Întâlnirile întâmplătoare

Perioada asta de pandemie a fost, pentru mine, foarte interesantă, din multe puncte de vedere. A avut momentele ei de cădere și momentele ei de extaz, a avut revelații neașteptate, unele pozitive, altele nu. A reașezat lucruri despre care nu îmi imaginam că vor fi vreodată reașezate. Dintre ele, poate cel mai interesant și cu consecințele cele mai importante pentru fiecare dintre noi, e reașezarea felului în care ne raportăm la muncă și mai ales la munca de la distanță.

La începutul pandemiei eram într-un proces de coaching executiv cu un manager al unei bănci, din domeniul IT. Mi-a spus că una dintre problemele lor ca angajator era că nu pot oferi muncă de la distanță, ceva ce majoritatea firmelor care angajau la acea vreme IT-ști ofereau, pentru că în banca lor așa ceva era de neconceput, din motive de securitate. Acum, practic peste noapte, au reușit să treacă la 100% muncă de la distanță și asta nu a dus nici la falimentul băncii nici la probleme majore de securitate. Atunci când a fost chiar nevoie, s-a putut. Sau, după cum zic cei de la Google, “creativitatea iubește constrângerile”. 

Se pare, deci, că paradigma “muncii de oriunde” s-a instalat puternic și, probabil, a pus cultura muncii pe un traseu diferit, nou. Dar, pentru mine, deși iubesc libertatea pe care această paradigmă mi-a adus-o, ea mi-a și luat ceva extrem de important, ceva ce cred că e important pentru mulți oameni: șansa întâlnirilor întâmplătoare.

Eu nu sunt mare fan de făcut planuri, mai ales planuri elaborate și pe termen lung. Nu sunt pentru că în viața mea nu prea mi-a ieșit mimic așa cum am planificat în schimb mi-au ieșit multe lucruri pe care nu le-am planificat deloc. Am învățat, cu timpul, să apreciez și să caut întâlnirile întâmplătoare. 

Pentru a avea întâlniri întâmplătoare valoroase e, însă, necesar să te deschizi pentru ele. Asta e prima condiție și cea mai importantă, să accepți că ele există, sunt mereu acolo, dar e nevoie să le primești în viața ta. Majoritatea dintre noi nu suntem, de fapt, deschiși la ele pentru că această deschidere presupune, în mod concret, o îmbrățișare a hazardului, a neprevăzutului, a incertitudinii. Mintea noastră detestă incertitudinea și ca atare caută mereu predictibilitatea, caută modele stabile, validate de trecut, pe care să le replice în viitor sau caută căi previzibile de acțiune pe care să le poată anticipa și programa. Odată un astfel de drum creionat, vom încerca să ne ținem de el. Această încercare presupune, prin definiție, să ne concentrăm pe drum să eliminăm din atenție zgomotele de pe parcurs, să ne reducem vederea periferică și să tratăm deviațiile de la parcurs ca nocive. Sunt manuale de auto-dezvoltare și uneori și cărți despre management și execuție disciplinată care elogiază această calitate de a proiecta un drum și apoi de a te ține de el. Avem sisteme de evaluare a performanței care urmăresc acest model și metode de recompensare a muncii care îl au drept fundament. Dar prima victimă a unui astfel de mod de a te raporta la lume sunt întâlnirile întâmplătoare.

Pentru a le putea avea, deci, e nevoie să pleci de la premiza că toate planurile pe care ți le faci sunt niște încercări timide, sortite unui eșec garantat. Și că ceea ce vei realiza cu adevărat va fi doar arareori în direcția planificată, că planurile sunt descrieri vagi și generale ale drumului de urmat; el va fi, în realitate, marcat de întâlniri întâmplătoare și de explorările pe care ele le vor produce. Asta te va ajuta să te ții deschis la ele. 

Apoi, pentru a avea întâlniri întâmplătoare e nevoie și să creezi contextul în care ele să devină posibile. E nevoie, de pildă, să te implici în activități care nu par să aibă vreun beneficiu imediat, dar care îți deschid accesul la lumi și comunități noi, la care nu ai putea ajute altfel. Multe dintre ele se vor deveni alei înfundate, care nu duc niciunde, experiențe interesante dar fără urmări. Alte alei, în schimb, se vor deschide spectaculos în grădini luxuriante de posibilități prin care îți vei găsi drumuri fascinante și bogate în experiențe. O astfel de abordare e, văzută din afară, haotică, destructurată, nedisciplinată. În mare parte chiar așa și e deși ea are un fel de disciplină a ei, invizibilă unui ochi neantrenat. E nevoie de capacitatea de a găsi aur printre pietre, de a lega fire și idei și resurse pentru a transforma o întâlnire întâmplătoare într-o alee, apoi într-o grădină, apoi într-o explorare plină de sens. 

Și mai e nevoie de o mentalitate a explorării, nu a drumurilor liniare. O viață așezată în jurul întâlnirilor întâmplătoare e nu doar haotică ci și puternic redundantă. Ești mereu ca un jongler care are mai multe mingi în aer. Nu ai niciodată luxul de a te opri sau de a te concentra, concentrarea e pentru tine egală cu stagnarea. 

Sunt oameni care și-au construit viața în jurul întâlnirilor întâmplătoare. Eu sunt unul dintre ei. Aș putea să umplu o carte cu povești despre unele dintre ele, întâmplări care mi-au marcat iată și cariera. Pentru alți oameni, însă, o viață așezată și limpede e definiția împlinirii. Dar oricare ar fi relația noastră cu neprevăzutul, cred că e important pentru noi toți să lăsăm măcar un mic loc în viața noastră pentru el, pentru întâlnirile întâmplătoare. Pentru că neprevăzutul își găsește singur loc în viața noastră oricum. Decât să îl respingem și limităm, doar pentru a fi complet destabilizați atunci când apare, poate ar fi mai bine să-l îmbrățișăm și îmblânzim, căutând și prețuind aceste întâlniri.

Dar întâlnirile întâmplătoare nu sunt doar evenimente rare care schimbă viața, sunt și cele mici și zilnice, care-i dau gust și culoare. Cu ocazia pandemiei am început să apreciem și să simțim lipsa la bogăția de informații, nuanțe, idei, deschideri pe care ne-o aduceau micile conversații de la țigară, sau din pauze, sau din micile bârfe de la birou, felul în care eram conectați unii cu ceilalți prin frânturi de conversație auzite întâmplător pe culoare sau schimbate în timpul meselor de prânz. Noi suntem animale sociale și acest fel de micro-interațiuni fac parte din fibra socială, sunt esențiale nu doar pentru felul noastru de a funcționa în grupuri dar chiar pentru echilibrul nostru emoțional. 

Am constatat, cu ocazia destructurării rețelelor sociale naturale pe care a adus-o cu sine pandemia, că interacțiunile liniare, programate, planificate, au mers foarte bine și de la distanță în schimb au scăzut puternic interacțiunile creative, spontane, neplanificate. Cea mai importantă victimă a noii paradigme a muncii e creația și spontaneitatea și, odată cu ea, culoarea pe care ne-o aduceau în viață micile sau mai marile întâlniri întâmplătoare. Va trebui să găsim o cale să le recuperăm.

Îndreptățire și recunoștință

Am citit de curând câteva postări pe Facebook în care mulți oameni se plângeau de performanța Poștei Române. Eu sunt un utilizator frecvent al serviciilor ei pentru că cumpăr tot felul de lucruri online, iar unele sunt livrate cu poșta, nu cu curieri, așa că am avut de-a face cu multe din serviciile poștale, inclusiv cu celebrele oficii poștale vamale din București. Ca atare, opiniile foarte critice ale comentatorilor despre serviciile Poștei nu m-au surprins, pentru că le împărtășeam. Ce m-a surprins, însă, au fost opiniile foarte critice despre personalul Poștei, descris în ce mai mare parte ca o adunare de tăntici înțepate și plictisite care umilesc oamenii la ghișee. Asta contrastează puternic cu experiențele mele din toate oficiile poștale pe unde am fost. E drept că am dat peste persoane care s-ar potrivi bine acestei descrieri, dar ele au fost, de la mare distanță, excepția, nicidecum regula. În cea mai mare parte funcționarii poștali au fost, ce-i drept femei, dar și persoane amabile, dornice să ajute, făcând ce puteau ele mai bine ca să se descurce cu un sistem absolut cretin, niște procese ultra-complicate și instrumente de lucru care și-au trăit de mult traiul. Fără bunul lor simț, serviciile poștale ar putea fi mult, mult mai rele. Și sunt sigur că nu fac asta nici pentru bani nici pentru alte stimulente, o fac pentru că sunt oameni care servesc alți oameni.

Citește mai mult

Bucuria de a greși

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am scris de curând un articol despre perfecționism. În el descriam stresul pe care oamenii perfecționiști îl pun pe ei înșiși prin nevoia exagerată pe care o au de a face totul impecabil, fără greșeală, perfect. Cum perfecțiunea nu există și nu poate fi atinsă, această nevoie duce la concluzia că orice ai face nu ești niciodată suficient de bun, suficient sieși și, ca atare, te determină să cauți refugiul în opinia altora despre tine. E o stare extrem de stresantă.

Dar perfecționiștii nu sunt singurele persoane care trăiesc cu teama de a greși, noi toți ne dorim să fim oameni buni și să facem lucrurile bine și erorile noastre le resimțim, cei mai mulți dintre noi, drept scăderi personale, Dacă, pe deasupra, suntem și preocupați de imaginea noastră în ochii celorlalți, de statutul nostru, atunci aceste scăderi devin și mai accentuate, și mai dramatice, și mai stresante, devenim uneori aproape obsedați de a nu greși, de nevoia de a menține și cultiva o imagine de superioritate și infailibilitate.

Citește mai mult

Cântecul sirenelor

Acest articol a apărut în ediția online a revistei Cariere

De când am ajuns la ceea ce se numește îndeobște “vârsta a treia” am devenit din ce în ce mai reticent la orice fel de exprimare care compară nostalgic prezentul cu trecutul. de altfel, eu nici nu sunt nostalgic față de trecut. Lumea în care am crescut și copilărit eu ca și cea care i-a urmat era cu mult mai rea decât cea în care trăiesc acum. Sigur, lumea de azi are multe fațete care o fac criticabilă, le văd și eu și sunt și eu la fel de critic la adresa lor ca cei mai mulți. Doar că pentru mine, zonele în care s-a schimbat în bine depășesc cu mult pe cele în care s-a schimbat în rău, așa că pentru mine bilanțul e fără echivoc pozitiv. 

Totuși, chiar și așa, există zone în care s-a schimbat în rău într-un fel care mă pune pe gânduri și mă face să mă gândesc la consecințele pe termen lung ale acestor tendințe. Cumva mă bucur că am vârsta pe care o am și că unele dintre aceste consecințe nu vor mai fi problema mea. Dar va fi a copiilor mei și mă gândesc adeseori ce fel de lume le lăsăm moștenire. Despre una dintre aceste tendințe am scris un articol de curând, e vorba de fragilizarea generației tinere. Despre o alta am să scriu azi. Asta mă preocupă încă și mai tare decât cealaltă, pentru că asta e într-o spirală infernală, într-o goană de neoprit către abis. E vorba de polarizarea societății.

Citește mai mult

Așteptări și aspirații

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am promis în numărul trecut că am să dezvolt într-un alt articol acest subiect, pentru că e interesant și cred că poate ajuta pe mulți dintre voi.

Am să încep cu o poveste. Acum doi ani am trăit cea mai recentă experiență revelatoare din viața mea, la o vârstă la care nu mai speram la asta, dar, iată că s-a întâmplat. Am fost și sunt implicat în multe proiecte antreprenoriale, cele mai multe dintre ele mai mult de suflet decât de bani. Într-unul dintre ele am participat, împreună cu mai mulți prieteni, la o inițiativă în educație. Am început, ca orice proiect, cu mult entuziasm și mult optimism și am continuat, ca mai orice proiect, cu un parcurs diferit binișor de planurile inițiale, care ne-a pus resursele de timp, nervi și bani la încercare. Nu a ajutat deloc faptul că echipa era prea mare și prea eterogenă și că, în fața provocării de a gândi un drum nou care să ajute proiectului să continue și să prospere, ne-am regăsit având viziuni diferite. Așa că am decis că cea mai bună cale de a merge mai departe e ca cineva să preia controlul. Pentru că eram și suntem buni prieteni, și pentru ca această conversație să nu ne îndepărteze, am decis să o precedăm cu un weekend de explorare și calibrare, în care să ne aliniem emoțional, să ne clarificăm eventuale tensiuni din trecut și să ne asigurăm că intrăm cu toată deschiderea posibilă în discuțiile grele care vor urma, astfel încât la sfârșitul lor să rămânem în continuare buni prieteni. Pentru că știam că va fi o conversație grea, am rugat un alt prieten, coach priceput, să ne fie moderator.

Moderatorul a început conversația cerându-ne fiecăruia să spunem ce ne dorim de la ceilalți pentru ca această discuție să meargă bine. După ce ne-a ascultat cu răbdare pe toți, ne-a spus următoarele: “Nu știu dacă ați observat, dar eu v-am rugat să spuneți fiecare ce vă doriți de la ceilalți și voi toți, fără excepție, ați spus ce așteptați de la ceilalți. Asta e ceva diferit, nu?”.

Citește mai mult

Despre perfecționism

Acest articol a apărut în revista Biz

Există o întrebare tipică pe care o pun adeseori intervievatorii când evaluează un candidat. “Care e cel mai mare defect al tău?” Poate cel mai frecvent răspuns la întrebarea asta e: “sunt cam perfecționist/ă”. Cumva, perfecționismul e văzut ca un defect tolerabil, un semi-defect, un defect care poate fi și o calitate, sigur un defect pe care îl putem cu ușurință recunoaște. Pe undeva opinia asta e legitimă, perfecționismul are, într-adevăr, multe accente utile, productive. Poate cel mai util dintre ele e dedicarea cu care se apleacă asupra oricărei sarcini, îndârjirea și perseverența cu care le duc la bun sfârșit. Dar acest fel de a aborda lumea și munca, în general, are și multe fațete negative. Cele mai comune și ușor înțelese sunt o atenție exagerată la detalii și dificultatea de a gestiona compromisul între resurse și rezultate, compromisul cu care se confruntă de zeci de ori pe zi orice persoană care are de luat decizii profesionale sau personale. Această dificultate e, pentru ei, o sursă majoră de stres, motiv pentru care mulți perfecționiști sunt foarte tensionați, stresați, încordați. E un fenomen cercetat acela că perfecționismul e asociat cu boli care somatizează stresul. Dar ce e el, de fapt?

Citește mai mult

Egalitate, echitate, solidaritate

Acest articol a apărut în edițiile online ale revistei Cariere

Se spune că atunci când britanicii au luat în stăpânire insula Hong Kong pentru 155 de ani, unul dintre primele lucruri pe care le-au făcut a fost să introducă legi britanice și, mai ales, principiile de drept pe care acelea se bazează. Cel mai important dintre ele, pentru britanici și pentru oricine a fost crescut în cultura occidentală, (din care deși uneori nu credem, facem parte) e cel al egalității tuturor în fața legii. Conform acestei anecdote, localnicii chinezi au fost foarte surprinși de această năstrușnică idee a străinilor. “Cum, adică, egali?” – au întrebat ei. “Egali-egali, așa? Și bogații și săracii tratați la fel?”. “Desigur” au răspuns britanicii surprinși și ușor intrigați. “Păi atunci, – au replicat chinezii increduli- “ce rost mai are să fii bogat?”. Acest principiu al egalității în fața legii, pe care îl luăm așa de mult drept firesc în cultura noastră, nu era deloc la fel de firesc în cultura lor, chiar dimpotrivă. 

Dar chiar în culturile occidentale, egalitatea nu e chiar așa de uniform dorită și respectată. Există arii culturale în care societatea dezavuează centralizarea puterii, inegalitatea și privilegiul. Și există societăți în care acestea sunt cel puțin tolerate dacă nu chiar încurajate. Sociologii numesc acest fenomen “distanța față de putere” și e un parametru care se măsoară. România e una din culturile unde el e mai degrabă mare, unde inegalitatea e tolerată. Societățile nordice, scandinave, sunt invers. Am văzut cu toții fotografia primului-ministru danez sprijinindu-și de zidul palatului regal bicicleta pe care venise în audiență la regină. Avem credința că egalitatea e ceva de dorit, e o manifestare a unei societăți avansate, inclusive, dar oare e asta chiar adevărat?

Citește mai mult