Cântecul sirenelor

Acest articol a apărut în ediția online a revistei Cariere

De când am ajuns la ceea ce se numește îndeobște “vârsta a treia” am devenit din ce în ce mai reticent la orice fel de exprimare care compară nostalgic prezentul cu trecutul. de altfel, eu nici nu sunt nostalgic față de trecut. Lumea în care am crescut și copilărit eu ca și cea care i-a urmat era cu mult mai rea decât cea în care trăiesc acum. Sigur, lumea de azi are multe fațete care o fac criticabilă, le văd și eu și sunt și eu la fel de critic la adresa lor ca cei mai mulți. Doar că pentru mine, zonele în care s-a schimbat în bine depășesc cu mult pe cele în care s-a schimbat în rău, așa că pentru mine bilanțul e fără echivoc pozitiv. 

Totuși, chiar și așa, există zone în care s-a schimbat în rău într-un fel care mă pune pe gânduri și mă face să mă gândesc la consecințele pe termen lung ale acestor tendințe. Cumva mă bucur că am vârsta pe care o am și că unele dintre aceste consecințe nu vor mai fi problema mea. Dar va fi a copiilor mei și mă gândesc adeseori ce fel de lume le lăsăm moștenire. Despre una dintre aceste tendințe am scris un articol de curând, e vorba de fragilizarea generației tinere. Despre o alta am să scriu azi. Asta mă preocupă încă și mai tare decât cealaltă, pentru că asta e într-o spirală infernală, într-o goană de neoprit către abis. E vorba de polarizarea societății.

Citește mai mult

Așteptări și aspirații

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am promis în numărul trecut că am să dezvolt într-un alt articol acest subiect, pentru că e interesant și cred că poate ajuta pe mulți dintre voi.

Am să încep cu o poveste. Acum doi ani am trăit cea mai recentă experiență revelatoare din viața mea, la o vârstă la care nu mai speram la asta, dar, iată că s-a întâmplat. Am fost și sunt implicat în multe proiecte antreprenoriale, cele mai multe dintre ele mai mult de suflet decât de bani. Într-unul dintre ele am participat, împreună cu mai mulți prieteni, la o inițiativă în educație. Am început, ca orice proiect, cu mult entuziasm și mult optimism și am continuat, ca mai orice proiect, cu un parcurs diferit binișor de planurile inițiale, care ne-a pus resursele de timp, nervi și bani la încercare. Nu a ajutat deloc faptul că echipa era prea mare și prea eterogenă și că, în fața provocării de a gândi un drum nou care să ajute proiectului să continue și să prospere, ne-am regăsit având viziuni diferite. Așa că am decis că cea mai bună cale de a merge mai departe e ca cineva să preia controlul. Pentru că eram și suntem buni prieteni, și pentru ca această conversație să nu ne îndepărteze, am decis să o precedăm cu un weekend de explorare și calibrare, în care să ne aliniem emoțional, să ne clarificăm eventuale tensiuni din trecut și să ne asigurăm că intrăm cu toată deschiderea posibilă în discuțiile grele care vor urma, astfel încât la sfârșitul lor să rămânem în continuare buni prieteni. Pentru că știam că va fi o conversație grea, am rugat un alt prieten, coach priceput, să ne fie moderator.

Moderatorul a început conversația cerându-ne fiecăruia să spunem ce ne dorim de la ceilalți pentru ca această discuție să meargă bine. După ce ne-a ascultat cu răbdare pe toți, ne-a spus următoarele: “Nu știu dacă ați observat, dar eu v-am rugat să spuneți fiecare ce vă doriți de la ceilalți și voi toți, fără excepție, ați spus ce așteptați de la ceilalți. Asta e ceva diferit, nu?”.

Pe mine, această observație a lui m-a pus serios pe gânduri, în primul rând pentru că eu însumi făcusem exact acest lucru. Apoi pentru că, la o primă analiză, nu prea văzusem mare diferență între idei, mi se păreau destul de similare. Dar și destul de diferite încât observația să-mi rămână în minte și să mă preocupe. Până când mi-am dat seama ce mă punea pe gânduri.

Există, de fapt, o mare diferență între așteptări și dorințe, o diferență radicală și care duce la consecințe foarte diferite ale acesto două atitudii. Ca în multe alte cazuri, cuvintele au putere, ele generează stări mentale, care determină atitudini, care apoi influențează comportamente și determină reacții de la cei din jur. Pe această cale, cuvintele creează realitate. Promit să scriu și despre asta într-o bună zi.

Așteptările sunt toxice. În primul rând pentru că, așa cum le spune numele, sunt pasive. Atunci când te aștepți la ceva, faci chiar asta: aștepți. Nu faci nimic pentru a contribui la rezultat, aștepți doar ca el să apară. În al doilea rând, așteptările sunt toxice pentru că generează sentimentul de îndreptățire. Te aștepți la ceva pentru că ai dreptul să te aștepți, pentru că ceilalți au datoria să se ridice la înălțimea așteptărilor tale, ele sunt, prin definiție, legitime, meritate, îndreptățite. O consecință a acestei atitudini este că neîndeplinirea lor generează reacții al căror spectru, mereu negativ, merge de la dezamăgire la sfântă indignare. Ceilalți, cei care nu-ți îndeplinesc așteptările, sunt în cel mai fericit caz niște oameni căzuți, slabi, nevolnici iar în cel mai rău caz, rău voitori sau ticăloși. Reacțiile pe care le ai în urma unor așteptări neîndeplinite sunt puternice, evidente și mai ales foarte negative.

Dorințele, în schimb, sunt pozitive. Dacă îți dorești ceva, prin definiție, ești parte a procesului de a obține acel ceva. Dorința fără acțiune nu e, de fapt, dorință, e mai degrabă o speranță. Deși e nevoie, poate, de speranță pentru a putea visa și dori, reciproca nu e adevărată. Dorința nu e același lucru cu speranța, dorința implică acțiune, implică participare la procesul prin care ea poate deveni realitate. Atunci când îți dorești ceva cauți activ să obții acel ceva, ești parte din proces. Dacă îți dorești ca ceilalți să facă ceva, deci, vei încerca să înțelegi cum poți ajuta, cum poți contribui, ce ai tu de făcut ca să mărești șansa ca dorința ta să fie îndeplinită. Dacă, în schimb te aștepți ca ceilalți să facă ceva, atunci atitudinea ta va fi pasivă, îndreptățită, iar acțiunea va fi limitată la enunțul ritos al destinației așteptate. Dacă vă întrebați care dintre abordări are mai mari șanse de succes, când vă uitați așa la lucruri cred că răspunsul devine evident.

Unul dintre exercițiile cele mai puternice de întărire a relațiilor din echipe pe care îl practicăm noi, consultanții, e să cerem oamenilor dintr-o echipă să spună celorlalți membri ai echipei, pe rând, ce își doresc de la ei pentru ca relația lor de lucru să funcționeze mai bine. În acest exercițiu le cerem explicit să își exprime gândurile sub formă de dorințe nu de așteptări. Odată această dorință exprimată, cerem celeilalte persoane, către care a fost îndreptată cererea, să răspundă primeia prin a-i spune de ce are ea nevoie de la prima persoană pentru a-i putea satisface acea dorință. Acest exercițiu, de fapt, forțează tranziția în echipă de la așteptări la dorințe. Frazarea lor ca atare face primul pas. Înțelegerea faptului că o dorință presupune acțiune și că, dacă vrei ceva de la ceilalți, ai și tu ceva de făcut pentru a determina această schimbare, că ea nu se va petrece dacă doar o aștepți ci e nevoie să contribui la ea în mod activ, e un câștig fenomenal pentru calitatea relațiilor din echipă, un câștig pe care banalitatea acestui umil exercițiu îl maschează la o privire superficială.  

În practica mea de consultanță, dar și la cursurile de la școlile pe unde predau, mă întâlnesc extrem de des cu manageri perfecționiști. E o realitate locală faptul că perfecționismul e văzut ca ceva bun, ca un atribut de valoare, în ciuda faptului că are și destule conotații negative. Pentru ei am scris articolul anterior. Toți perfecționiștii, fără excepție, suferă de boala așteptărilor înalte.  Principala schimbare mentală pe care trebuie să o facă, deci, e să își recalibreze așteptările în dorințe, în aspirații.

Dar, am constatat pe pielea mea, după ce crezusem că reușisem să mă vindec de boala asta, că această recalibrare emoțională și cognitivă e, de fapt, foarte utilă nu doar lor ci și celor mai mulți dintre noi. Poate că și vouă.

Despre perfecționism

Acest articol a apărut în revista Biz

Există o întrebare tipică pe care o pun adeseori intervievatorii când evaluează un candidat. “Care e cel mai mare defect al tău?” Poate cel mai frecvent răspuns la întrebarea asta e: “sunt cam perfecționist/ă”. Cumva, perfecționismul e văzut ca un defect tolerabil, un semi-defect, un defect care poate fi și o calitate, sigur un defect pe care îl putem cu ușurință recunoaște. Pe undeva opinia asta e legitimă, perfecționismul are, într-adevăr, multe accente utile, productive. Poate cel mai util dintre ele e dedicarea cu care se apleacă asupra oricărei sarcini, îndârjirea și perseverența cu care le duc la bun sfârșit. Dar acest fel de a aborda lumea și munca, în general, are și multe fațete negative. Cele mai comune și ușor înțelese sunt o atenție exagerată la detalii și dificultatea de a gestiona compromisul între resurse și rezultate, compromisul cu care se confruntă de zeci de ori pe zi orice persoană care are de luat decizii profesionale sau personale. Această dificultate e, pentru ei, o sursă majoră de stres, motiv pentru care mulți perfecționiști sunt foarte tensionați, stresați, încordați. E un fenomen cercetat acela că perfecționismul e asociat cu boli care somatizează stresul. Dar ce e el, de fapt?

Citește mai mult

Egalitate, echitate, solidaritate

Acest articol a apărut în edițiile online ale revistei Cariere

Se spune că atunci când britanicii au luat în stăpânire insula Hong Kong pentru 155 de ani, unul dintre primele lucruri pe care le-au făcut a fost să introducă legi britanice și, mai ales, principiile de drept pe care acelea se bazează. Cel mai important dintre ele, pentru britanici și pentru oricine a fost crescut în cultura occidentală, (din care deși uneori nu credem, facem parte) e cel al egalității tuturor în fața legii. Conform acestei anecdote, localnicii chinezi au fost foarte surprinși de această năstrușnică idee a străinilor. “Cum, adică, egali?” – au întrebat ei. “Egali-egali, așa? Și bogații și săracii tratați la fel?”. “Desigur” au răspuns britanicii surprinși și ușor intrigați. “Păi atunci, – au replicat chinezii increduli- “ce rost mai are să fii bogat?”. Acest principiu al egalității în fața legii, pe care îl luăm așa de mult drept firesc în cultura noastră, nu era deloc la fel de firesc în cultura lor, chiar dimpotrivă. 

Dar chiar în culturile occidentale, egalitatea nu e chiar așa de uniform dorită și respectată. Există arii culturale în care societatea dezavuează centralizarea puterii, inegalitatea și privilegiul. Și există societăți în care acestea sunt cel puțin tolerate dacă nu chiar încurajate. Sociologii numesc acest fenomen “distanța față de putere” și e un parametru care se măsoară. România e una din culturile unde el e mai degrabă mare, unde inegalitatea e tolerată. Societățile nordice, scandinave, sunt invers. Am văzut cu toții fotografia primului-ministru danez sprijinindu-și de zidul palatului regal bicicleta pe care venise în audiență la regină. Avem credința că egalitatea e ceva de dorit, e o manifestare a unei societăți avansate, inclusive, dar oare e asta chiar adevărat?

E o poveste care circulă apocrif pe internet despre un profesor suedez care a vrut să-i învețe pe studenți socialismul și i-a notat pe toți egal, cu media notelor clasei. În scurt timp, toată clasa a rămas repetentă. Nu știu dacă povestea e adevărată (mai precis sunt foarte sigur că nu e) dar mesajul ei cred că e corect. Să vă spun de ce. Există un experiment social celebru, replicat de mii de ori și pe care îl puteți face și voi cu un grup de colegi sau prieteni. Zice așa: 

Pe o masă la birou punem o urnă închisă. În fiecare zi, când venim la lucru (o, tempora!), fiecare dintre noi pune în ea câte 10 lei. La sfârșitul zilei, șeful echipei deschide urna, triplează suma dinăuntru și împarte totalul în mod egal la toți. Să zicem că suntem 10 în grup. Am venit cu 10 lei, la sfârșitul zilei sunt în cutie 100, mai pune șeful încă 200, fiecare plecăm acasă cu 30. Viața e frumoasă. Mine așa, poimâine așa, zilele trec până când, într-o bună zi, la sfârșitul zilei sunt doar 90 de lei. Mai pune șeful 180, pleacă fiecare cu 27. Am venit cu 10, deci tot e bine. Dar cineva a venit cu zero și pleacă la fel cu mine. Și mâine nu mai pun nici eu. Și suntem acum 3 care nu punem. Poimâine suntem 6. Răs-poimâine nu mai pune nimeni. Și de aici jocul e imposibil de întors înapoi. Acesta e paradoxul și plaga societății. Funcționează doar dacă toți îl joacă și, mai ales, doar dacă fructele lui sunt repartizate echitabil. Echitatea e altceva decât egalitatea. Echitatea presupune că rezultatul e împărțit just, e proporțional cu contribuția, nu egal. 

Dacă vă întrebați de ce avem nevoia asta, complet irațională, să știți că răspunsul nu e simplu. Dar uitați-vă la prezentarea lui Frans van de Waal de la TED despre nevoia de echitate la maimuțe. E amuzantă și surprinzătoare. A pus două maimuțe în două cuști alăturate din plexiglas transparent și le-a învățat să facă o sarcină simplă. La început la răsplătit pe ambele identic, cu bucăți de castravete. După câteva iterații, însă, pe una dintre ele a răsplătit-o cu boabe de strugure zemoase și dulci iar pe cealaltă a continuat să o răsplătească doar cu castravete. În acest moment, aceea a respins vehement răsplata, aruncând cu castravetele după cercetător! Ce e și mai interesant e că eu am citit tot articolul despre acest experiment și într-o varietate a lui cercetătorii le hrăneau diferit pe maimuțe, dar fără să le ceară să facă vreo muncă. În acest caz inegalitatea nu a deranjat deloc. E ceva profund scris în gene despre nevoia de a împărți echitabil roadele muncii noastre.

Un alt experiment social e jocul dictatorului. Funcționează așa. Intrați într-o cameră și găsiți pe scaun un plic cu 10 hârtii de 10 lei. Experimentatorul vă spune că primiți acești bani de la el/ea, dar vi se cere să împărțiți o parte dintre ei cu o altă persoană, aflată în altă cameră, pe care nu o cunoașteți și nu o veți cunoaște. Acea persoană știe tot ce știți și voi, dar nu a primit bani. Puteți să puneți în plic orice sumă vreți, între 0 și 10 bancnote. Experimentatorul va duce acel plic acelei persoane iar aceasta are la dipoziție două opțiuni: fie păstrează plicul și ambii plecați acasă cu banii, fie respinge oferta, caz în care experimentatorul ia și banii voștri și ambii plecați acasă fără nimic. Câți bani ați pune în plic dacă ar fi să jucați acest joc? Gândiți-vă un pic. Și acum, câți bani ați accepta, minimum, dacă ați fi în cealaltă cameră? Ați accepta propria ofertă? 

Dacă oamenii ar fi raționali, atunci împărțirea rațională ar fi să dați mai departe o bancnotă din 10. Celălalt primește o bancnotă, are de ales între a pleca acasă cu una sau cu niciuna. Una e mai bine ca niciuna. Problema e că doar cca. 6% dintre oameni acceptă o împărțeală așa de inechitabilă, chiar dacă respingerea ei îi defavorizează chiar pe ei!. Desigur, o să-mi ziceți că ar fi total diferit dacă suma ar fi mai mare, să zicem că se împart 10 milioane de lei. Așa e. Banii pe care-i respingeți sunt o măsură a efortului pe care sunteți dispuși să-l faceți ca să pedepsiți o nedreptate. Pe de altă parte puneți-vă și în postura celui care ar avea de împărțit 10 milioane de lei: ați risca să plecați acasă cu mâna goală doar ca să luați câteva milioane în plus?

Oamenii nu au, de fapt, nevoie de egalitate ci de echitate. Și nu doar oamenii. E o nevoie larg răspândită în lumea animală. Oamenii au, în schimb, o nevoie care transcende echitatea.

Imaginați-vă că ar trebui să creați o societate de la zero. Și că trebuie să-i scrieți un cod de principii de funcționare. Pesemne că echitatea s-ar situa sus printre ele. Roadele muncii să se distribuie echitabil, proporțional cu contribuția. Sună bine, nu? Dar ar fi asta o societate civilizată? Știți care e semnul pentru antropologi, când găsesc oseminte foarte vechi, că aparținătorul lor trăia într-o societate civilizată? O fractură majoră, de pildă de femur, vindecată. Pentru că într-o societate echitabilă acea persoană nu ar fi supraviețuit unei fracturi și aceea nu s-ar fi vindecat niciodată. Cu un femur fracturat, persoana nu putea contribui la grup și prin regula echității ar fi trebuit lăsată să moară de foame. Dar societatea noastră s-a construit și rezistă de peste 100.000 de ani prin regula de aur a solidarității. Fă altora ce ai vrea să ți se facă ție. Oamenii știu să supraviețuiască împreună pentru că știu să aibă grijă unii de ceilalți. Egalitatea nu e nimic fără echitate, oamenii nu sunt altruiști, sunt altruiști reciproc, nu participă la efortul colectiv decât dacă efortul lor nu e abuzat, societatea nu poate funcționa pe principii de egalitate, aici s-a prăbușit experimentul comunist, cu regretabila atracție pe care o exercită și azi printre unii oameni. El e inuman. Dar la fel de inumană e și echitatea. E necesară, indispensabilă, chiar, dar nu suficientă. Pentru că în ea însăși e crudă. Fără învelișul cald al solidarității, echitatea singură ar crea o societate de monștri, ca și egalitatea.

O lume sustenabilă e, printre altele, una care înțelege și face distincția dintre aceste trei noțiuni și le folosește judicios, acolo unde au, fiecare, valoare.

Despre anti-fragilitate și echilibru

Acest articol a apărut în Revista Cariere

Mi-am început anul cu o lectură captivantă dar înfricoșătoare, în același timp. Cartea se numește “The Coddling of the American Mind” și e scrisă de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt. În traducere i-ar zice “Cocoloșirea minții americanilor”, sau ceva de genul ăsta. E o carte fascinantă pentru că de-construiește și analizează acest fenomen contemporan al culturii fragilității, a evitării riscurilor și a siguranței înainte de toate și, mai ales, efectele perverse pe care ea le produce.

Ca să fim bine înțeleși: eu nu predic aici despre acceptarea oricărui risc, disprețul pentru binele nostru și al celor dragi sau abordări iresponsabile. Dar mi se pare neîndoios că anii de bunăstare și de siguranță relativă ne-au dus către o cultură de evitare a riscurilor care depășește granițele de unde prudența ne mai face bine.

Citește mai mult

Evitarea erorilor

Acest articol a apărut în revista Biz

Am să încep acest articol cu un mic experiment mental. Imaginați-vă că am în mână două cărți de joc: una e un 10 și cealaltă un 5. Le amestec și le pun pe masă cu fața în jos. Și vă zic așa. “Să presupunem că facem un pariu împreună, astfel: trebuie să alegi o carte. Dacă alegi 10, atunci primești de la mine 100 de lei. Dacă alegi 5, atunci pierzi 50 de lei, pe care trebuie să-i scoți din buzunar și să mi-i dai mie. În mod evident, pariul e dezavantajos pentru mine, așa că va trebui să mă plătești ca să îl accept. Care e suma maximă pe care ești dispus să o plătești ca să joci acest joc cu mine?”. Gândiți-vă la această situație și dați un răspuns. E vorba de suma maximă la care sunteți dispuși, pe cea minimă o știu deja :-). Dacă v-ați gândit, notați răspunsul undeva.

Citește mai mult

Cantitate sau calitate?

Acest articol a apărut în revista Biz.

Cred că unul dintre subiectele cel mai puțin înțelese în management în acest moment, în ciuda faptului că e nu doar central în conducerea oamenilor dar și pe buzele tuturor, e cel al motivației muncii. E un subiect destul de amplu și care poate fi privit din așa de multe unghiuri, că nu aș ști de unde să încep un articol despre el. Așa că azi m-am deci să mă opresc asupra unui unghi mai puțin comentat, deși esențial după părerea mea, cel al tensiunii dintre calitatea și cantitatea motivației.

Părerea quasi-unanimă a managerilor e că în ce privește motivația, cantitatea e rege. Cu cât mai multă, cu atât mai bună. Această părere nu e neapărat explicit exprimată, dar transpare fără umbră de îndoială dacă le urmărești acțiunile. Să vă dau un exemplu. 

Acum ceva vreme, pe când locuiam în Franța, am fost contactat de un potențial client pentru un proiect de schimbare culturală. Clientul era o firmă din Rusia care cumpărase mai multe companii din Europa de Est care aveau culturi diferite între ele și diferite de cultura companiei mamă, iar asta le crea probleme. Am stabilit o întâlnire pe Skype (ce vremuri!), am ascultat situația descrisă de ei și am discutat despre ce cred eu că ar fi de făcut. Apoi am sintetizat totul într-o propunere scrisă. După ceva vreme am primit un mail politicos prin care eram înștiințat că nu au ales proiectul meu ci pe al altcuiva. Am mulțumit pentru răspuns și am uitat subiectul.

Citește mai mult