Educația sistematică 2

Vă rămăsesem dator cu un articol despre cealaltă componentă frecvent ignorată a sistemului de educație, mecanismul de feed-back. Răspunsul aici nu mai e așa de clar pentru mine. Un prim motiv pentru care nu îmi e clar e că un sistem fără scop nu poate avea feedback. Nu putem măsura dacă sistemul își atinge scopurile sau nu atâta vreme cât scopurile nu sunt definite. Dar chiar dacă am accepta drept scopuri legitime pe cele definite de mine în articolul anterior, problema tot nu devine foarte simplă, chiar dacă e mult mai conturată.

Un mecanism de feedback are, la rândul lui, două componente: un senzor care măsoară ieșirea sistemului și o compară cu cea proiectată și un mecanism de intervenție asupra sistemului care generează o corectare a parametrilor de funcționare astfel încât diferența dintre rezultatul real și cel dorit să fie constant eliminată. Să le luăm pe rând.

Senzorul. Problema metricii pare simplă, dar e orice altceva. Să admitem că scopul sistemului de învățământ e să formeze cetățeni educați care să-și poată lua în primire sarcina de a duce societatea mai departe, profesional dar și moral, etic, civic. Cum definim un astfel de cetățean? Dacă pentru cunoștințele lui putem crea teste grilă, cum măsurăm gradul lui de etică sau de civism? Răspunsul meu la întrebare e: “habar nu am”. Dacă există cineva care are o idee, eu unul sunt foarte curios să o aud. Dar să presupunem pentru o clipă că ne oprim la dimensiunea mult mai abordabilă, măsurabilă, a cunoștințelor. În acest caz, măsurarea cunoștințelor ar trebui să fie vastă și să includă cunoștințe despre etică și civism. Desigur, faptul că știi ce e corect nu înseamnă că și faci, dar e măcar un mare pas înainte. Această măsurătoare a cunoștințelor, prin teste unice, naționale, nu ar trebui să fie legată doar de validarea absolvirii sau de accesul la o treaptă superioară de învățământ. Desigur, ea poate fi folosită și pentru asta, dar scopul principal al măsurătorii nu ar trebui să fie acesta ci înțelegerea în timp real a felului în care sistemul răspunde la misiunea socială. Din această perspectivă reducerea numărului de materii la bacalaureat, de pildă, propusă de ministrul învățământului, mi se pare neavenită și total împotriva logicii. Nu spune nimeni să ținem elevii sub stres, dar o evaluare periodică unitară și coerentă la absolut toate dimensiunile actului de învățământ e prima condiție pentru a putea regla sistemul. Deși în general nu sunt foare mare fan al metricii, în acest caz o văd indispensabilă. În lipsa unui mecanism de reglaj organic natural, trebuie să folosim traductoare. Evaluarea e singurul astfel de traductor posibil, atât cât pot eu înțelege acum subiectul.

Apoi rămâne problema spinoasă a mecanismului corectiv. Și aici problema poate fi împărțită în mai multe niveluri. O analiză a cauzei deviației ne poate scoate la iveală niveluri diverse la care problema apare. Pentru simplificare, iată două frecvente și mari: nivelul strategic și cel operațional.

Strategic vorbind, se poate să nu fi gândit bine curicula, să-i învățăm pe oameni ce nu trebuie, în succesiunea sau cuantumul sau ritmul nepotrivit. Aici e nevoie de dezbateri profunde, axate pe misiunea socială, și de specialiști în elaborarea curiculelor de învățământ care să le medieze. Știu că avem, har Domnului, dar din păcate acest subiect e foarte expus politicului. Societatea noastră e imatură și e nevoie ca politicul să reziste presiunii populare de a trivializa sau super-tehniciza curicula. E nevoie de minți limpezi, coerente și neinfluențate politic care să conceapă și apoi să revizuiască periodic curicula, mereu în sensul păstrării misiunii sociale. Zic din nou. Principala cauză a revizuirilor dese și la plezneală a curiculelor de până acum nu se datorează lipsei de specialiști ci lipsei de viziune și de misiune socială.

Operațional, pe de altă parte, se poate să executăm prost curicula, adică să avem profesori slabi, educațional sau din punct de vedere al competențelor. Aici, principala problemă pe care o văd stă în subfinațarea cronică a învățământului. Am mai scris despre asta, nu insist. Cu oameni slab plătiți, care urmează cariera didactică pentru că nu sunt în stare de altceva sau pentru că apreciază puterea pe care statutul de profesor le-o dă (și nu spun deloc că ar fi cazul tuturor profesorilor, ci că fenomenul există și se accentuează pe măsură ce generațiile vechi ies din sistem) nu putem avea educație performantă. Dar, desigur, a avea suficienți bani în sistem e doar o jumătate din ecuație. Cealaltă jumătate e de a-i distribui după merite. Simpla ridicare a nivelului de trai a tuturor profesorilor va avea efecte sociale fix zero. Ar fi bani aruncați la ghenă. Aici metrica de mai sus va ajuta. Dacă putem discerne ce fel de valoare adăugată are un profesor, prin prisma evoluției elevilor lui, atunci putem să plătim mai bine performanța mai bună și să eliminăm din sistem non-performanța. O conducere bazată pe obiective definite și răsplătite ca atare va da rezultate mult mai bune decât metoda actuală bazată pe respectarea procesului birocratic (grade, lucrări, etc.)

Abordarea sistemică a unui domeniu care se intitulează pe sine “sistem” este, cred eu, singura cale coerentă spre succes. Pentru asta e nevoie însă, în afară de inteligență (de care țara asta chiar nu duce lipsă), de voință politică și de caracter. Societatea nu se poate reforma democratic. Am mai scris asta. Progresul social trebuie amorsat undeva, altminteri societăți slabe vor produce politicieni slabi care vor perpetua societăți slabe. Amorsa e în educație. Dați poporului orice vrea ca să fiți aleși, luați-vă comisioane, faceți orice, dar aveți viziunea și decența să țineți standardele educației sus, mult mai sus decât înțelege și vrea să accepte electoratul. Pentru că ceva, cineva, undeva, trebuie să își asume rolul de lider, de a ieși din pluton și a conduce reforma societății, altminteri ne scufundăm inexorabil. Acel domeniu este și nu poate fi decât, zic eu, cel al educației.

2 comments

  1. bobi says:

    Hai ca m-ai convins, esti bun de ministru al educatiei! Si vorbesc serios!

    Ceea ce postezi tu este o abordare logica (inginereasca), coerenta , cu cap si coada, dar mai ales serveste unui scop – general acceptat ca fiind de mare importanta sociala.

    as avea o idee referitoare la formarea ca „cetatean” – valoros pentru societate ; cu metrica nu stiu cum s-ar putea face, dar ca metoda am putea incerca ceea ce fac americanii: incurajeaza voluntariatele. De la gradinita pana la terminarea liceului elevii sunt „impinsi” inspre voluntariate, inclusiv prin programa de invatamant; totul se trece in CV si iata cum un absolvent de liceu are un CV mai promitator, mai atractiv decat unul de facultate; dincolo de efectul social – rezultatele muncii lor chiar folosesc cuiva – se adauga niste deprinderi si abilitati care isi pun amprenta formatoare asupra tanarului, ceea ce nu este deloc de neglijat.

    nu prea sunt de acord cu finalul postarii tale : investitia in educatie este evident benefica pe termen lung si o persoana „gifted” in acest domeniu poate face lucruri mari!
    consider totusi ca „amorsa” de care spui, ar trebui sa fie mai multe, in mai multe domenii – IT, anumite industrii, agricultura (jumate clasica, jumate bio), lasam turismul pe mai tarziu…; reformarea societatii trebuie pornita in mai multe puncte, in functie de o strategie nationala – asumata politic de mai multi. Daca tu singur ai ajuns la concluzia ca esti un demiurg si hotarasti ca educatia „e calea” , s-ar putea sa ai surpriza sa nu poti duce pana la capat „misiunea”.

    Deasemenea nu cred intr-un singur „clarvazator” , cu forta si vointa politica, cum zici tu. E nevoie de mai multi – de o masa critica – de oameni onesti, puternici si competenti. Si mai ales, de CARACTER, care mi se pare o trasatura esentiala, pentru a convinge si mobiliza. Dar cum masori asta/ ce zice metrica???

    • Adrian Stanciu says:

      A propos de formarea ca cetațean, să-ți dau un exemplu ce fac ăștia de la școala fie-mi, aici. În școală există și 3 ani de „école maternelle”, adică de grădiniță. Din când în când, ăștia mai mari sunt chemați să le ajute pe educatoare cu cei mici. Să-i pună pe oliță, să-i culce, să-i ajute la lecții, din astea. Le place de mor. Când era tata școlar exista înstituția străjeriei, un fel de „boy scouts”, care-i învăța pe băieți cum să fie de folos celorlalți sau naturii. Metode ar fi, dacă ne-am preocupa de asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.