Dualismul ăsta umanitate/animalitate cu care trăim fiecare dintre noi e și paradoxul care face foarte dificilă explicația genezei divine. Dacă omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci e și El crud și lacom și capricios? De bună seamă că nu, vor spune credincioșii. Toate astea sunt doar slăbiciuni omenești, Dumnezeu e bun și cere de la noi să fim buni, asta e învățătura Lui.

Eu nu sunt credincios, și nu vreau să duc discuția asta într-o dezbatere teologică pentru care nu sunt nici pregătit și nici dispus. Ce vreau, însă, să spun e că umanitatea, definită ca ceea ce ne înalță deasupra restului lumii vii, nu ca ceea ce ne aseamănă ei, e principalul argument al existenței divinității. Dacă omul nu ar fi existat, Dumnezeu nu ar fi existat nici el. Religia s-a transformat dintr-o anecdotă săltăreață care explică lumea, așa cum era pentru greci, la o filozofie puternică care ne conduce moralitatea, atunci când a definit umanitatea ca fiind de inspirație divină și a cimentat-o în principii morale.

Așadar, care sunt atributele umanității?

Primul și cel mai de seamă pentru mine e conștiința de sine. Capacitatea de a judeca și de a înțelege lumea. Puterea de a deosebi binele de rău. E ceva foarte interesant aici. În toate măsurătorile pe care le-am făcut până acum la clienți am pus două mari întrebări, practic, și anume: 1. Ce norme și principii de interacțiune ar trebui să existe în organizația voastră? și 2. Ce norme și principii există azi? După cum vă așteptați, poate, între cele două există mari diferențe. Dacă vreți să vedeți mai concret cum stau lucrurile, puteți să vă uitați aici la raportul cercetării pe care am făcut-o pe subiectul ăsta în  2009. În esență, mai toată lumea a spus că cel mai bine ar funcționa o cultură bazată pe norme umaniste. Mai toate culturile pe care le-am măsurat sunt fix pe dos. E un paradox aici. În sociologie, când oamenii răspund despre un fenomen, are loc ceva ce se numește regresie la normă. Adică, dacă realitatea arată cumva, oricum, acel cumva devine normal și față de acest normal se compară binele și răul. De unde vine această aspirație umanistă, atunci, dacă toată realitatea în care trăim nu e umanistă? Cine ne-a insuflat-o? În general, în sociologie, se spune că orice face majoritatea populației e normal. Ei bine, asta nu se aplică la umanism. Chiar dacă majoritatea fură, de pildă, asta nu face furtul normal, nici măcar acceptabil. Există un arbitru al binelui, o definiție absolută a binelui, și o purtăm în noi. Poate e de natură divină. Eu zic că e o trăsătură învățată, dar care acum a trecut în codul genetic. Umanitatea a supraviețuit pentru că a știut să definească și apoi să despartă binele de rău, iar această abilitate a trecut de la generație la generație. Oricât de pervertit ar fi un mediu, dacă dai oamenilor șansa să se reîntoarcă la bine, o vor face.

Al doilea atribut important, după mine, e nevoia de semnificație. Și asta e așa de ciudată încât pare a fi de inspirație divină. Oricum, religia o folosește și o hrănește. Ea cere loialitate și oferă semnificație. E o ecuație simplă, dar care funcționează impecabil. Poate că ar trebui să învățăm din ea, noi cei care conducem oameni. Avem o nevoie greu de explicat rațional de a face parte din ceva mai mare decât noi, ceva care ne transcede. Sigur, asta poate însemna Universul, dar poate însemna și apartenența la un grup, la o cauză, la un proiect meritoriu. Avem nevoie să simțim că suntem semnificativi, că viața noastră contează, că facem undeva, cumva, diferența. Tot în măsurătorile noastre la clienți măsurăm și un parametru legat de felul cum e strucutrată munca în organizații, care se numește semnificație. El măsoară în ce măsură simți că munca ta e parte din ceva mai mare, mai semnificativ. Este uluitor cât de jos e acest parametru în organizațiile românești. Pe scară largă și în măsură copleșitoare, conducătorii de la noi nu-și pun problema absolut deloc să rezolve celor conduși cea mai mare nevoie a naturii umane. Și asta spre pierderea tuturor. Pentru că oamenii care au semnificație în ce fac sunt loiali acelei activități mult peste atributele raționale legate de satisfacerea interesului propriu. Și le mai și place, pe deasupra. Conducătorii sunt dispuși mereu să ceară loialitate în numele unor principii găunoase, bazate pe inechitate și putere, dar nu sunt dispuși să o câștige pe calea cea mai naturală și mai puternică. Nu altfel stau lucrurile cu misiunile pe care organizațiile le afișează. Cele mai multe sunt găunoase, nu spun nimic sau spun fraze lipsite de semnificație. “Vrem să devenim numărul unu în piața românească de produse de panificație speciale”. No shit? Vreți să mă trezesc dimineața din pat pentru asta? Și dacă suntem numărul unu, ce? Cui prodest? Sigur că e greu să găsești o misiune valoroasă când vinzi săpun sau drojdie de bere sau margarină. Dar nu e imposibil. Cu efort, inteligență și curaj se pot găsi ideile potrivite. Problema, desigur, e că odată formulată, misiunea trebuie și respectată.

Al treilea atribut important pentru mine al umanității e altruismul reciproc. Oamenii nu sunt altruiști, dar sunt altruiști reciproc. E codat adânc în genele noastre să răspundem la bine cu bine și la rău cu rău. Suntem singura specie care știe să fie generoasă, pentru că generozitatea e o formă de a întări comunitățile și de a mări șansa de supraviețuire a fiecărui membru. E o invenție genială. Se pare că aparține Homo Sapiens și e ceea ce ne-a adus succesul ca specie. E un sistem fabulos. Oricine are resurse în plus le poate împărți cu ceilalți, pentru că undeva, cumva, ele i se vor întoarce. Cheia altruismului reciproc, însă, și călcâiul lui Ahile al său în același timp este că funcționează în ambele sensuri, ceea ce-l face un fel de profeție autoîmplinită. Când Iisus a spus “întoarce și celălalt obraz”  El nu s-a referit la umilință, ci la altruism. Cineva trebuie să rupă acest cerc vicios și să facă reciprocitatea să funcționeze spre binele oamenilor și nu invers. Să mă explic. Dacă plecăm de la premiza că oamenii sunt buni, până la proba contrarie, vom extinde generozitatea noastră către ei. Asta va amorsa sentimentul de altruism reciproc și marea majoritate vor răspunde prin a-și extinde generozitatea lor către noi. Avem o lume generoasă. Dacă, dimpotrivă, plecăm de la premiza că oamenii sunt răi, până nu se dovedesc buni, atunci oamenii nu vor avea de ce să fie generoși cu noi, ba dimpotrivă, ne vor crede la rândul lor răi și vor încerca să se protejeze. Ca atare ne vom trezi înconjurați de oameni răi. E o profeție auto-împlinită. Lumea arată așa cum crezi că va arăta. E aiuritor, dar vă garantez că e adevărat, am experimentat-o pe pielea mea. Majoritatea românilor operează într-o paradigmă defensivă, în care pleacă de la premiza că ceilalți sunt răi. Dacă îi întrebi de ce, mereu îți vor da exemple care le justifică atitudinea. Desigur, nimeni nu spune că toți oamenii sunt buni. Dar cei mai mulți sunt. Pentru cei câțiva nemernici care ne-au dat țepe, ne trăim viața într-un infern construit chiar de noi. Și asta pentru a ne proteja și a ne fi bine! E complet absurd. De ce facem asta? Pentru că lovitura morală, sentimentul de cădea de prost, de inferioritate, pe care-l ai când cineva îți înșală încrederea e mult mai aspru decît cel de bine pe care-l ai când cineva ți-o răsplătește. Suntem de fapt victimele propriilor noastre frustrări și propriului nostru obicei de a ne lua mult prea în serios. În organizații e și mai rău. Neîncrederea în ceilalți e inclusă în modelul de conducere, e parte integrantă a filozofiei de lucru. La muncă e un loc în care nu mai suntem oameni, în care fiecare e câine și încearcă să tragă cât poate spre el însuși, pentru că dacă nu faci așa cazi de papagal. Pentru că așa se face. E o situație care pare greu de schimbat, dar nu e. E un echilibru Nash.

Dar despre asta într-un articol viitor.

Ce mi se pare foarte interesant este felul în care o echipă mică de tineri a reușit nu numai să facă față unei schimbări așa de mari de statut ci și să aducă valoare nouă și să devină o voce semnificativă pentru firma în care lucrează. Au făcut asta nu doar muncind mult ci și construind frumos și temeinic un mediu în care oamenilor le place să lucreze. Și au rezultate, sunt respectați și recunoscuți.

Nici asta nu ar fi în sine decât o floare care nu aduce primăvara dacă nu aș fi văzut fenomenul la foarte multe firme cu care am lucrat. Operațiuni nesemnificative din România au ajuns adesea să lase o urmă mai mare decât ar justifica-o piețele lor prin calitatea și determinarea de a reuși a oamenilor lor. Am văzut asta și la Xerox unde, pe când eram parte din echipă, România făcea mai mult profit decât toate celelalte țări din regiune luate la un loc, și la mulți clienți. Există mereu, însă, un determinant: calitatea echipei de conducere și, mai ales, a directorului general, dar nu doar a lui.

Eu nu iubesc corporațiile. De asta le-am și părăsit. Dar cred că ele pot face foarte mult bine, fără să facă acte de caritate sau să planteze copăcei. Ele pot să-i învețe pe oameni disciplina muncii și savoarea aspră a succesului obținut prin efort. Pentru asta, însă, e nevoie ca echipa de conducere să se lupte cu toate tarele și sechelele care îmbolnăvesc corporațiile azi. Știu, din experiență, că se poate. E riscant, îți creezi inamici care de abia așteaptă să dai un chix ca să ți-o tragă, dar e amuzant și e singura cale de urmat. Și, în ciuda a ceea ce puteți crede, de cele mai multe ori iese bine pentru toți. Marius Perșinaru, de pildă, succesorul meu la Xerox, s-a bătut cu corporația în tot felul de feluri și până la urmă a fost promovat VP pe strategie. Trebuie să ai curajul să trăiești și să iubești propriile tale valori. La InterAKT ele par să fi fost echitatea, învățarea, responsabilitatea individuală. Valori bune, pe care le-am regăsit în foarte multe echipe de manageri cu care am lucrat.

Din păcate am văzut mulți manageri care au adoptat modelul corporatist cu totul, la grămadă, cu bune și rele. Ei sunt cei care au cel mai puțin succes, de altfel, am văzut asta și în Xerox, dar pentru că sunt soldați disciplinați sunt inamovibili. În jurul lor se creează medii de lucru și relații înțepenite, birocratice, inflexibile, adeseori absurde. Prin atitudiea lor de buni soldați ei aruncă la coș cea mai importantă valoare pe care am descoperit-o în studiile noastre de cultură de organizație în România: dorința de auto-dezvoltare și odată cu ea afirmarea și succesul oamenilor pe care-i conduc.

Avem, în ciuda tuturor relelor din țara asta, oameni buni și capabili de lucruri minunate. Ne trebuie conducători care să poată scoate ce e cel mai bun în ei. Ne trebuie mai mulți conducători ca Alexandru Costin sau Marius Perșinaru. În firma Human Synergistics, în care sunt partener, avem un motto: “Changing the world – One organization at a time”. Eu cred că chiar se poate. Și mai cred că, în România, toți cei care conducem fie și o gogoșerie avem datoria să o conducem responsabil și în spiritul valorilor umaniste. Este contribuția noastră la societatea în care trăim. Pentru că România nu se poate schimba pe cale politică. Așa cum scriam mai demult eu cred că democrația la noi nu va funcționa în următorii 100 de ani. Ne trebuie un proces nedemocratic de schimbare și singurul existent și legitim este conducerea afacerilor. Lăsând exercițiile mele utopice  de reformă politică deoparte, singura schimbare cu adevărat posibilă e schimbarea din interior, prin forța celor care conduc lumea de afaceri.  Schimbarea prin noi înșine.