Refuzul politeții

Am trăit acum două zile, în București, o întâmplare foarte ciudată. Stăteam la coadă la un fast-food. Nu era coadă mare, eram doar câte o persoană la fiecare dintre posturile de servire. La un moment dat apare un tip care se așează hotărât, fără ezitare și fără să-mi arunce măcar o privire, lângă ghișeul de servire, rezemat de tejghea. Îl bat ușor pe umăr și-i zic “coada e aici”, gândindu-mă că poate că nu m-a observat. Îmi zice: “ce-ai domne’ cu mine”. “N-am nimic – zic – vreau doar să stai la coadă”. “Domne’, da’ altă treabă n-ai?” “În  momentul ăsta, nu. E cea mai importantă treabă a mea”. “Vezi-ți domne’ de treabă”. “Păi, cum ziceam, asta fac. Te rog să stai la coadă”. “De ce?” M-a lăsat paf. Cum adică de ce? Răspund tâmpesc și descumpănit. “Pentru că așa e normal”. “Așa e normal? Zău?” Mă enervez și mă oțărăsc. “Da așa e normal. Să stai la coadă, așa cum stăm toți”. “Da’ nu vreau domne’ să ți-o iau înainte. Vezi că se mai eliberează și alte case. Ai ceva cu mine?” “Nu am nimic, zic, personal, și nu are legătură cu casele. Vreau doar să stai la coadă ca toată lumea”. “Și dacă am mai stat odată?” “Cum adică?” “Păi, am stat la coadă, sunt aici la masă, vreau doar să-mi mai iau un sos”. Pam-pam!
M-a lăsat mască. Toată după-amiaza am încercat să-i înțeleg comportamentul bizar. De ce nu mi-o fi spus, când a apărut: “Vă rog, lăsați-mă să o iau înainte, sunt aici la masă și vreau doar să-mi mai comand un sos”. Sau, măcar, de ce nu mi-a spus asta când l-am atenționat? De ce a fost nevoie de escaladarea asta a discuției când totul era așa de simplu? Sigur, o parte din vină e a mea, care am asumat că omul nu are nici un motiv acceptabil de către mine să mi-o ia înainte în coadă. Aș fi putut eu fi mai tolerant. Dar, până una alta, regula politeții ar fi cerut ca el să-și ceară voie de la cei cărora le-o lua înainte, mai ales că aceia nu aveau cum să-i citească pe frunte că vrea doar să-și mai ia un sos.

Am găsit până la urmă o explicație. E doar o prezumție, nu o pot verifica, dar aș fi foarte mirat dacă mă înșel. Omul cu pricina era un bărbat de vreo 30+ de ani, masiv spre corpolent, puternic, cu un lanț de aur la gât, prototip de macho de mahala (și nu spun asta cu vreo conotație peiorativă, eu locuiesc într-o mahala, mama e născută în alta, cred că mahalaua are farmecul și etica ei). Bărbatul de mahala e cap de familie, autoritar, puternic, dominator. Pentru el a fi politicos e o slăbiciune. Să ceară cuiva voie să le intre în față, atunci când, în capul lui, are tot dreptul să o facă, e un semn de slăbiciune. E în dreptul lui, de ce să-l mai ceară? Când l-am interpelat a devenit un punct de onoare să nu cedeze, să nu se lase ușor, să își arate mușchii. Iată cum, un om poate decent, devine în ochii altora un mârlan nesimțit. Politețea devine o slăbiciune care trebuie refuzată.

Problema asta e foarte răspândită la noi. Vorbeam ieri cu un client, CEO al unei mari firme de servicii din România, care a propus pentru oamenii săi un slogan împrumutat de la Southwest Airlines: “The heart of a servant and the spirit of a warrior”. A avut reacții foarte negative. Oamenii au venit la el și i-au spus: “you know, we are not servants…” A rămas paf. Cum adică? Sunt firmă de servicii. Dacă nu sunt servitori, atunci ce sunt? Pentru noi, imaginea servitorului e peiorativă, diminuantă. Avem numai conotații negative pentru acest cuvânt, bunăoară “servil”. De asta avem unul dintre cele mai proaste standarde de servire a clienților din lume. Dar există o etică a serviciilor. Există un profesionalism, o onoare, o ierarhie, o castă. “The world is so unnerving for a servant who’s not serving” e o replică dintr-un film de desene animate al fi-mei. Și așa e. Pentru cineva care lucrează în servicii, profesionalism, onoare, carieră, succes, înseamnă să-și servească clienții la superlativ, memorabil. Asta nu înseamnă să fii servil și nu înseamnă să-ți pierzi demnitatea. Dimpotrivă. Înseamnă să te respecți tu pe tine întâi, și meseria pe care o ai. Dacă tu nu te respecți pe tine, atunci în zadar cauți respect la ceilalți.

Obsesia noastră națională pentru respect și putere vine, de fapt, din teama de a nu pierde controlul situațiilor și de a nu fi luați de proști, fraieri sau slabi. Rădăcinile ei sunt adânc ancorate în frustrare și sentimentul inferiorității. De fapt, obsesia pentru putere e un semnal marcat al lipsei de echilibru interior, de respect de sine și, în ultimă instanță, a lipsei de putere.

“Being in power is like being a lady – spunea atât de memorabil Lady Margaret Thatcher – if you need to show you are, you are not”.

18 comments

  1. neagrigore says:

    Îmi este foarte cunoscut sentimentul, oamenii îmi spun să stau la coadă, în spatele lor, pentru ca ei consideră ca exista o singură coadă, a lor, eu însă, prefer să stau la a mea. E mai liniştită.

  2. Gheara says:

    Eu cred ca ai fost norocos ca nu te-a luat la pumni. Eu am patit ceva similar, intr-un Mall in Cluj ( Polus ), intr-un magazin de pantofi. Stateam la coada si un macho s-a bagat in fata mea chiar impingandu-ma cu umarul, si cand l-am atentionat (respectuos) a reactionat violent incercand sa ma bata. Toata lumea a incremenit. Paza mall-ului nu era pe nicaieri de gasit bineinteles, asadar sa evit bataia am plecat din magazin. Desigur eu nu am statura sa ma iau de gat cu matahale din acestea. As lansa intrebarea: ce putem face sa purjam societatea de astfel de animale ( ca oameni in societate sigur nu sunt ) ? Pasul urmator dupa lipsa „politetii” este anarhia, si incet incet eu vad cum toate organismele in Romania intra in disolutie si ne indreptam din ce in ce mai repede spre anarhie cand fiecare va incerca sa-si faca singur dreptate ( cazul lui Gigi, care desi nu sunt de acord cu el, il inteleg ). Pasul urmator pentru mine este de a lua niste cursuri de auto-aparare daca vreau sa mai merg la cumparaturi in Mall. Iar daca se intampla sa ripostez vreodata sa nu ma ia politia pe sus pe mine, in loc sa-l ia pe atacator ( care poate e prieten cu politzaiul ).

  3. mekone says:

    Păi da, adică dacă vrei să fii normal și de bun simț, ești tratat cu ”Ce-ai, dom,ne? Nu și-e bine?”.
    Problema e câți dintre noi ai curajul să persiste în bun simț și sa lupte cu morile de vânt , cu riscul unor pierderi uneori.
    Eu, în general o fac, adică zic, nu tac … și de fiecare dată văd priviri perplexe în jur, ca și cum aș fi de pe altă planetă ! Nu-mi pasă însă, știu că schimbările trebuie să fie personale mai întâi și că, dacă eu mă las călcată în picioare, n-o să vină nimeni să schimbe comportamentul nepoliticos al mârlanului ….

  4. Ela Iliesi says:

    Mi se pare ciudat ca l-ai repezit si nu faptul ca el nu a cerut voie sa se aseze la tejghea. Un pic de rabadre si ai fi descoperit singur motivul pentru care venise acolo.

    Pe langa rabdare cred ca ne pierdem increderea in oameni si uitam sa plecam de la premisa ca toti sunt nevinovati pana la proba contrarie.

  5. Gopo says:

    Foarte tare concluzia! Obsesia puterii este mai puternica decat cea a banilor, de foarte multe ori…
    Dovada ca in continuare oamenii sunt niste frustrati.

  6. Adrian Stanciu says:

    @Ela Iliesi. Ai dreptate, deși n-aș spune că l-am repezit, cel puțin nu după standardele mele și sunt sigur că nici după ale lui, dar cu siguranță am plecat de la premiza că e un nesimțit care vrea să se bage în față, o premiză negativă. Chestia asta s-a văzut precis în atitudinea mea, chiar dacă am fost rezervat și politicos atunci când l-am atenționat. A propos de sloganul meu de pe blog, e un incident care m-a pus pe gânduri despre mine.

    Lipsa de încredere e o profeție auto-împlinită și incidentul ăsta mi-a mai dovedit-o odată (dacă mai aveam nevoie). Sunt sigur că dacă aș fi plecat de la o premiză pozitivă incidentul s-ar fi încheiat pozitiv. Deci, da. E sigur (și) vina mea.

    Pe de altă parte, tu dacă ar trebui să o iei înaintea unor oameni care stau la o coadă, ce ai face? Care e, după părerea ta, norma socială acceptabilă? Ce e normal? Că mi se pare că asta l-a supărat cel mai tare pe preopinentul meu. Faptul că eu consideram politețea drept normală.

    Politețea nu este despre afirmarea agresivă a dreptului individual ci, dimpotrivă, despre restrângerea lui în favoarea celorlalți. De pildă e politicos să lași pe cineva să iasă de pe o stradă fără prioritate, deși ești în dreptul tău să nu-l lași. Sau să ajuți un om aflat la nevoie, deși ești în dreptul tău să nu-l ajuți, etc. Lipsa noastră națională de politețe vine dintr-o afirmare mult prea agresivă a dreptului individual. Și eu cred că această agresivitate e bazată pe sentimentul de inferioritate, pe senzația că dacă nu-ți afirmi cel mai mărunt drept pe care-l ai ești fraier.

  7. „De fapt, obsesia pentru putere e un semnal marcat al lipsei de echilibru interior, de respect de sine și, în ultimă instanță, a lipsei de putere.” E foarte adevarat ce spui, si cred ca ni s-a intamplat tututor sa dam peste „exemplare” din astea. Cat despre customer service , chiar ieri am scris un mini-articol despre asta ….raspuns e , din pacate acelasi : lipsa de educatie , atat ecomonica cat si sociala.

  8. @ Ela: Eu cred ca ne place cam mult victimizarea. Intuiesc aici o forma perversa de narcisism; a ne gasi vini tot timpul ne intareste ideea teoretica de proprie superioritate spirituala. E un adevar evident si simplu ca sintem agresati din ce in ce mai violent de diverse forme de nesimtire. Asta e rezultatul firesc al unei socetati care isi predica siesi, in toate mediile, despre nesimtire ca model unic de succes. By the way, mogulii s-or fi batind cu Basescu, rezultatul e insa suprematia generala a nesimtirii. Abordare pozitiva? Sa fim seriosi… Daca ma apuc si eu sa povestesc citeva episoade o sa facem terapie de grup aici, nu blog:) @Adi: Eu cred ca e absolut firesc sa pleci de la o premiza negativa. E ca si cum i-ai fi spus lui Coposu cind il bateau prin puscarii ca pleaca de la premize negative cind zice ca toti comunistii sint criminali. Da, probabil ca nu toti sint criminali, e insa irelevant. E absolut firesc sa incepem sa reactionam cind sintem agresati. Mai mult, sint din ce in ce mai convins ca lipsa de reactie a „educatilor” incurajeaza periculos si nepermis agresivitatea nesimtitilor. Nesimtitul e un primitiv, rationeaza simplu: aha, le e teama, deci intimidarea functioneaza!

    Si da, sint 100% de acord, sursa obsesiei pentru putere e lipsa reala de putere. Revenim circular la ideea din alt post al tau, agresivitatea e de fapt semnul unei uriase derute si spaime interioare pe fondul lipsei oricarui sistem de valori cit de cit credibil.

    Daca vrei, ma bag sa scriem si o carte impreuna, asta e subiect de terapie nationala:)

  9. bogdan says:

    atat prezumtia de sarlatanism cat si impolitetea sunt forme sociale ale aceleiasi trairi interioare: un scazut respect pentru celalalt. nu-i bai, traim si asa, insa vizual se creaza o imagine contorsionata care nu aduce valoare nimanui. sper ca nu erau copii in preajma ca sa va ia pe amandoi ca exemplu…

    cat despre servitori, poate ar fi mai usor de acceptat folosind termenul servant. c’asa-i in tenis. cel cu serva are avantaj. a fi servant e o imagine pozitiva.

  10. Sorin says:

    @Adrian Stanciu: referitor la politete, nu consideri ca prezumtia de vinovatie, prezumtie ce ti-a motivat abordarea individului, este un semn de impolitete?

    • Adrian Stanciu says:

      Nu, deloc. E un semn al distorsionării relațiilor dintre oameni, mai degrabă. Până una alta, cel puțin pentru mine, semnul de politețe, atunci când încalci dreptul cuiva e să-i ceri voie. Lipsa politeții elementare e deranjantă și pentru mine cel puțin duce la reacții negative. Sigur că ar fi bine să nu ducă, după cum spuneam am să reflectez la asta, dar nu văd nici un unghi din care fapta cuiva care se bagă în față la o coadă fără un cuvânt, un gest, o privire măcar să poată fi catalogată drept în regulă, în schimb reacția oamenilor de la coadă care îl atenționează să fie reprobabilă. După cum spuneam, poate că nu mai înțeleg eu ce înseamnă politețea…

  11. bobi says:

    Adi,

    una dintre problemele de fond ce se manifesta in relatiile dintre oameni astazi este comunicarea cu deficiente majore sau, mai degraba, lipsa totala de comunicare; daca in loc sa il inviti la coada tu l-ai fi intrebat de ce s-a dus direct in fata, toata povestea se termina inainte de a incepe; daca el, bagandu-se in fata, ar fi spus simplu: „doar imi iau un sos!” din nou se simplifica „scena”, in banal.

    De fapt noi nu mai vorbim, sau vorbim „limbi diferite”, chiar daca ne exprimam in romaneste. In loc sa ne chestionam cu intrebari simple: de ce, cum, unde, cand…- ca si copiii , as adauga cu melancolia inocentei (pierdute), noi ne grabim sa facem scenarii care mai de care mai fanteziste , in care „complotul” celuilalt impotriva mea trebuie cu obstinatie demascat. in loc sa intrebam , tragem concluzii.

    suntem, de dimineata pana seara, in pozitie de „lupta” cu oricine si cu orice: cu seful, cu functionarul de la ghiseu, cu profesorul, cu bacanul din colt, cu poluarea, cu aglomeratia, cu pericolul de cutremur/tsunami, etc, etc. Cand sa mai si vorbim ??? cand /cum sa ne mai si intelegem?! deja noi le stim cam pe toate, avem teorii, constructii logice, concepte, etc…

    daca in vremea lui Ceasca eram obligati – datorita cenzurii sau autocenzurii – sa gasim tot felul de moduri de comunicare, si cat mai diverse- de multe ori NU ERA NEVOIE DE CUVINTE- acum comunicarea a devenit o chestiune formala, o linie subtire care mai degraba ne desparte, decat ne aduna impreuna.

    sa nu credeti ca ma bantuie nostalgia dupa acele vremuri, dar parca traiam mai mult printre oameni, nu printre indivizi.

    despre substratul acestei deficiente cronice de comunicare , FRICA – privit ca unul dintre sentimentele primare – poate dezbatem altadata…

  12. Pentru teoreticieni, un experiment mental: Conduceti linistit si calm, fiind in armonie cu dumneavoastra si cu lumea. Un sofer tinar iese agresiv din dreapta si, desi va vede, forteaza contind pe frina brusca pe care sinteti nevoit sa o puneti. (ultima data ati pierdut 3 zile dupa o tamponare usoara, 1 la politie si 2 la asiguratorul privat) 50 de metri mai in fata e semafor, culoarea rosie. Pe banda din stinga, masina care tocmai v-a taiat calea. Pe locul din dreapta (la juma’ de metru de dumneavoastra) un alt tinar, white-challenged, va arunca priviri dispretuitoare. Ce faceti?
    a) va prefaceti ca in stinga nu e de fapt nimeni, priviti inainte, fix si preocupat
    b) il priviti pe colegul soferului agresiv cu repros, fara insa a comenta
    c) faceti un comentariu iritat despre arta condusului

    Continuare: indiferent de reactia pe care o adoptati, personajul din dreapta va scuipa in fata chiar inainte de a demara la culoarea verde. Ce faceti?
    a) fugiti dupa el sa-i crapati capul
    b) cautati sa va amintiti cum se zice scuipat in latina
    c) notati numarul sa-l reclamati la politie
    d) va simtiti vinovat fara sa va fie clar de ce si incercati sa va lamuriti comentind pe blogul lui Adrian Stanciu.

  13. Gabriel Stanciu says:

    Dacă tot am pretenția să emit judecăți de valoare asupra unui popor în ansamblu, atunci mă uit cât pot de mult la cultura lui. La ce altceva mai bine decât la proverbe?

    Check this out:
    – Capul plecat, sabia nu-l taie!
    – Facerea de bine = futere de mamă!

    Și tu te mai miri…

  14. bogdanv says:

    am citit nu demult o carte: „Cele patru legaminte – cartea intelepciunii toltece” – Don Miguel Ruiz. iata ce spun doua dintre acestea:
    – „nu luati nimic la modul personal” – nimic din ceea ce fac altii nu are vre-o legatura cu voi;
    – nu faceti presupuneri inutile” – facem presupunri, interpretam gresit si ajungem prin a crea o mare drama din nimic.

    fara sa vreau citind postarea ta am vazut aceste doua comportamente si la tin esi la „competitorul” tau. si atunci se justifica un pic refuzul politetii…nu? sau este o presupunere? poate nu ar trebui sa presupun ce este sau nu este justificat….hmmm

Lasă un răspuns la Gopo Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.