deloc măsurile de solidaritate socială pe care le adoptă PSD.

Românii au un fir roşu prin mijlocul creierului care separă opinia despre statul care dă de cea despre statul care ia. Statul care dă trebuie să dea din ce în ce mai mult pe când statul care ia , să ia din ce în ce mai puţin. Acest tip de gândire e complet absurd. Protecţia socială e un concept funcţional doar dacă o pătură restrânsă, defavorizată, a populaţiei e susţinută de majoritatea relativ mai prosperă. Orice măsură de protecţie socială care atinge pe toată lumea e o prostie monumentală. La scară macro-economică, statul ia de la  fiecare dintre noi 100 de lei, cheltuie vreo 30 prin structuri administrative încărcate, mai fură vreo 10 şi ne dă înapoi tuturor restul de 60 sub formă de servicii, în general de calitate proastă. Nu are absolut nici un sens. Mai bine ne-ar lăsa banii în buzunar, să ne gospodărim singuri.

În această logică, reducerea TVA la alimente e o măsură populistă care ar afecta grav bugetul ţării şi care nu ar avea aproape nici un efect din perspectivă socială. Reducerea TVA, în primul rând, nu se va reflecta imediat în scăderi de preţuri la consumator. Preţul e stabilit în  piaţă şi are o oarecare rezilienţă. Prima reacţie a jucătorilor din piaţa alimentelor va fi să-şi adjudece marginea suplimentară astfel creată. Într-un târziu, peste un an, doi, pe măsură ce competiţia lucrează, reducerea TVA va ajunge, în fine, din cuferele statului în buzunarele cetăţenilor. Evident, aceştia din urmă vor fi nemulţumiţi pentru că ei se aşteaptă la ieftiniri peste noapte iar acestea nu se vor produce. Efect social zero.

Dar şi dacă ar ajunge, miraculos, în preţuri peste noapte, măsura ar fi tot ineficace. Pentru că reducerea ar afecta pe toată lumea, nu doar pe cei săraci. Prin logica lucrurilor, ea s-ar duce mai degrabă către cei bogaţi decât către cei săraci. Sau, cel puţin, către cei normali. Protecţia socială nu poate fi adresată decât unei minorităţi. Dacă societatea e formată în majoritatea ei din săraci, atunci ea nu se poate rederesa prin măsuri de protecţie socială, pentru că nu are cine să le finanţeze. Singura soluţie, dacă asta e situaţia, e un val de creştere economică care să-i ridice pe toţi. Societatea nu se poate face din săracă bogată vânturând sărăcia de colo-colo.  Lăsaţi TVA-ul în pace!