Prima pagină » Văd binele și îl aprob, dar totuși fac răul

Văd binele și îl aprob, dar totuși fac răul

Acest articol a apărut în revista Biz

Acum ceva vreme mi-am întrebat o prietenă despre ce să mai scriu, că eram în pană de subiecte. Mi-a răspuns că pentru ea un subiect care o preocupă și pe care ar vrea să-l înțeleagă mai bine pentru că se confruntă cu el des, este ipocrizia. La început m-am gândit că e un subiect greu de abordat altfel decât în tautologii. Apoi, gândindu-mă mai bine, cred că sunt lucruri utile de spus.

Primul e despre persistența și răspândirea fenomenului în sine. Când vorbim despre ipocrizie și ipocriți mai întotdeauna două lucruri par a fi mereu prezente: ipocrizia se manifestă la alții și ea are sursele în tare profunde de caracter. Nici una din cele două nu e adevărată.

O să încep cu prima. Faptul că ipocrizia e așa de răspândită se datorează în mare măsură faptului că mai toți o practicăm fără să ne dăm seama. Ipocrizia, ca definiție, înseamnă să ai standarde (morale în general) mai înalte decât cele pe care le practici de fapt, să ceri de la alții, de regulă cu vehementă superioritate, lucruri pe care  nu le ceri de la tine. Cum se poate să faci asta fără să-ți dai seama? Pentru că mintea noastră e organizată în așa fel încât să ne apere de mesajul că suntem niște oameni mai puțin buni decât credem că suntem. Standardele pe care le aplicăm altora sunt diferite nu pentru că avem o viziune strâmbă asupra lumii, acelea sunt standardele în care chiar credem cu tărie, doar că pe ceilalți îi ținem responsabili de ele, pe când nouă ne găsim tot felul de circumstanțe atenuante. Fenomenul e foarte cunoscut, se numește “self-serving bias”. 

Andrei Pleșu are într-una din cărțile lui o dizertație foarte interesantă asupra sensului dictonului christic: “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Tindem cel mai adesea să-l interpretăm, spune autorul, în sensul cantității, al unei mari (poate exagerate) iubiri de sine și în cerința de a acorda și celorlalți același nivel de iubire. Însă el poate fi înțeles și în cheia “felului”. Noi pe noi ne iubim nu cu patimă narcisică ci cu toleranța acordată vechilor prieteni. Ne iubim cu blândețe, ne iertăm greșelile, ne găsim mereu scuze în afara noastră pentru scăderile noastre. Din păcate nu facem același lucru și cu ceilalți, în judecarea lor lipsesc adeseori toleranța și blândețea. Această părtinire duce la atitudini foarte diferite față de ceilalți și față de sine, chiar confruntați cu circumstanțe similare.

Un subiect tangent deci, aici, e toleranța. Ar merita și ea un articol cândva. Acum mulți ani un prieten mi-a spus ceva care m-a marcat. Aveam o dispută despre atitudinea mea referitoare la alți oameni și eu mă apăram susținând că sunt un om tolerant. El mi-a zis “tu nu ești tolerant, tu ești nesimțit, toleranța ta e despre luat distanță de persoanele care nu-ți convin”. M-a marcat pentru că era adevărat, dar eu nu mă uitasem niciodată până atunci la lucruri așa. Atunci mi-am dat seama că toleranța e ceva complet diferit de ce practicam eu, e despre apropiere, despre integrarea diferențelor, despre căutarea valorilor și spațiilor comune și despre cultivarea apropierii în diversitate. Eu cultivam distanța. Distanța permite judecăți la rece, critice, permite ignorarea circumstanțelor și permite plasarea propriei persoane pe un piedestal moral, chiar dacă el e, de fapt, fals. Dacă vă întrebați dacă nu cumva sunteți și voi ipocriți (sunteți) și vă întrebați cum să faceți să nu mai fiți, întrebați-vă dacă nu cumva tindeți să luați distanță față de oamenii care nu vă plac. 

Cel de-al doilea fenomen care alimentează ipocrizia e ceva ce se numește în psihologie “eroarea fundamentală de atribuire”. Tindem să atribuim acțiunile oamenilor mai degrabă caracterului decât contextului. Această atribuire e falsă, în realitate contextul are o influență mult mai mare asupra comportamentului decât caracterul. Sunt exemple despre asta la tot pasul, de la celebrele exemple cu meseriașii români care sunt foarte serioși în Germania dar neserioși în România, la poveștile despre derapajul moral al unor persoane foarte normale de altminteri în culturi organizaționale nocive. Nu în ultimul rând sunt experimente sociale celebre care au demonstrat efectul uriaș al contextului asupra comportamentului, cum ar fi experimentele lui Stanley Milgram, Philip Zimbardo sau Solomon Asche. 

Această eroare de apreciere, cuplată cu nevoia de a ne simți pe noi persoane de bună calitate dă o combinație toxică. Dacă cineva face ceva bun, e pentru că a avut noroc, dacă face ceva rău e pentru că e nemernic. Dacă noi facem ceva bun e pentru că suntem buni, dacă facem ceva rău e pentru că am avut ghinion. Combinația celor două fenomene e practic un motor de ipocrizie. 

O ultimă idee. Poate că vă întrebați: “OK, e ușor să o iei razna dar, din fericire, sunt multe semnale în jurul tău că ai făcut-o, de ce nu te redresezi?” Răspunsul stă într-un alt fenomen numit “disonanța cognitivă”. Noi nu putem trăi cu gândul că suntem persoane de proastă calitate, ipocrite, slabe, incapabile, etc. Derapajele noastre morale, ca și ale celorlalți, sunt adeseori consecința unor circumstanțe, nu sunt nici asumate nici conștiente. Când ele ne intră în atenție, apare un sentiment de disonanță cu noi înșine și trebuie să scăpăm de el. O cale de a scăpa e de a-l accepta și a corecta comportamentul. Asta presupune, însă, tăria morală și psihică de a te percepe pe tine separat de acțiunile tale, de a înțelege că o acțiune greșită, în dezacord cu propriile standarde profesionale și morale e o greșeală și că ea nu te definește, se poate repara dacă o admiți și încerci să o repari. Din păcate foarte mulți dintre noi nu avem această tărie morală ceea ce ne face să nu acceptăm că putem greși. Eu, în treacăt fie spus, sunt pur și simplu siderat de cât de rar aud oameni în România spunând “am greșit, iartă-mă”. 

Atunci când nu ne putem accepta scăderile, ceea ce facem e să le ignorăm sau, și mai rău, să ne modificăm credințele retroactiv ca să se potrivească cu faptele noastre. Acest fenomen, foarte cunoscut în psihologie, e foarte puternic, acționează inconștient și permite funcționarea motorului ipocriziei, descris mai sus. Eu dau adeseori clienților mei un citat din Ovidiu, din Metamorfoze, aparținând Medeei: “văd binele și îl aprob, dar totuși fac răul”. Îl dau pentru că demonstrează că fenomenul e vechi de când lumea.

Ca o concluzie, poate că cel mai bun leac al ipocriziei pe care îl avem la îndemână e să înțelegem cât e de răspândită, că noi suntem, cel mai probabil, la fel de ipocriți ca ceilalți și să începem să ne luptăm cu ea începând cu persoana pe care o putem schimba cel mai ușor, cu noi înșine.

4.7/5 - (73 votes)

12 comments

  1. Marcel says:

    Tare subiectul. Putem spera ceva legat de comunicare intre sef si subaltern sau invers, sau calitatea mesajului si erorile de interpretare, fuga de responsabilitate prin mesaje neclare si lipsite de consecventa, etc?

    • Adrian Stanciu says:

      Salut, Marcel. Comunicarea nu e neapărat subiectul meu predilect. Pe de altă parte, ea e de multe ori o problemă mult mai mică decât pare, în sensul în care ea e, de fapt, un simptom al ceva, nu o cauză. Din unghiul ăsta e un subiect interesant și mi-l pun pe listă, mulțumesc de sugestie.

      Despre responsabilitate am scris acum ceva vreme, vezi dacă nu găsești ceva util în acel articol. Îl găsești aici.

  2. Adrian Ion says:

    Un articol ff bun! Detaliat si intr-un limbaj neacademic astfel incat sa ma recunosc in descrieri 🙂

    Daca-mi este permisa o concluzie de adaugat celei a autorului: ingredientul prezent in toate retele “ratacirilor” noastre morale, ipocrizia fiind una dintre ele, este teama. Din efortul spre schimbare n-ar trebui sa lipseasca constientizarea acestui fapt.
    Pariul impotriva propriilor temeri este aproape imposibil de castigat si totusi singurul pariu care merita facut. Nu conteaza de cate ori va fi pierdut. Conteaza ca odata si-odata va fi castigat 🙂

    Toate bune sa fie!

    • Adrian Stanciu says:

      Da, e adevărat că teama, în principiu teama de noi înșine, e la rădăcina tuturor fenomenelor defensive, deci și la ăsta. Pe de altă parte, oameni complet in pace cu ei înșiși sunt rari, rari de tot. De asta e bine să înțelegem că suntem umani și imprefecți și să încercăm să ne ridicăm deasupra condiției noastre imperfecte, pe cât putem. Dacă am putea scăpa de teama de cum ne vedem în ochii celorlalți, ar fi minunat. Dacă nu putem, măcar să ținem minte că suntem expuși acestui fenomen.

  3. George says:

    Recunosc ca ii injur pe reprezentanti PSD ca nu fac mai nimic pt binele comun, al nostru ,al tarii si ca isi urmaresc decat propriul interes chiar daca asta insemna sa calce in picioare totul,inclusiv sa dea sa ia spaga.Si uite-ma pe mine saptamana trecuta cum pt a nu imi fi suspendat permisul de conducere o luna de zile am facut ce blamam la ei: am dat spaga sa raman cu permisul.Puteam sa fac asta ,sa nu dau spaga, dar gandul ca voi duce fetele la scoala cu RAtb-ul mi-a creat o stare de panica ce mi-a paralizat creierul.AM GRESIT, am dat-o in bara!!!Spuneti un adevar in acest articol care pe mine ma doare. Am o doza de ipocrizie in faptele mele de zi cu zi.Si atunci intrebarea este: cum imi schimb acest cadru care ma impinge spre a-mi incalca valorile si principiile in care cred si spuneam eu ,pana la citiea acestui articol, ca le regasesc in faptele si vorbele mele?

    • Adrian Ion says:

      Cred ca esti prea aspru cu tine insuti 🙂

      Eu nu te-as compara cu un ins care calca pe altii in picioare de dragul propriului interes ci mai curand cu cineva care a tras prima betie si se simte vinovat. Raul de a doua zi care deja se manifesta, regretul in cazul tau, te va ajuta sa decizi cum continui. Pe de alta parte, cum sa devii mai bun daca nu stii ce ai de imbunatatit la tine!
      In primul scenariu pe nimeni nu-l doare capul a doua zi 😉

      Toate bune si ai grija de fete!

    • Adrian Stanciu says:

      Sunt de acord cu Adrian Ion că lucrurile nu sunt toate de același calibru. În particular, știm din cercetările lui Dan Ariely despre onestitate că marea majoritatea, imensa majoritate a oamenilor înșală și mint pentru binele propriu. Dar o fac doar puțin, doar atâta cât să-și mai poată spune lor înșile încă că sunt oameni OK. Asta înseamnă că ce putem face ca să fim mai buni nu e neapărat să fim perfecți, dar să micșorăm acest spațiu în care putem trăi cu lipsa noastră de onestitate. Articolul meu a încercat să dezvăluie cum funcționează fenomenul și, în acest fel, să ne facă pe toți mai alerți la el. Asta micșorează spațiul unde ne putem ascunde de propriile greșeli și scăderi. Nu îl va reduce niciodată la zero și, pentru sănătatea noastră psihică, poate că nici nu ar fi util. Dar e util să fie mult sub pragul la care creează impact social.
      Immanuel Kant are o formulare foarte utilă despre cum să-ți calibrezi compasul etic. El numește asta “imperativul categoric”. Funcționează așa: fă ceva doar dacă ai vrea să trăiești într-o lume în care ăsta e un principiu universal. Ai vrea să trăiești într-o lume în care oamenii care calcă legea pot scăpa de consecințele ei mituind pe cei care o aplică? Dă-ți răspunsul ăsta și afli dacă ai luat o decizie etică. Dacă crezi că nu, atunci nu te flagela, că nu ajută, doar fii mai bun în viitor. Toți suntem imperfecți și toți facem greșeli. Important e să le înțelegem, să le acceptăm ca atare și să fim mai buni mâine decât azi.

      • Remi Grigore says:

        Cum se spune ” Toti gresim dar mai ales ceilalti!”. Ai dreptate ca marea majoritate a oamenilor nu vor sa accepte ca au gresit insa in cele mai multe cazuri dincauza fricii. Cred ca sunt mai putini cei ce nu inteleg ca au gresit decit cei ce doar se fac ca nu inteleg. Totul tine de natura umana aflata in context. Unui om flamind si sarac ce intinde mina sa ia o piine pentru ca nu este sigur ca daca o cere o va primi nu ii poti impune aceleasi standarde morale ca unui politician cu stare care face o invirteala si deturneaza un milion sau mai multe! Cum am spus totul tine de context iar apoi intervin detaliile cum ar fi educatia, credinta sau chiar obiceiurile locale care tin tot de educatie si frica de pedeapsa divina care vine de la o divinitatea care vede tot, iti inregistreaza fiecare gind chiar si pe intuneric! Exemplul comunitatii iar este covirsitor si din om cinstit poti ajunge hot prin mimetism. Am asistat fara voie aproape hipnotizat acum 20 ani, asteptind sa mi se judece o cauza, la Judecatoria Vinju Mare la un proces in care aproape tot satul era judecat pentru furtul pavelelor de la canalul de irigatie. Cei mai multi luasera pavele ca sa nu ramina mai prejos fata de ceilalti cu toate ca multi chiar nu facusera nimic cu ele doar le depozitasera in curte iar altii pavasera curtea insa nu erau multumiti ca erau prea mari si groase. Vorbim de niste dale imese de beton cu grosimi de 15 cm si cam de 1m pe 1m si foarte grele undeva la 200 kg. Munca serioasa! Minciuna se supune acelorasi termeni de relativitate contextuala care in comunism avea un sens in lumea capitalista altul in mediul familial un sens si in public altul. Nivelul de educatie este cheia comportamentala insa nu este singura, factorii contextuali sunt cei ce dau imaginea de ansamblu. Cred ca discutia poate fi dusa pina in pinzele albe insa o educatie solida si viata intr-o comunitate care sa respecte valorile si un nivel de bunastare solid ar feri individul de tentatia voluntara sau involuntara a raului. Cum ati spus mai sus primul pas este sa intelegi ca ai gresit al doilea sa incerci a repara greseala, al treilea sa nu repeti greseala iar al patrulea insa nu in ultimul rind sa faci daca poti cit mai mult bine in mod altruist! Mult din ce suferim azi se datoreaza anilor de comunism care a denaturat moralitatea si a intors de multe ori scara valorilor morale si multi au ajuns sa traiasca in confuzia morala care se perpetueaza inca la nivel organic. Cei sapte ani de acasa sunt tributari unei populatii abrutizate si insuficient educate iar aici nu vorbim de tabla inmultirii sau de scris si citit cu toate ca si aici este de lucru mult!

        • Adrian Stanciu says:

          Comentariul tău deschide multe teme deodată. De pildă, ce rol are frica în derapajele morale (și cam ce fel de frică), ce rol are contextul, ce rol au modelele sociale din jurul tău, universalitatea sau relativismul moralei, ce rol are educația, ce impact a avut comunismul asupra moralei sociale la noi, ca să le citez pe cele mai importante. Despre fiecare s-ar putea scrie un articol. Cu cele mai multe dintre ideile tale sunt de acord, cu altele nu. Din păcate, un răspuns ar lua multe, multe pagini, dată fiind multitudinea temelor. Eu am circumscris articolul temei ipocriziei, o temă de natură morală, e drept, dar doar una dintre ele.
          În curând voi mai publica un articol (am dat textul la editori) pe tema moralei și a rolului pedepsei în crearea ei. Acolo mai abordez niște teme tangente cu observațiile tale.

    • Adrian Stanciu says:

      Am o părere sumbră. Morala e greu de construit dar și greu de distrus, e rezilientă. Dar nu rezistă la orice, oricât. 100 de ani de ambiguitate morală, grefată pe fibra nației ăsteia care e relativistă moral de secole, au creat un monstru. Cred că suntem pe marginea unui abis, ca nație și ne uităm în el. Problema e că abisul se uită înapoi. Nu știu cine va câștiga. Poate că voi scrie ceva pe tema asta cândva, dar după ce voi găsi un unghi mai optimist, acum sunt foarte pesimist pe subiectul ăsta. Între timp am publicat un articol în Biz, va apărea curând, când apare îl voi republica și aici, despre esența moralei și cred că de acolo trebuie început.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.