22 decembrie, 1989

22 decembrie 1989. Calea Victoriei, în dreptul hotelului București. Ora 8.00.

Drumul către Piața Palatului și CC e închis de un mare tanc și de un coridor de soldați aliniați în spatele lui. În fața tancului stau un locotenent și doi soldați tanchiști, înarmați cu pistoale mitralieră, îmbrăcați în uniforme de iarnă. Toți sunt foarte tineri și foarte speriați. E clar că nu sunt speriați de noi. Noi suntem de abia vreo 30-40 de oameni, de toate vârstele și toți foarte pașnici. Nu spunem nimic, nu strigăm nimic. Dar îi privim în ochi și asta pare să-i sperie de moarte. Mi-e clar că-i sperie ideea că ar putea primi ordin să ne împuște dar, cumva, în acea dimineață și în ciuda a tot ceea ce văzusem cu o zi înainte și a ce auzisem că se întâmplase în oraș, cumva gândul ăsta nu mă speria. Știam că ar fi trebuit să mă sperie, dar nu mă speria. Simțeam că nu vor avea inima să tragă.

Din turela tancului și din locul conductorului mai ieșeau încă două capete de soldați, cu căști de tanchist pe cap, capitonate cu burete ca să nu-și spargă țeasta de carcasa de oțel. Și ei erau la fel de speriați. Toți ne evitau privirea, iar tuturor noi le-o căutam insistent. Eram acolo cu o colegă de serviciu, o femeie tânără ca mine și frumoasă și ei nu-i puteau ține deloc privirea băieții ăia cărora de curând le mijise mustața.

La un moment dat o fată din grup a dispărut ca să reapară după puține minute cu un buchet de garoafe. S-a dus la cei doi soldați din fața tancului și le-a pus câte o floare pe țeava armei. Mulțimea, care între timp crescuse spre 100 de oameni, a aplaudat. Apoi o altă fată a luat din flori și s-a urcat pe tanc și le-a dat câte una celor doi soldați cărora li se vedeau doar capetele. Toți aveau fețe stânjenite și încurcate. Era clar că nu suntem trădătorii de neam și patrie, hoardele de huligani plătiți de agenturili străine pe care veniseră cu misiune să le anihileze. Huligani ca huligani, dar niște fete frumoase care îți dau garoafe? Cum să tragi în ele?

M-am dus înapoi de câteva ori în clădirea unde îmi aveam biroul ca să văd ce se mai anunță la televizor. Nu se anunța nimic interesant. În stradă, mulțimea creștea cu fiecare minut. Erau deja acum câteva sute, poate o mie. La una dintre revenirile în stradă am văzut o femeie bătrână care a repetat figura cu garoafele dar cu niște pâini calde. Nu știu de unde dracului le luase, chiar m-am întrebat, îmi amintesc. Le-a dat fiecărui soldat câte una. Nici unul nu a rupt-o. Dar deja fețele lor arătau o combinație de jenă și disperare. Erau terorizați la gândul că ar putea primi ordin să tragă.

La următoarea vizită la televizor se întâmplase ceva: crainicul ăla unsuros care-i citea toate aberațiile de comunicate lui Ceaușescu pe post, cel căruia Rebengiuc i-a sugerat, cu o zi mai târziu, să-și șteargă gura cu hârtie igienică înainte de a mai vorbi la microfon, citea un comunicat aiuritor. Toată zavera era o conspirație condusă de generalul Milea care fusese deconspirat și pentru a evita justa mânie populară s-a sinucis. O parodie mai cusută cu ață albă nu auzisem nicicând de la televiziunea lui Ceaușescu, deși numai parodii emitea în toate cele două ore de program zilnic.

Am revenit imediat în stradă. Atmosfera era marcat diferită. Locotenentul era negru. Nu nervos, dar negru. Pe fruntea lui coborâse un nor. Avea maxilarul încleștat și privirea încruntată. Soldații deveniseră rigizi. Mi-am dat seama că moartea lui Milea fusese anunțată cumva. Și nu le plăcea. Peste câteva minute, nu multe, mai puțin de 15, un soldat l-a chemat pe locotenent în tanc. A intrat, apoi a ieșit radios și a făcut semnul victoriei cu mâna, semnul lui Churchill. A strigat către noi: „avem ordin să ne întoarcem în cazarmă!”. Noi am aplaudat, soldații râdeau și ne făceau semne cu mâna de bucurie, cineva a început să strige unul dintre sloganurile Revoluției care avea să răsune în acea zi pe toate străzile: „Armata e cu noi”. Tancul a pornit motoarele, noi ne-am ferit din calea lui, a făcut 180 de grade cale întoarsă și dus a fost. Înaintea lui a plecat cordonul de soldați.

Noi am aplaudat și apoi am năvălit în piață. Nu ne venea să credem că nu ne oprește nimeni! De pe toate străzile adiacente curgeau râuri de mulțime. Între timp ne adunaserăm deja mulți. Am pornit spre CC. Eu nu am ajuns până la poartă, deja erau mulți care mi-o luaseră înainte. M-am oprit undeva prin apropiere. Eram beat de extaz, nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Îi spuneam colegei mele, în transă, ca un patefon stricat, „s-a terminat, s-a terminat”. După o vreme a apărut un elicopter mare, model Puma, dintre cele cu care era dotată armata. M-a mirat, în schimb, că era vopsit în alb. Am văzut recent o poză cu el pe facebook, iar cineva îl numea elicopterul cu care a fugit Ceaușescu. Nu e adevărat, nu era acela. Ăsta a apărut în piață înainte de fuga lui Ceaușescu și a început să arunce cu manifeste, trase la Xerox (mă pricepeam, eu le întrețineam) bătute la mașina cu caractere mari cu care se scriau materialele pentru Ceaușescu. Pe ele erau lozinci de un puerilism aproape înduioșător, prin care noi, studenții (!!) eram implorați să nu ne lăsăm manipulați de forțele străine care vor să ne subjuge țara. Eu eram siderat. Nu-mi venea să cred că omul ăsta ajunsese în ceasul al doisprezecelea al existenței sale ca conducător al României și încă nu înțelegea cât de tare era detestat și de ce.

Tot din scenariul cu cât de puțin înțelegea ce i se întâmpla face parte și momentul în care Ceaușescu a apărut în balconul CC-ului cu un megafon portabil și a încercat să se adreseze mulțimii. Nu înțelegea deloc că oamenii ăia îl urau și-l contestau pe el, cel mai iubit fiu al poporului. A urmat un vacarm uriaș, un vuiet asurzitor de huiduieli și fluierături care l-a făcut să facă rapid cale întoarsă și să dispară în adâncul întunecat al clădirii.

Cu asta, însă, mulțimea din fața porților CC a început să se agite. Unii s-au urcat pe porțile care erau baricadate și aveau un grilaj ornamental dintr-un fier forjat foarte solid și imposibil de forțat fără instrumente puternice. Între timp, în piață curgeau valuri după valuri de oameni. Acum eram deja peste o sută de mii! Dinspre Onești a apărut un tanc, încărcat cu civili. Aveam și noi acum un tanc! Am aflat, din gură în gură, că venise de la Uzinele 23 August, unde era la revizie. Nu mai știu exact succesiunea de evenimente, dar cam pe acum a apărut elicopterul lui Ceaușescu. Îl știam bine, era un model special, doar el zbura cu așa ceva. A venit și s-a așezat pe acoperișul CC-ului, cu motoarele pornite și rotorul în mișcare. Aștepta, știam pe cine. Între timp mulțimea reușise să forțeze porțile CC-ului. Oamenii fugiseră sus pe scări și apăruseră la balconul CC-ului, faimosul balcon de unde își ținea Ceaușescu discursurile. Noi, jos, eram în delir. Violasem Sfânta Sfintelor, altarul hidos al comunismului totalitar. De la balconul de unde idiotul își vărsa cretinismele și platitudinile acum niște tineri furioși aruncau cu portrete de ale lui și cărți Omagiu. Chiar se terminase.

Pe acoperișul CC-ului elicopterul încă aștepta. Nu-mi venea să cred că Ceaușescu e încă înăuntru. Speram să-l prindă și să-l arunce și pe el de la balcon. Nu a fost să fie. Ar fi fost mai bine. Rotorul elicopterului a prins viteză și elicopterul s-a săltat greoi și ezitant apoi a dispărut după parapetul acoperișului, pe partea dinspre Câmpineanu. M-am temut o clipă că se prăbușește, nu pentru ocupanții lui ci pentru mulțimea de dedesubt, dar s-a redresat și a plecat grăbit spre Nord, în huiduielile mulțimii. Deși aveam o strângere de inimă că, odată scăpat, Ceaușescu avea să reia controlul, eram încă euforic. I-am zis colegei mele: „hai să plecăm de aici, aici nu mai e nimic de făcut. Hai la Televiziune”. Ea era obosită, îi ajunsese, nu a mai venit. Am luat-o pe jos spre Piața Aviatorilor. M-am alăturat unui mic torent de oameni cu aceeași destinație. Pe drum țipam, cântam, dansam de fericire, opream toți trecătorii și-i luam cu noi.

Îmi e și acum dor de senzația de libertate și posibil pe care am trăit-o atunci.