În ciuda a ceea ce, poate vă așteptați, acest articol nu e despre politică, deși unele unghiuri ale lui pot avea implicații în politică și, mai ales, în administrație.
Acum ceva vreme un amic m-a invitat la o conversație amicală la un mic dejun prietenesc. Subiectul conversației era o afirmație pe care o făcusem într-un cerc de prieteni comuni și care-l intrigase. Eu am trăit vreo 8 ani în Franța și experiența mea cu statul francez e paradoxală. Pe de o parte e un stat umflat, monstruos de birocratic și scump, ineficient. Pe de altă parte, funcționează. Construiește drumuri și autostrăzi și căi ferate și avioane și rachete și gestionează, poate, cel mai bun sistem de sănătate publică din Europa. O parte a explicației stă în informatizare și automatizare; în cei 8 ani am văzut doar de două ori funcționari ai statului la față și atunci în reprize de sub 10 minute (cu tot cu așteptare). În rest totul se poate face online sau prin poștă. Dar o mare parte se datorează, după părerea mea, culturii care a fost creată în corpul funcționarilor de stat. O realitate paradoxală a Franței e că serviciul public, mai cu seamă cel al administrației centrale, e cu mult mai bun decât serviciul privat. Cu alte cuvinte ești mult mai bine servit la ANAF-ul francez decât la Orange.
Această realitate a fost șocantă pentru mine și m-am străduit să-i găsesc explicații. Nu pretind că le-am găsit, nu am dovezi irefutabile, dar am o teorie care explică, cred eu, paradoxul. O poziție în administrație publică pune pe deținătorul ei într-o postură de putere față de cetățeanul deservit. Această postură e seducătoare și, în timp, invită la folosirea ei pentru satisfacerea nevoii personale de statut și putere. Nevoia de putere e una dintre cele mai studiate în psihologia umană, din motive evidente. De la filozofi politici ca Machiavelli la psihologi ca Henry Murray și apoi David Mc Clelland, oamenii au căutat să înțeleagă resorturile acestei nevoi profunde și adeseori mistuitoare.
Dar ce e puterea? În expresia ei simplă, e capacitatea de a-ți urma drumul în ciuda opoziției altora sau a adversităților. Într-o definiție mai extinsă, ea se referă la capacitatea de a influența semnificativ și asimetric drumul altora, de a le controla destinul.
Observați că definiția nu presupune vreo direcție a acestei influențe: ea se poate manifesta pozitiv sau negativ. Poți să te simți puternic dacă influențezi parcursul cuiva spre bine sau spre rău. Diferența e că e mult mai ușor să-l influențezi spre rău, e mult mai ușor să negi, sabotezi, critici, să te opui în general. Nu cere nimic, doar puterea de a o face. Nu cere inteligență, energie, efort, creativitate sau asumarea vreunui risc, ba chiar dimpotrivă. Asta face ca cei mai mulți oameni care au nevoie mare de putere să aleagă, dacă pot, această cale de manifestare a ei.
Problema în România e că cca 85% din românii cu studii superioare, dacă îmi amintesc corect procentul dintr-o cercetare a lui Dorin Bodea, își doresc să aibă putere asupra altora, vor “să fie șefi”. Nu e ceva rău sau neobișnuit, dar procentul e neobișnuit de mare. E o reflexie a sentimentului nostru acut de inferioritate care infectează toată societatea și care ne face să căutăm mereu aparențele înaintea autenticului, să vedem dușmani și conspirații peste tot și, în general, să căutăm căi de a fi validați din exteriorul nostru, de către alții. Puterea validează, te face semnificativ, ești “cineva”. Într-un astfel de context, însă, manifestarea puterii se duce repede către negare și opoziție. Nu știu dacă pot să-ți fac bine, dar pot să spun “Nu”. Nu ai toate actele, nu ai dosar cu șină, nu ai ștampilă rotundă, ai semnat cu pix negru, ai buletinul expirat, trebuie să vină și titularul de contract, și câte și mai câte. Le recunoașteți? E legea cretină și birocrată? Cu siguranță da. Ar putea problemele generate de ea fi rezolvate și altfel, de către funcționari la ghișeu? Nu vom ști, poate, niciodată pentru că e mult mai ușor și mult mai ofertant în plan psihologic să spui “nu”, să te opui. Asta te face să te simți important, puternic, de ne-ocolit, într-un fel complet lipsit de risc. Îmi imaginez ce viață chinuită trebuie să ducă cu ei înșiși oamenii care găsesc plăcere în asta. E felul meu de a îmi păstra sănătatea mintală în relația cu statul român.
Ce e diferit în Franța? Printr-un proces pe care nu îl înțeleg complet, din păcate, dar care educă funcționarii publici temeinic în școli de ținută înaltă, Franța a reușit să instileze în cultura lor aplecarea opusă. Un funcționar public francez se mândrește și se simte puternic și împlinit dacă reușește să îți rezolve ție o problemă la care sistemul dă greș sau nu a prevăzut-o, se hrănește psihologic din puterea de a spune “Da”. Să vă dau un exemplu. Când mi-am cumpărat casa din Franța aveam domiciliul din București și l-am dat pe acela în contract. Ulterior mi-am făcut toate înregistrările și mi-am aliniat toate actele, dar impozitul pe casă îmi venea încă la o adresă din București. M-am dus la biroul local al fiscului unde o doamnă foarte amabilă m-a înștiințat că problema nu e de competența lor, ci a prefecturii, dar să scriu eu pe o hârtie ce vreau și ea o trimite cui știe că se ocupă de la prefectură și să-i las și cecul cu taxa, că le trimite pe amândouă cu curierul intern a doua zi de dimineață, că tot are niște acte de dus. Mă înțelegeți, poate, că am rămas mască, nu?. Vă imaginați scena asta la ANAF?
Buna Ziua
cei de la Putere pot ajunge in Opozitie incepand cu 26.05.2019, apoi cu Persuasiune la cie care “preiau” puterea sa reluam aceste exemple de buna practica. In present cei care sunt la Putere ( Ciuma Roshie) accepta sa fie atentionati cu petitii unele le rezolva, unele NU
De asta e greu sa avem “o tara ca afara”
Ipocrizia e la fel de mare precum complexul de inferioritate despre care vorbeai….
Educatia si experienta fac diferenta inteleg….
Tocmai avem un buget pe educatie cu 40% mai mare fata de anul precedent,
sper sa o tina asa oricine va guverna RO…..
Da, e greu. Probabil că imposibil, cel puțin în timpul vieții mele. Ipocrizia și complexul de inferioritate merg mână în mână. Iar educația poate face diferența doar dacă vrea să facă diferența, adică dacă e orientată să educe cetățeni. Acum nu știu exact (și nu cred că știe cineva) ce e orientată să educe. Iar banii ajută dar nu rezolvă problema. Trebuie înțelepciune, competență și voință politică.
Buna seara la toata lumea 🙂
Cred ca momentul 1848 a facut diferenta. In tarile unde obiectivele pasoptiste au fost atinse, societatea s-a schimbat. Iar obiectivul principal a fost chiar schimbarea societatii feudale, vasale, rurale si iobagesti intr-una moderna, libera, urbana si industrializata. Oamenii au devenit cetateni iar raspunderea fata de grup a inlocuit raspunderea fata de suzeran/boier.
In Romania, pasoptismul a fost invins armat urmare interventiei trupelor turcesti la cererea conducatorilor momentului. Consecinta istorica este cunoscuta, am ramas o tara feudala, rurala, eminamente agrara in care clasa politica, a fost formata din familiile marilor proprietari de pamant, nu conteaza ca au facut parte din partidul liberal sau conservator. Pana la rascoala din 1907, taranii erau “legati” de pamant prin lege, bunuri ale proprietatii, de transferat prin acte de vanzare odata cu aceasta.
Daca privim astazi catre judetele care formau alta data regatul Romaniei, observam cu usurinta forme prin care locuitorii satelor sunt “legati” in continuare de vatra. Diferenta consta in faptul ca vechiul boier este actualul primar iar constrangerea este subtila, se face prin asistenta sociala. Subconstientul colectiv al natiei este atat de patruns de feudalism incat aspiratia suprema a fiecaruia dintre noi este sa ne “boierim”. Sa fii slujit, in loc sa slujesti altuia. Sa intanzi mana sa-ti fie pupata, in loc sa te apleci sa pupi alta mana. Asta inseamna sa fii “sef”. In continuare clasa politica romaneasca e plina de “boieri” ajunsi 🙂
Acolo unde feudalismul a fost “eradicat” din subconstientul oamenilor, pozitia de putere este asociata cu o mai mare raspundere fata de grupul care te-a investit cu putere.
Cat despre functionarul de la ANAF, nici taran, nici boier, ce i-a mai ramas? Sa fie vataf 🙂
Nu e vorba de complexe de inferioritate. E vorba de cultura iresponsabilitatii. In vest puterea vine impreuna cu responsabilitatea. De aceea in vest sunt mai putini care vor sa fie sefi. Pentru ca stiu ca „sefia” vine si cu servitutea responsabilitatii. La noi „sefia” e lipsita de partea responsabilitatii, e viziunea „fac ce vrea muschiul meu”.
Si nu tine numai de modernitate. Nu ignorati ca noi nici ev mediu nu am avut (cu exceptia Transilvaniei). Tarile Romane au aparut pe cand Evul Mediu era pe sfarsite, iar ce numim noi epoca medievala in Tarile Romane sunt doar aspecte ale unei modernitati marginale, periferice, raportate la un sistem politic tributar asiatic (ca sa ma exprim in termeni marxisti). Si inca si pe acela l-am integrat mai ales in perioada sa de disolutie din secolel XVII-XVIII, adica in aspectele sale precumpanitor negative.
Cultura responsabilitatii e cultivata inca de pe vremea cavalerului medieval (care era dator sa-si apere supusii, si sa imparta dreptatea), figura inexistenta in istoria noastra (cu exceptia mitologiei construite in romanele lui Sadoveanu).
Sunt de acord, dar nu cred că se exclud, ci se potențează negativ. Nevoia asta de a-ți manifesta puterea călcându-i pe alții pe cap sigur nu are legătură cu cultura responsabilității, mentalitatea că poți avea putere fără să o folosești într-un fel constructiv, are.