De ce îmi place România

Zilele trecute un director de resurse umane cu care lucrez și cu care pregăteam un seminar de strategie de organizație mi-a zis: “știu că ție nu-ți plac românii, dar te rog să nu fii așa de critic în cursul seminarului, că denaturăm sensul discuției”. Am vrut să-i replic că nu e adevărat că nu-mi plac românii, dar m-am oprit. Omul nu avea de unde să știe ce cred cu adevărat pentru că în luările de poziție publice sunt adeseori critic la adresa mentalităților pe care le văd și cu care nu sunt de acord. Felul ăsta de a reacționa la probleme, la rândul lui, e foarte răspândit și foarte dăunător, anume excesul de critică. Ca atare am tăcut din gură, am zis că am înțeles și îmi propun să fiu foarte atent cu ce spun în seminar.

Pe de altă parte m-am gândit să-mi asum critica și să scriu aici, unde am exprimat atât de multe opinii negative despre poporul meu, și ce-mi place la el.

Cumva, mi-e mult mai ușor să fac asta acum, de la oarecare distanță. Deci, ce-mi place la români.

Am să încep cu ceva foarte frivol dar surprinzător de important: frumusețea femeilor. Nu o conștientizezi decât după ce stai departe o vreme, (deși franțuzoaicele nu sunt chiar urâte). Dar de câte ori vin în București și mă duc, de pildă, să-mi fac cumpărăturile, nu se poate să nu mă întorc fără să vreau de câteva ori. Și nu după blonde de mall. Fete normale, cu soți și copii, oameni obișnuiți. Deși, ca bărbat, asta e o binecuvântare cu două tăișuri, sentimentul general e reconfortant, tonic. Nu știu cum o fi pentru femei, dacă și pentru ele bărbații sunt la fel de frumoși.

Apoi e umorul. E foarte trist că sub presiunea sentimentului ăstuia național de inadecvare umorul nostru a deviat în ultimii ani în sarcasm și bășcălie. Pentru că avem un fel foarte frumos de umor în fibra nației. E ușor cinic, ușor auto-ironic, dar, mai ales, e un fel de a nu ne lua pe noi și nimic, în general, în serios. E drept că felul ăsta de umor nu e foarte productiv, râdem de orice, chiar și când nu e cazul, acțiuni serioase pot cu mare ușurință degenera într-o chicoteală generalizată, după cum oricine a fost vreodată la vreun “training” știe. Dar, chiar neproductiv fiind, felul ăsta ghiduș și ne-încrâncenat cu care vedem lumea, atunci când ne e bine, e foarte, foarte cald și omenesc și foarte românesc. Nu l-am mai găsit la nimeni așa. Umorul nostru natural e ușor filozofic: luăm viața în balon. Asta îl face de fapt profund și foarte, foarte sănătos. Nu mutăm munți cu el, dar suntem fericiți. Păcat, zic din nou, că l-am transformat în sarcasm sub presiunea nevoii noastre excesive de a ne arăta mai bunii decât ceilalți și decât suntem. Unde supraviețuiește, însă, e delicios.

Mai e ceva, mai subtil și mai greu de întrevăzut prin poluarea și zgomotul comportamentelor deviante de care ne lovim mereu. Eu am găsit această trăsătură numai prin cercetare, altminteri nu aș fi văzut-o. Odată întrezărită, devine evidentă. Avem aspirații foarte mari despre noi și foarte bine așezate. Asta e paradoxal, dar dacă vă gândiți puțin o să observați indicii. Noi ne purtăm uneori barbar unii cu ceilalți dar, undeva în adâncul nostru, asta ne apasă și ne supără și ne face să ne simțim vinovați. E pe undeva una din sursele “urii de sine” pe care o arătăm, după cum zicea vărul meu Fredi Dumitrescu, unul din psihanaliștii de renume pe care-i avem. Într-un mod ciudat și contorsionat facem cu toții lucruri despre care știm că nu sunt bune și nu ne plac. Am vrea cu toții să trăim într-o țară mai curată, moral și nu numai, dar nu avem puterea să ne luptăm pentru ea. Mai mult decât atât am ajuns să ne comportăm în feluri de-a dreptul deviante adeseori și să ne explicăm că așa se face, pentru că așa e lumea și dacă nu urli cu lupii ei te mănâncă, dar știm mereu, chiar și atunci când nu o recunoaștem conștient și când ne apărăm dacă cineva ne atrage atenția, știm mereu că nu facem bine. Sunt, de pildă, foarte convins că personajul din povestea “Refuzul politeții” s-a simțit rușinat de faptul că nu a fost politicos cu mine, deși față de mine a fost vehement și agresiv, după cum eu am fost rușinat pentru că am supra-reacționat la situație. N-am fi putut nici unul fi rușinați dacă valorile noastre nu ar fi fost puse cum trebuie.

Faptul că avem valori corecte și bine ancorate, chiar atunci când aparențele arată cu totul altceva nu e o opinie. Am date și fapte despre ele. Multe. Dacă aveți răbdare, descărcați și citiți raportul de cercetare despre cercetarea noastră națională privind cultura organizațiilor românești. Deși nu am comentat acolo în clar, mesajul de mai sus e absolut evident printre rânduri. Dacă vă interesează, dați-mi de știre în comentarii și vă ajut să-l decodați, că nu vreau să plictisesc prea mult pe toți lungind articolul ăsta. Dar credeți-mă că mesajul există: avem valori constructive de viață și am vrea să trăim după ele. Acest fapt e ancora noastră de salvare ca nație și motivul pentru care eu cred cu tărie că dacă cineva ne ajută să ne vedem devierile și, mai ales, ne propune o societate bazată pe relații constructive, suntem dispuși să-l urmăm până-n pânzele albe. Ăsta e și motivul pentru care cred în rolul organizațiilor și în puterea lor de a schimba societatea. Pentru că societatea e în derivă și  are nevoie de modele și de lideri, oriunde i-ar putea găsi.

26 comments

  1. Sorin says:

    este adevarat ce afirmi.. dar eu am alte provocari pentru tine..ce ne facem cu delasarea, neseriozitatea si nepasarea?..ce ne facem cu lipsa de educatie?..cum si cand crezi ca vom scapa de ele? cum si cand crezi ca putem evolua?…calitatile pe care le enumeri nu fac altceva decat sa ne-ndulceasca timpul…nu cumva avem nevoie de cel putin 2 noi generatii sa ne educe?

  2. bogdan says:

    ar fi interesanta o analiza a culturilor organizationale din partidele politice si cum ar arata solutiile si cat timp ar lua schimbarile…

  3. Radu says:

    Felicitari maxime pentru abordarea ta fata de observatia tanarului din primul paragraf! Cunosc putini oameni (si tocmai de aceea te respect mult pentru asta) care sa nu raspunda pe moment „nu-i adevarat!” si apoi sa uite.
    Faptul ca ai acceptat observatia ca pe o perceptie a cuiva (perceptie care exista indiferent de adevarul absolut sau relativ a ceea ce exprima ea), ai trecut prin putul gandirii si ai incercat sa corectezi ce ai considerat de cuviinta mi se pare absolut senzational. Este ceva ce ar trebui sa facem mai multi…

  4. Mircea Stoian says:

    @Adi
    Avem valori, avem oameni de calitate, avem opinii, avem experienta (unii dintre noi), avem si lideri de calitate care nu ies la scena pentru ca nu le place sa se amestece cu pocitaniile, avem de dezvoltat o tara, avem lucruri bune in egala masura cu cele rele.
    Avem deci mai mult sau mai putin ingredientele de baza.
    Ce facem? Cum facem? Cind facem?
    Daca abordez subiectul (cu tine sau cu alti oameni de calitate) aud acelasi raspuns: Nu se poate.
    Nu cred.
    Si nu veni sa-mi spui ca tu ti-ai facut exit-ul pentru ca nu te cred. Acolo inauntru tu nu ai consens pentru exit. Altfel nu ai mai scrie cu atita pasiune, atitea pagini.
    Hai sa ne stringem la un loc 10, 1.000, 200.000 citi om fi si sa vedem cum, cind, ce si de ce facem.
    Hai sa dam e-mail-uri la toti care raspund si comenteaza pe blogurile de calitate si sa inchiriem o sala, macar sa ne cunoastem direct si sa ne auzim pe viu opiniile.
    Cu scrisul se rezolva, dar in 400 de ani!

    Mircea Stoian

  5. Adrian Stanciu says:

    @Sorin. Nu am un răspuns la provocările tale. Sunt lucruri pe care le văd și eu și pe care am ajuns să nu le mai suport, de asta m-am și mutat. Pe de altă parte, atât timp cât alegi să trăiești aici, cred că e util să înțelegi din când în când și ce avem valoros. Pe de o parte așa, de dragul echilibrului, pe de alta pentru că o bună parte din problemele cu care ne confruntăm vin exact din faptul că ne punem pe noi înșine jos, ne disprețuim pe noi ca nație. Ăsta e un sentiment cu care nu poți trăi confortabil și atunci reacția de apărare e să te revolți față de lumea care te judecă și să-i contești fie judecata, fie valorile după care te judecă, fie dreptul însuși de a te judeca. În felul ăsta etica devine relativistă (voi vorbiți, care-i omorâți pe negri?) și orice fel de comportament justificabil (toată lumea face).

    E bine să ne mai aducem aminte și ce facem bine, fără patimă și fără infatuare, chiar dacă nu sunt multe lucruri, pentru că asta e calea noastră spre însănătoșire ca nație.

    Calea sistemică de însănătoșire, din păcate, nu e simplă. S-ar putea să dureze alea 2-3 generații de care zici, deși cred că o să dureze de când începem, și nu cred că am început. Generația care vine nu e mult mai brează decât cea care predă ștafeta și cea care e acum pe băncile școlii se prefigurează la fel.

    Problema e la noi, la educatori. Cred că trebuie să ne luăm mult mai în serios rolul de părinți, să înțelegem mult mai bine ce impact au acțiunile noastre asupra copiilor și să facem eforturi să-i creștem, întâi de toate, echilibrați și frumoși și abia apoi olimpici la chimie sau campioni la tenis.

    Politic vorbind, cu toate tarele și limitele democrației, ne trebuie un partid care să ne anime și să ne curețe moral, în același timp. Singura soluție pe care o văd eu e un partid naționalist puternic, ceva în felul Legiunii, dar fără excesele ei xenofobe și extremiste. Se bagă cineva?

  6. Mircea Stoian says:

    @Adi.
    Uite o propunere.
    Da, ma bag si nu am ginduri de sefie. Ce pot sa fac?
    A nu se uita de asemenea ca inainte de 1900 niste oameni de buna calitate si cu capul pe umeri si-au dat seama ca avem nevoie de un rege strain ca sa ajungem unde trebuie, ceva mai repede.
    Si a mers. Pina la ’44.
    Poate si acum monarhia constitutionala poate fi o solutie. Evident nu cu Duda.
    Poate la nivel de conducator de stat avem nevoie de o persoana cu secole de experienta in spate, dintr-o familie care a mai condus prin Europa si stie cum se face treaba acolo sus.
    Dupa aceea schimbarile pot urma si in jos conform modelului si ajutate de oameni de jos, ca noi, care vor sa schimbe ceva.
    Ce ziceti?

    Mircea Stoian

  7. bogdan says:

    a propos de initiative si partid nationalist… sau altfel.
    1. daca suna goarna pt cei ce-si doresc implicarea intr-o miscare politica diferita de partidele existente acum
    2. s-ar putea face un circumplex pt a vedea care este pt acesti oameni cultura ideala dintr-un partid politic?
    3. exista oare facut un circumplex pt un partid nationalist si unul crestin-democrat din spatiul anglo-saxon ?
    4. ar merita o comparatie

    cultura ideala din organizatiile economice mie imi pare mai mult pliabila pe principiile si valorile crestin-democrate decat cele nationaliste…

  8. Sorin says:

    @Adrian:Se bagă cineva? la aceasta intrebare nu cred sa nu gasesti raspuns pozitiv, dar dupa..ce se intampla? strategie, plan de actiuni, resurse, lideri sau ca tot vorbeai de Legiune, liderul? te bagi?

  9. Adrian Stanciu says:

    @Radu. Hehehe… Mulțumesc, dar nu e cazul. Fac mari eforturi să-mi stăpânesc firea agresivă și nu-mi iese mereu. Dar, ai dreptate, e despre percepții nu despre adevăr, că nu-l avem pe Dumnezeu la masă să ne arbitreze… Cine știe care e de fapt adevărul și, la urma urmelor, ce contează.

  10. Adrian Stanciu says:

    @partid național. Problema e nu cu cine se bagă ci cu cine-l conduce. Adică chiar e nevoie de oameni cu gânduri de șefie. Eu nu am energie și sunt oricum pe 1/2 dus (la sensul propriu și figurat :)). Mai explorăm, ne mai gândim. Oriunde vorbesc am reacții pozitive. O fi ceva. Ne trebuie oameni tineri și cu energie și oameni bătrâni și cu bani. Eu nu mă înscriu la nici una dintre categorii.

    @cultura politică. Nu am nici un fel de date din mediul politic, de nici un fel. Așa cum e el de pervertit acum nu l-aș lua drept referință. Dacă facem partidul ăla, putem să ne propunem să construim una, așa cum ne-o dorim. Să ajungem acolo, că mă pricep cum 🙂 Nu cred că, în paradigma în care o definim noi, cultura organizațiilor e foarte legată de doctrine. Poate mai degrabă de cultura națiunii. Dar să ajungem acolo că vă arăt tot ce știu și decidem cum e cel mai bine.

    @monarhia ca soluție. Eu, unul, nu cred în ea. Pe de o parte e o altă lume decât în 1864, când Europa toată era monarhică. Pe de alta e o formă de guvernare care nu are deloc trecere și nu s-ar putea stabili democratic. Pe de o și mai alta, chiar dacă am ajunge să creăm premizele, avem deja o casă regală care ar trebui să ne pună pe gânduri despre valoarea monarhiei, dacă propria istorie nu ne e de ajuns. După un rege oarecum OK, ca Mihai, vine o regină ca Margareta… Succesiunea la tron ar fi o mare problemă… Una peste alta cred că monarhiei i-a trecut vremea, pe unde mai rezistă se ține de un fir de ață, și ar trebui să căutăm soluții pentru viitor.

  11. takeda says:

    buna ziua!

    ar mai fi o perspectiva, care, sigur, poate fi considerata si un neajuns: flexibilitatea.

    probabil sunt multe argumente pro si contra in favoarea acestei idei, de la pozitionarea noastra geografica pana la trasaturi genetice sau perpetuarea unor comportamente etnice. insa cred ca suntem destul de capabili sa ne pliem pe noutate. cred ca suntem mai deschisi decat alte neamuri si mai apti sa adoptam un model nou (comportamental sau activist).

    faptul ca nu putem decanta, in termeni de leadership, viziuni care sa ne propulseze… si eu caut argumente in sensul asta, zi lumina; pornind de la cum „fierbe” traficul (in paranteza fie spus, un veritabil barometru social!), pana la reactiile unor colegi, prieteni, membri de familie, care desi sunt inteligenti, educati, instruiti… nu „ezita” sa isi etaleze ego-ul pentru mize total irelevante!

    dar, sincer, cred cu tarie ca putem fi mai buni! eu mi’s mandru ca sunt roman. si ori de cate ori am sansa sa arat o alta fatza decat cea „proiectata” in exterior, ma straduiesc din toti rarunchi.

    si, da, aveti dreptate: romancele sunt femei frumoase!

    • Adrian Stanciu says:

      Corect. Pentru mine flexibilitatea e la plus. Nu cred că neajunsurile noastre pot fi legate de ea. Acum, că o folosim adeseori ca să urmăm scopuri nepotrivite, e altă discuție. Dar am văzut multe organizații unde e folosită cum trebuie. Nu ea în sine e problema, cât utilizarea pe care i-o dăm. Mulțumesc pentru completare.

  12. vali says:

    auzisem si eu (fireste) treaba asta cu frumusetea romancelor.. dar nu iesisem niciodata din tara asa ca nu am stat sa ma gandesc, pentru ca imi lipsea termenul de comparatie. ce vezi pe la televizor fireste ca e relevant pt o intreaga natiune
    si apoi.. am iesit. si am remarcat ca exista si prin alte tari o multime de femeie ..dragute, sau chiar frumoase, doar ca nu se spetesc atat sa arate bine cum se face prin romania. prin urmare nu poarta toate decolteuri, fuste scurte si stramte, nu se fardeaza in halul in care o fac majoritatea tipelor din romania, nu poarta atat de .. tot timpul tocuri, unele sunt grase/ plinute.
    si nu stiu de ce am ramas cu sentimenul cam amar ca frumusetea romancelor e de fapt o chestiune de superficilialitate.
    ca femeile din alte tari au lucruri mai bune de facut decat sa-si aranjeze sprancenele si sa mearga la sala, si ca se imbraca mai casual, si asa mai departe.
    da. si, suprinzator, pe nici o plaja pe unde am mers eu nu se facea topless.

  13. Adrian Stanciu says:

    Pentru mine topless-ul e la plus 🙂 Nu știu cum e la noi la mare, că nu am mai fost de 12 ani, dar dacă e, e la plus. Tot la fel e și preocuparea româncelor pentru felul cum arată și cum se îmbracă. O consider tonică. Îmi face viața mai frumoasă. În mod absolut cert eu unul, ori de câte ori vin în București, mă surprind, măcar odată pe zi, holbându-mă după câte o frumusețe locală și, crede-mă, nu mă atrag pițipoancele de mall. Sigur, comportamentul meu e, după cum scriam și în articol, frivol, frumusețea în general e superficială și frivolă, dar mă bucură și mă relaxează că e așa. Cred că e foarte util pentru sănătatea noastră emoțională, ca indivizi și ca nație, să nu ne luăm chiar așa de în serios câteodată. Frumusețea fizică a oamenilor îmi amintește când uit asta că viața e frumoasă chiar și când e superficială și frivolă. Cred că de asta am și citat frumusețea femeilor așa de sus între lucrurile care îmi plac la țara mea.

  14. emil says:

    Salut Adrian. Apropo de acel partid national… schita ta are un corespondent posibil in conservatorism. E un curent orfan de reprezentanti viabili in prezent si, ce-i drept, insuficient explorat in trecutul romanesc. Dar potentialul exista.. ma refer la potenta conservatorismului de a juca rolul unei matrici primitoare pentru o politica cu fata spre Romania. Habar nu am cit de familiar esti sau ce afinitate ai cu optiunea conservatoare, asa ca ma opresc aici. Spune-mi daca ti se pare un subiect util de explorat.

    PS
    Ma refer la conservatorismul anglo-saxon, de la Edmund Burke citire pina la miscarea conservatoare americana. Repere: patriotism, traditionalism, societate ancorata in etica crestina, drepturile naturale si libertatea individuala, capitalism, progres organic.

  15. Adrian Stanciu says:

    Salut Emil. Cum nu avem partid conservator? E chiar la putere 🙂 desi nu prea inteleg ce conserva in afara de averile securistilor.
    Lasand gluma de-o parte, nu sunt familiar cu filozofia curentului conservator dar, din ce descrii, suna destul de bine. Noi suntem o natie foarte conservatoare, de fapt. Ce mi se pare esential in acest moment e sa ne recuperam respectul fata de noi insine. Nu al altora, ci al nostru. Nu frustrare defensiva pentru ca suntem neapreciati ci increderea de a ne trai valorile pentruca asa e bine. Orice miscare care poate da asta si castiga alegerile in acelasi timp merita sustinuta.

  16. bogdan says:

    intr-adevar, traitul valorilor e singurul musai. fiecare doctrina politica are un set de valori. eticheta ce va fi pusa pe fruntea partidului (nationalist, conservator, crestin-democrat, marxist etc) e bine sa aiba forma unei concluzii, nu a unei definitii. adica valorile personale ale eventualilor viitori membri sa conduca la doctrina si nu pornind de la doctrina sa mimezi trairea unor valori care chiar daca sunt ale tale, poate ca nu sunt cele mai importante pentru tine.

    @emil. capitalismul este neoliberal, nu conservator. pe langa setul de valori, fiecare doctrina are si un set de principii, acele norme de actiune care au ca sop trairea valorilor. unul dintre principiile de baza ale conservatorismului este cel definit de Falkland: „atunci cand nu este necesar sa schimbi nimic, este necesar sa nu schimbi nimic”. acest principiu-dicton este in contradictie cu ideea de a constitui nou partid. putem trai si fara.

  17. Adrian Stanciu says:

    Putem trăi și fără un partid nou dacă consideri că nu e necesar să schimbi nimic în România 🙂 Pe de altă parte sunt de acord cu Bogdan că poate că nu prea avem ce să conservăm. Eu unul nu aș putea adera la principiul enunțat de Falkland. Nu aici și nu acum. Dar putem să luăm alte principii bune, dacă există, și să nu-l numim conservator. Chiar cred că a apus era doctrinelor.

  18. emil says:

    Bogdan, nu poti reduce conservatorismul la un aforism din secolul 19 al vicontelui Falkland. E prea vast si, tangential la observatia lui Adrian vizavi de expirarea doctrinelor, istoricul si cercetatorul R. J. White spunea in 1950:

    Sa pui conservatorismul intr-o sticla si sa il etichetezi este ca si cum ai vrea sa lichifiezi atmosfera … Dificultatea rezida din naura lucrurilor deoarece conservatorismul este mai mult un mod de gandire deact o doctrina politica, e un mod de a simti si a trai.

    Iar Russel Kirk, unul din fondatorii conservatorismului american (secolul 20), confirma:

    … conservatism is the negation of ideology: it is a state of mind, a type of character, a way of looking at the civil social order.

    … the diversity of ways in which conservative views may find expression is itself proof that conservatism is no fixed ideology. What particular principles conservatives emphasize during any given time will vary with the circumstances and necessities of that era.

    Ten Conservative Principles

    Pe de alta parte, maxima lui Falkland nu mi se pare deloc in raspar cu nevoia de schimbare in Romania. Cred ca accentul cade pe acel „atunci” de la inceput. Este conditia lui „atunci” indeplinita in Romania – adica se poate o trai o viata normala si tolerabila, de catre majoritate, in Romania? Nu, deci statu-quoul din prezent nu este nici necesar si nici dezirabil. Inseamna ca realitatea din prezent conserva si perpetueaza o stare de fapt contrara aspiratiilor elementare ale romanilor. Conservatorismul autentic observa aceasta situatie si va cere schimbarea, revenirea la normal si firesc… la virtuti uitate si o scara de valori pe care oricine atent la instinctul moral propriu o poate recunoaste instantaneu drept adevarata.

    Nu cred ca exista vreo incompatibilitate intre conservatorism si capitalism. Criza actuala nu este cauzata de laissez-faire, ci de amestecul statului (american) pe piata imobiliara in numele unor inginerii sociale progresiste (tot americanul, chit ca poate sau nu, sa devina apropitar de casa) si o politica fiscala stupida din partea Federal Reserve (adoptata tot in urma unor presiuni politice enorme). Pe de alta parte, „capitalismul” romanesc de stat si cumetrie nu este altceva decit adaptarea economiei socialiste centralizate la cerintele unei clientele cu radacini in comunism. Inteleg dezamagirea multor romani, dar sint inselati de o scamatorie, nu de capitalism. Partidul despre care vorbeste Adrian ar trebui sa fie clar si fara rezerve pro-capitalist, unde „pro” sa insemne separarea griului de neghina. Capitalismul este singurul motor economic certificat de istorie drept capabil de creare constanta a bunastarii materiale, dar are nevoie de un cadru legal si institutional care sa ii permita buna functionare.

    Acestea fiind spuse, mai adaug ca, oricit de adept as fi eu al ideii conservatoare, imi dau seama ca sintem la un pahar de vorba de inceput. Nu am de gind sa transform discutia intr-o dezbatere doctrinara sterila. Ascult, mai zic si eu cite ceva din propria perspectiva, invat si am incredere ca avem instincte convergente pe care le putem articula in ceva coerent care sa reprezinte un numitor comun cit de cit satisfacator.

    PS
    Doua resurse coservatoare si nu mai bat apa in piua. Cartea „The Conservative Intellectual Movement in America since 1945” de George H. Nash si siteul ISI cu afiliatul First Principles.

  19. bogdan says:

    da, Emil, pana la urma putem vedea conservatorismul ca este despre a converge, nationalismul ca este despre scopuri puternice, iar crestin-democratia ca este despre unitate. a defini un scop puternic la nivel national poate crea unitate si convergenta acestei unitati, prin urmare la semafor perceptia celorlalti va fi de coechipieri, nu de adversari.

  20. Alex S says:

    S-a discutat foarte punctual despre doctrina cea mai potrivita unui partid, dar eu as dori sa aflam daca un partid politic este cel mai bun vehicol al schimbarii. Probabil este metoda cea mai eficienta si rapida insa procesul si mijloacele ce ar fi necesare pentru atingerea target-ului ar corupe scopul in sine.

    In sistemul actual cele mai bune rezultate sunt obtinute prin manipularea voita a slabiciunilor alegatorilor, si nu ma refer la potentialii alegatori ci la cei care chiar voteaza. Cum sa castigi prin metode juste si valori solide cand publicul are un apetit nelimitat pentru paine si circ ?

    @emil poti te rog sa detaliezi ce anume s-ar incadra la reperul „societate ancorata in etica crestina”

    Din ce am observat recent statul laic este sub asediu … si jucatorii politici sunt fericiti sa foloseasca si acest canal bisericesc ca o unealta de manipulare.

  21. Alex S says:

    Din pacate faptul ca nu intrevad o solutie in viitorul apropiat este unul dintre motivele dezamagirii mele.

    Ar fi visator din partea mea sa cred ca pur si simplu romanii isi vor da seama de tot cea ce se intampla si se vor reorienta subit catre o atitudine mai buna. Din propria experienta am observat ca schimbarea nu se intampla decat din interior, constientizezi problema, te nemultumeste si decizi sa actionezi. Cel mai probabil daca stimulul pentru schimbare va veni din exterior conationalii nostri vor intelege mesajul, poate chiar il vor accepta ca fiind partial adevarat dar din comoditate, obisnuinta trecerea la practica nu se va intampla. Pe sleau daca nu le frige buza in mod suparator nu vor simti imboldul de a intreprinde ceva.

    Intr-unul din celelalte articole mentionai un partid cu valori nationaliste, mi se pare una dintre putinele idei care ar putea sa castige ceva tractiune pe scena politica dar nu vad cum ar putea sa depaseasca stadiul de nisa fara o doza fatala de demagogie sau retorica socialist-protectionsta.

    PS: felicitari pentru blog eu l-am descoperit zilele trecute si l-am parcurs pe tot cu mare interes.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.