Am vrut de mult să scriu textul ăsta. O bună bucată de vreme nu l-am scris pentru că nu sunt prea mândru de mine și de cum am reacționat în acea zi în care lumea, pentru mine, s-a oprit în loc și apoi a pornit-o pe un alt drum, perpendicular. Apoi nu l-am scris pentru că m-am gândit că nu e nimic interesant de spus despre amintirile mele. Sunt prea banale.

Îl scriu acum, chiar banal, pentru că sunt azi 25 de ani de la acea zi și pentru că văd în ultimii ani povești din ce în ce mai distorsionate despre iureșul acelor zile. Și pentru că un prieten povestea azi pe facebook un crâmpei din aceeași poveste. Așadar…

În 1989 aveam biroul într-unul din corpurile Hotelului București, astăzi Radisson, pe latura care dădea spre Institutul de Proiectări al Industriei Ușoare, o străduță mică care lega Calea Victoriei de Strada Luterană, azi blocată și transformată în parcare. Atunci era practicabilă. Când am ajuns la serviciu era fierbere mare. Nimeni nu lucra. Toată lumea povestea tot felul de scenarii, mai ales povestea cu Timișoara oraș liber. Și toți știam că urma să fie un miting în Piața Palatului. Deja începuseră să se adune oameni iar dispozitivul de securitate era mult mai puternic decât de obicei. Era o tensiune în aer, așteptam să se întâmple ceva. Am deschis un televizor și ne-am strâns mulți în jurul lui.

Nu mai știu pe la ce oră a început mitingul. Știu doar că au fost tot felul de minioni care au vorbit tot felul de prostii în limba de lemn obișnuită a timpurilor.  Cu fiecare minut care trecea mă cuprindea disperarea. Totul era la fel ca de obicei, părea că Ceaușescu e în control deplin asupra situației. Apoi a început să vorbească el. Și mai deprimant. Mă luase disperarea de-a binelea. Și apoi, dintr-o dată, a început să se audă un vuiet din piață!! Se auzea pe ferestre. Am fugit și le-am deschis. Apoi ne-am întors la televizor. Vuietul începuse să se audă și acolo, deși mult atenuat. În spatele lui Ceaușescu niște minioni se agitau panicați. Apoi el a început să strige celebrul lui “alo!, alo!”. Apoi transmisia s-a întrerupt. Ne-am uitat unii la alții stupefiați câteva secunde, apoi am izbucnit în strigăte de fericire. Se terminase!! Sau așa credeam.

Am năvălit cu toții la ferestre, să vedem ce se întâmplă. Curgeau mulțimi de oameni dinspre piață. Oameni obișnuiți, blazați, cărând portrete și lozinci pe care, pe rând, unul după celălalt le abandonau. Oameni fără culoare și fără ambiție, mulțimea care popula de obicei mitingurile lui. Au trecut mulți oameni, mulți de tot. Mi se părea că piața trebuie să fie goală. Dar nu era. Brusc, transmisia se reia. Era clar, din imagine, că sunt mult mai puțini, dar totuși erau încă destui. Iar mă încerca depresia. Și apoi s-a întîmplat un miracol.

De la fereastra mea se vedea Calea Victoriei până puțin după strada actuală George Enescu. De undeva, dinspre Calea Victoriei, se auzea un vuiet. Păreau oameni care scandau lozinci. Și se auzea din ce în ce mai tare. Era suprarealist! În piață, Ceaușecu încă vorbea, promitea o sută la leafă, se agita. Iar oamenii ăștia au apărut pe Calea Victoriei strigând “jos Ceaușescu” și “libertate”. Nu-mi venea să cred. Mi-au dat lacrimile.

Grupul era destul de mare, dar nu masiv. Să fi fost vreo 100-120 de oameni, toți tineri și foarte tineri. Veneau compact și păreau și foarte hotărâți (cum s-au și arătat mai târziu) și foarte organizați. Nu era deloc mulțimea gri, abătută și lașă care fugise din piață abandonând pancartele din polistiren și portretele conducătorilor iubiți. Grupul venea pe stradă, flancat pe trotuare, pe ambele laturi, de două cordoane de milițieni care-i flancau dar nu interveneau nicicum. Și asta mi s-a părut ireal. Oamenii ăia scandau “jos Ceaușescu” iar milițienii păreau să-i păzească! Nu știu cine au fost ei, de unde veneau, cine și cum i-a organizat. Dar organizați erau.

Intrarea în piață era blocată de un cordon de scutieri. Grupul s-a oprit în dreptul lui și a continuat să scandeze. Ceaușescu terminase discursul, mitingul se dispensase dar nimeni nu a mai plecat din piață prin Calea Victoriei. Scena a continuat așa minute bune, 15, poate 20. Minute lungi de tot, la care asistam ca dintr-un balcon de la Operă, așa de ireal părea totul. Pe margine începuseră să se adune câțiva privitori, dar nu mulți, deloc.

După 20 minute pe Calea Victoriei a apărut un camion plin cu scutieri. Și, dintr-o dată, din spatele lui, unul dintre ei a început să tragă, din mers, foc automat în plan vertical. Pe Calea Victoriei, ziua în amiaza mare. Am împietrit. Mi se părea ireal. În acel moment scena s-a transformat în haos. Toți milițienii care stătuseră pasivi pe margine până atunci s-au repezit în grupul de tineri și au început să-i aresteze. Au prins câțiva, nu prea mulți, să tot fi fost vreo 10-15, maximum. I-au arestat cu mare brutalitate. Pe o fată a prins-o un milițian de păr și o trăgea așa pe trotuar către camion. Pe ea am văzut-o a doua zi seara la TVR, fusese bătută sălbatic. M-am bucurat să o văd, chiar și așa, pentru că mă temeam că-i lichidaseră pe toți.

Marea majoritate a grupului, însă, a fugit, o parte mai mică pe Edgar Quinet (George Enescu), restul pe străduța aia fără nume care dădea în Luterană. Atunci am mai asistat la o scenă ireală. Un om mai degrabă în vârstă, spre 60 de ani, respectabil, cu pardesiu și pălărie, care părea să fie unul dintre puținii gură-cască, când grupul a fugit a scos un pistol și i-a somat să se oprească! Tinerii ăia frumoși nici nu l-au băgat în seamă iar el nu a avut curajul să tragă. Dar mi-am dat seama cât de mulți trebuie să fi fost pe străzi în zilele alea oamenii Securității.

Grupul fugar s-a oprit pe Luterană, la nici 100m de scutieri și au continuat să scandeze. Erau înfierbântați, neînfricați și hotărâți. Atunci milițienii au încercat o nouă șarjă, dar de data asta nu numai că nu au prins pe nimeni, dar tinerii sprinteni chiar au început să-i ia la mișto. Apoi au plecat spre Romană. Cred că ei au format nucleul care a ocupat soclul de acolo.

Apoi am plecat acasă. Stăteam în Drumul Taberei. Pe drum m-am întâlnit cu o coloană de blindate care se îndrepta spre Palat.  Era o atmosferă de război civil. Regret și în ziua de azi că nu am avut curajul să mă alătur acelui grup de nebuni. Cred că nu am sânge de erou. Dar îmi amintesc de ei ca și cum ar fi fost ieri.

A doua zi de dimineață, când am plecat spre serviciu, orașul era pustiu și neobișnuit de liniștit. Dar când am ieșit dintre blocuri în bulevardul Drumul Taberei, pe unul din blocurile foarte vizibile cineva scrisese cu litere mari, negre, Jos Ceaușescu. Atunci am știut că s-a terminat. M-am dus spre serviciu dar nu am mai urcat în biroul meu. În fața hotelului București trona un tanc. Și în fața lui am început să ne adunăm.