An: 2010

Lumina vine prin SMS

Şi în acest an, ca şi în ultimii 10, aproape că mi-a venit să-mi închid telefonul de Sărbători datorită invaziei de SMS-uri trimise în masă de diverse cunoştinţe mai mult sau mai puţin ocazionale. Dezvoltarea explozivă a tehnologiei de comunicaţie a adus după sine o mulţime de aberaţii, de parodii aproape monstruoase ale poate celei mai umane trăsături dintre toate: comunicarea. Dintre acestea, însă, nici unul nu e mai  devastator pentru mine decât fenomenul SMS-urilor și mailurilor de felicitare în masă. Citește mai mult

Ca și cofonia

Eu nu știu dacă îmi iubesc țara, după cum scriam cu câteva articole în urmă, dar știu că îmi iubesc limba. Motivul pentru care o iubesc e că ea e singurul lucru cu adevărat special și valoros pe care îl găsesc în istoria poporului nostru. E o limbă miraculoasă. S-a coagulat în 170 de ani de ocupație romană, adică în (doar) vreo trei generații, apoi a supraviețuit, exact ca și poporul român, la valuri peste valuri de invazii. Și, la fel cu poporul român, a supraviețuit aplecând capul, când a fost nevoie, integrând și apoi asimilând în blândețea ei moleșitoare și pe maghiarii aprigi (știați că „munca” e un cuvânt maghiar?) și pe riguroșii teutoni (ce cuvânt minunat, românesc, „abriht”) ca și pe ruși, ruteni, bulgari, ucrainieni, italieni sau, mai ales, pe frații noștri francezi. Mai nou ne-am aruncat cu arme și bagaje în remorca plină cu de toate a americanilor atotștiutori, dar asta e altă poveste.

Citește mai mult

Box populi

Eurodeputatul PDL Cristian Preda pare să fie într-un fel de război cu linia oficială a propriului său partid. Nu știu ce efect va avea asta asupra carierei sale politice, dar nu pot să nu recunosc că unele dintre pozițiile sale mi se par interesante. Recent, de pildă, a lansat o teză cu care eu unul sunt de acord. Poporul suveran se poate înșela. Faptul că 83% (parcă) din populație votează pentru o idee, cum ar fi, de pidă, parlamentul unicameral, nu face ideea bună. În replică, Valeriu Stoica îl atenționează că așa funcționează democrația, poporul e suveran. Oare? O mulțime de țări din Europa au făcut podul pe spate ca să evite să ceară într-un referendum opinia poporului lor despre tratatul de la Lisabona. De ce oare? Citește mai mult

Modelul american

Venit la putere cu surle și trâmbițe în urmă cu doar un an și ceva și distins cu premiul Nobel pentru pace după 13 zile în funcție pentru meritul incontestabil de a nu fi George W. Bush, Barack Obama a reușit turul de forță de a-și vedea blocate în Senat cele mai importante inițiative, mai ales piatra unghiulară a mandatului prezent, reforma sănătății. Cum e posibil așa ceva, pentru un președinte ales cu un mandat popular confortabil și care controlează o majoritate la fel de confortabilă în ambele camere ale legislativului? Metoda folosită de republicani pentru a-i bloca inițiativele e veche dar eficace. A fost inventată de Cato cel Tânăr pentru a-i bloca inițiativele lui Iulius Caesar. Pur și simplu nu te oprești din vorbit. Regulamentul Senatului Statelor Unite permite oricărui senator să vorbească oricât pe orice subiect. Dacă o lege e pusă în dezbatere, senatorii opoziției pot să oprească votarea ei indefinit pur și simplu dezbătând-o la infinit. Nimeni nu le poate lua dreptul la cuvânt. Sau aproape nimeni, pentru că un amendament la regulament permite unei majorități formate din 2/3 din senatori să ceară întreruperea dezbaterii și trecerea la vot. Metoda se numește „filibuster”. Citește mai mult

Aurul cenușiu

Una dintre iluziile copilăriei mele, care a fost spulberată la maturitate, e aceea că trăiesc într-o țară frumoasă și bogată. Iluzia asta mi-a fost săpată temeinic în conștiință de propaganda naționalistă a guvernului comunist al anilor ’60 și până la vârsta adultă nimeni nu a încercat să mi-o scoată din cap. Încet, încet, însă, am început să-mi dau seama că imaginea mea despre propria mea țară e falsă. Țara mea nu e mai frumoasă ca altele și, mai ales, nu e deloc mai bogată decât ele. Sigur că nu suntem năpăstuiți, dar nu suntem nici din cale afară de dăruiți. Oricine a explorat insulele Greciei, văile Alpilor, plajele nesfârșite ale Atlanticului, fiordurile Norvegiei, castelele Franței, asta ca să amintim numai tări din apropierea noastră, știe că România nu e cu siguranță o țară dăruită. Citește mai mult

Mărțișorul românesc

Am citit ieri o declarație halucinantă a doamnei Maria Grappini, șefa patronatelor din industria ușoară. Se pare că producătorii români de șnur de mărțișor sunt pe ducă. Au mai rămas doar 4 fabricanți locali, și ăia de-abia ținându-se în viață. Cauza, potrivit doamnei Grappini sunt importurile și nepăsarea statului român care asistă impasibil cum o tradiție multimilenară a despicatului firului de borangic în 4 și al re-înnodării lui pe culori se stinge încet. Undeva, în subtext, era ideea că statul ar trebui să intervină, să facă ceva, ca să  nu moară producția de șnur bicolor. Ce naiba, doar nu o să le dăm și mărțișoarele străinilor! Citesc multe prostii în presa românească, dar parcă ceva așa de idiot nu am mai citit de mult. Citește mai mult

Între Titulescu și Ceaușescu

În zilele dinaintea așteptatei treceri a lui Gheorghiu-Dej în lumea dușmanilor obscurantiști, în PCR a apărut o luptă surdă pentru putere. În centrul ei erau trei mari corifei ai partidului, puși în linia a doua de Stalin, dar care-și vedeau acum din nou șansele înflorind. Ei erau Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol și Ion Gheorghe Maurer. Lupta surdă, de culise, însă, nu ducea la nici un rezultat, ba chiar părea la un moment dat că riscă să amenințe, cu consecințe greu de prevăzut, controlul absolut al Partidului asupra societății românești. Și atunci Bodnăraș a avut o idee genială. Astăzi s-ar numi „proxy war”. Hai să își retragă toți trei candidagtura și să-l sprijine pe unul tânăr, discipol de-al corifeilor, și apoi să-și manifeste puterea manevrându-l pe acela. Aveau și candidatul perfect. Un tinerel nu prea inteligent, bâlbâit, fără mari șanse de a fi vreodată foarte popular, arivist și dispus la orice. Îl chema Nicolae Ceaușescu.

Zece ani mai târziu micul bâlbâit scăpase de toți trei, folosind inteligent orice ocazie de a-și spori puterea și încă și mai abil pe cele care au slăbit-o pe a lor.

Micul Titulescu nu e nici bâlbâit nici impopular. Asta-l face, pentru mine, cel mai pericuos politician român al momentului.