Trebuie să recunosc, de la bun început, că eu am fost şi într-o oarecare măsură încă sunt, un mare sceptic al conceptului de responsabilitate corporatistă. Pe lângă scepticismul meu natural, dâmboviţean, sentimentul mi-a fost accentuat şi de graba cu care se înghesuiau la gale de binefacere fabricanţii ultimului drog letal şi legal, firmele de tutun.

În ultima vreme, însă, am început să-mi schimb părerea. Pe de o parte pentru că am întâlnit oameni sincer preocupaţi de a da înapoi societăţii o parte din profiturile pe care le face cu ajutorul ei. Dar, mai ales, pentru că am observat un fenomen care, pentru mine, a dat dimensiuni noi conceptului. Toate schimbărle în bine pe care le-am văzut eu în societate, sau măcar toate care chiar contează, au venit pe calea corporaţiilor şi a marilor organizaţii. Ele au adus cu ele o altă mentalitate a muncii, cultura efortului şi a reuşitei, salariile decente, aspiraţia de mai bine, pretenţiile, în ultimă instanţă, care pe de o parte ne enervează pe noi, managerii, dar pe de altă parte fac din angajaţi oameni cu motivaţii proprii, nu o masă de manevră. Pentru acest lucru eu le salut şi mulţumesc corporaţiilor şi marilor organizaţii.

Din păcate, aproape la pachet cu toate bunele de mai sus, ele au adus şi o mulţime de tare noi. Birocraţia absurdă, excesul de presiune, dezumanizarea, politica internă, goana după aparenţe, lichelismul mărunt sau mai puţin mărunt, cinismul faţă de valori, lipsa generală de autenticitate şi, nu în ultimul rând, o nouă limbă de lemn de esenţă foarte tare.

Una dintre firmele la care sunt partener are drept motto: „Schimbăm lumea, organizaţie cu organizaţie”. Ni se spune că e un slogan arogant şi imposibil. Dar cred că e posibil în România. Toate datele pe care le-am adunat din toate organizaţiile cu care am lucrat arată că oamenii se comportă aşa cum o fac nu din convingerea că e bine, ci pentru că e singura cale pe care o văd posibilă. Întreaga societate e aşezată într-un echilibru de tip Nash în care toată lumea ar vrea ca lucrurile să fie altfel, dar nimeni nu are curajul să schimbe primul, de teama de a nu fi prins pe picior greşit. E nevoie de leadership şi de viziune pentru a schjimba această stare de lucruri, iar acesta nu va veni, ştim deja, de la clasa politică.

De aceea cred eu că, principala îndatorire socială a corporaţiilor, înainte de a da cadouri la aziluri de bătrâni şi burse de studii, este de a genera o cultură de organizaţie autentică, care să cultive valorile umane fundamentale şi să permită oamenilor să redevină ceea ce în mod natural sunt şi vor să fie: fiinţe independente, împlinite, autentice,  responsabile. Ştiu că mulţi manageri de companii vor spune acum citind rândurile astea că sunt visător şi naiv, că oamenii de fapt nu sunt deloc aşa. Poate că sunt naiv dar pe mine viaţa m-a învăţat că oamenii sunt în primul rând aşa cum crezi că sunt şi în al doilea rând aşa cum le ceri să fie. Nimeni dintre cei pe care i-am văzut valorizând şi accentuând valorile fundamental umane nu a dat greş.

E adevărat că e greu să faci asta, cere efort şi talent. Cere atitudini şi feluri de a conduce care nu sunt uşor de pus în practică şi nici nu dau rezultatele imediate pe care organizaţiile le cer. Dar dau rezultate, şi încă foarte bune, sistematice şi consecvente. Durează ceva până aliniaţi o organizaţie la un spirit constructiv şi îndrăzneţ, dar chiar merită efortul. V-o spun pentru că l-am văzut făcut de clienţii mei şi le-am văzut rezultatele. Ca să dau doar un exemplu, cineva mă întreba ieri cum or face cei de la Xerox de sunt aşa de destinşi şi fericiţi ori de câte ori apar în public. Aşa fac. Au un lider care are valori personale puternice şi crede că e misiunea lui să le construiască în organizaţie. Şi are nu doar o organizaţie mulţumită şi loială ci şi cele mai bune rezultate dintre toate organizaţiile din partea asta de lume. Dacă-l întrebaţi ce a făcut pentru asta veţi afla că nu i-a fost uşor şi că nu se consideră nici pe departe la capătul drumului. Dar merită. Şi pentru el, şi pentru oamenii pe care-i conduce dar şi pentru societatea în care aceşti oameni îşi trăiesc viaţa. Pentru că ei sunt oameni care ştiu că se poate şi altfel. E un joc în care chiar sunt numai câştigători. Şi este, aş zice eu, prima îndatorire socială a corporaţiilor.