Dacă nu ați înțeles, credea că are două creiere, unul mare și verde cu care se gândește și unul mic și roșu cu care se răzgândește (și anume “când se dă pe balansor”). După o vreme mi-am dat seama că nu e singura în situația asta. Simptomul e foarte frecvent la foarte mulți dintre noi.

Suntem o nație duplicitară. Mă întâlnesc la tot pasul cu constatarea asta. Personajul nostru arhetipal e Ghiță Pristanda, definit excepțional prin îndemnul nevesti-sii “Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot”. Natura noastră duplicitară se manifestă în multe direcții și dă multe bătăi de cap celor care nu ne cunosc sau nu prea ne înțeleg. Trăsătura noastră națională cea mai pregnantă și ușor de identificat în istorie e trădarea. De toate felurile și de toate calibrele și venind de la cine nu te aștepți. Mai nou, în spațiul muncii, lucrătorul român se arată supus și umil la serviciu, aplecat de nevoie în fața oricărui șef mărunt, dar rebel pe la spate, saboteur sau pur și simplu chiulangiu și mincinos, vindicat în forul său interior că ceea ce face nu e de fapt decât o formă de protest, un fel de a se răzbuna sau de a lua ceea ce i se cuvine.

Pentru că sentimentul care ne hrănește duplicitatea este cel că ni se cuvine. Ni se cuvine mai mult decât primim, suntem asupriți de lume și de sistem și atunci, ce să faci, te apleci când nu ai încotro dar pândești momentul când poți să-ți iei și tu partea ta, a ta din moși strămoși, ceea ce ți se cuvine de drept și nu ți se recunoaște. Dacă cumva ești prins, ești o biată victimă. Toată lumea fură, minte și înșală, dar tu ai avut ghinionul să te prindă. Și față de cât fură alții… ce faci tu e un biet fleac.

Poate că niciunde nu se vede mai bine natura noastră duplicitară decît în relația cu statul. Aici creierul nostru verde cu care ne gândim vrea să primească de toate de la stat. Alocație pentru copii, de ce nu, doar statul i-a făcut, educație gratuită, sănătate gratuită, pensii, măcar decente și când avem ocazia, de ce nu, nesimțite, bonuri de masă, tichete de sejur, bilete la băi, abonamente la chefereu, și câte și mai câte.  Când vine vorba despre a plăti pentru toate astea intră rapid în funcțiune creierul roșu cu care ne răzgândim și nu vrem să plătim taxe. Nu, domne’, nu noi. Să plătească bogații, îmbuibații, parlamentarii, ăia care s-au îmbogățit din speculă, de ce noi?

Fenomenul e aiuritor. Vobeam cu un amic care-mi povestea în ce hal îl scoate din minți socru-său care tună și fulgeră de indignare împotriva hoților care jefuiesc țara, în schimb când și-a închiriat un apartament nu a declarat la fisc decât o zecime din chirie, că “așa face toată lumea”. Altul îmi spunea aceeași poveste despre taică-su și cazanul lui clandestin de țuică în care face cam 200l de țuică pe an, fără să plătească un leuț accize ssau impozit, timp în care se indignează despre cum fură lumea statul. Mai nou un val de mânie proletară s-a abătut peste guvernanți pentru că vor să introducă CAS la veniturile din drepturi de autor. Adică noi de ce să plătim pentru pensiile altora? Să plătească alții, noi suntem artiști.

În general suntem uluitor de capabili să cerem de la stat orice fără să avem nici cea mai vagă preocupare de unde scoate statul banii. Fiecare nouă dezbatere a bugetului ne arată din nou, dureros, asta. Și nu e vorba numai de noi, cei de rând, dar și de parlamentari sau de unii guvernanți. Cea mai grea lecție de democrație pentru noi pare să fie aceea că societatea, statul, suntem noi. Dacă învățăm lecția asta, dacă aruncăm naibii odată creierul ăla roșu, așa cum și fi-mea a făcut pe la 6 ani, și dacă începem să gândim unitar, o să descoperim că multe, foarte multe dintre  lucrurile pe care statul le face azi, sunt absurde și, în ultimă instanță, umilitoare.

Pentru că e absurd să ai măsuri sociale care vizează întreaga populație. E ca și cum ai lua bani dintr-un buzunar, i-ai vântura prin niște mașinării care toacă o treime din ei și apoi ai băga restul în celălalt buzunar. Motivul pentru care suntem așa de înamorați de ele, fie ele pensii, sănătate sau educație este că sperăm mereu ca altcineva să plătească nota de plată. Nu știm cine, e treaba creierului ăluia roșu, nu ne privește. În dezbaterea din jurul articolului anterior cei care s-au arătat adversarii sistemului privat de pensii spun că trebuie să pui prea mulți bani în el ca să ai o pensie decentă. N-ai cum să economisești atâta. Ideea fiind că statul are cum. De unde? Știe el, nu știu, nu-i treaba noastră. Cu creierul ăla roșu, găsește el o soluție.

Soluția, până acum, a fost îndatorarea publică. Din perspectiva asta stăm încă bine, nu am ajuns încă la nivelul de îndatorare al unor țări occidentale pe care toată lumea mi le dă drept exemplu, cum e bunăoară Franța, în care trăiesc, și în care, în treacăt fie spus, lumea își plătește conștiincioasă impozitele în cea mai mare parte. Țările astea practică sportul protecției sociale nesustenabile de ceva vreme și au ajuns într-o fundătură la fel de urâtă ca a noastră, cu o populație care consideră că e dreptul ei inalienabil să primească resurse pentru care nu plătește.

Situația la noi, însă, e pe undeva mai critică, dată fiind duplicitatea de mai sus. Pentru că ea a creat o categorie minoritară de papagali care duc în spate, plătind toate dările, tot restul populației. În acest moment sunt mai puțin de 5 milioane de salariați, din care ceva peste un milion lucrează la stat și sunt la rândul lor plătiți din taxele plătite de ceilalți. Una peste alta, dacă adăugăm și profesiile liberale și micul patronat, cca 4 milioane de salariați duc în spate o țară de 20 milioane de locuitori. Ăsta e adevăratul substrat al luptei pentru protecție socială. Am  întors conceptul pe dos. De la protejarea unei minorități defavorizate de către majoritate la protejarea unei majorități inerte de către o minoritate activă. Și problema e că majoritatea aia inactivă votează. Are și timp de mers la vot, de altfel. Ăsta e și motivul pentru care toată stânga României luptă pentru protecție socială, de la adăpostul creierului cel roșu. Pentru că nu ei plătesc pentru ea, ci alții. Și cu cât plătesc mai puțin, cu atât e vocaliza mai răsunătoare.  Creierul verde, în fond, e mai mare!