Prima pagină » Despre respect și toleranță

Despre respect și toleranță

Acest text a apărut în revista Biz

Acum ceva ani, revista Capital a publicat un top al celor mai buni angajatori. Topul a fost construit pe baza unei cercetări care a măsurat gradul de satisfacție al angajaților din diversele companii participante. Cercetarea, coordonată de GfK, a pus mare accent pe o metodologie care să asigure date de calitate, cât mai apropiate de realitate. Printre altele, au fost puse oamenilor două tipuri de întrebări, despre 41 de factori care contează în satisfacția oamenilor față de un loc de muncă. Prima întrebare a fost: “în ce măsură acest factor contează pentru tine?”. A doua a fost “În ce măsură acest factor se regăsește în compania în care lucrezi”. În afara clasamentului care a rezultat, această metodologie a produs și o informație foarte interesantă pentru mine: ce factori contează cel mai tare în satisfacția oamenilor față de un loc de muncă? An după an, în toți anii în care această cercetare a avut loc, pe primul loc ca importanță s-a aflat respectul pe care compania îl arată față de angajați.

Această nevoie vine dintr-un fel ciudat în care înțelegem respectul în organizații și chiar în societate: el pare să aibă eminamente o direcție ierarhică. Inferiorii trebuie să-și respecte superiorii. Studenții-profesorii, asisentele-medicii, angajații-șefii, tinerii-vârstnicii și tot așa. Reciproca, însă, nu e adevărată, în sensul în care respectul de sus în jos nu e inexistent dar e puternic asimetric. Respectul superiorilor față de inferiorii ierarhici capătă forme paternaliste, patria(sau matria)rhale, dar nu se extinde vreodată către apropiere și egalitate. Respectul față de ceilalți, însă, e o valoare profund umană, nu are legătură cu ierarhia și e unul dintre lianții esențiali ai societății. Și e foarte legat de subiectul toleranței.

Într-un articol cu puțin timp în urmă abordam tangențial subiectul toleranței față de ceilalți și am promis că am să-l reiau cândva. Profit de ocazie ca să o fac acum. Descriam atunci o conversație cu un amic care m-a marcat și mi-a schimbat cumva filozofia despre lume. Eu mă consideram o persoană tolerantă și argumentam asta amicului meu când el mi-a zis ceva ce m-a lovit: “Tu nu ești tolerant, tu ești nesimțit. Pentru tine toleranță înseamnă să iei distanță de cei care nu îți plac, până când nu te mai afectează”. M-a lovit pentru că avea dreptate și, într-adevăr, așa făceam. Acest mod de a te uita la subiect e pasiv și e bazat pe distanțare. El nu cere din partea celor care-l practică niciun efort, chiar dimpotrivă, produce detașare și confort. 

Desigur, eu asimilam comportamentul cu o formă de toleranță, pentru că îl disociam de atitudinea agresivă de intoleranță, de comportamentul celor care vor să-i aducă pe ceilalți în modelele lor de înțelegere a lumii și tratează diferențele ca inacceptabile și, uneori, chiar deviante. Gândiți-vă, de exemplu, la ce tipuri de dezbateri a generat referendumul Coaliției pentru Familie, la ce fel de argumente și la ce feluri de etichetări, de ambele tabere. Comparat cu un astfel de comportament, detașarea pare într-adevăr o formă de toleranță, dar nu e. E doar o formă de nesimțire, de a te îndepărta până când nu mai simți nevoia de a tolera ceva. 

În sens profund, umanist, toleranța e despre respect, înainte de orice, despre a respecta nu dreptul altei persoane de a fi diferită de tine (asta e ușor și minimal) ci despre a respecta ideea că acel fel de a fi e valoros. În sens umanist, toleranța e, deci, despre integrarea unei persoane sau a unui comportament care nu îți e propriu, despre a-i înțelege resorturile, a empatiza cu ele și a include persoana în cercul celor din jurul tău, chiar dacă nu toate valorile sale sunt compatibile cu ale tale. E despre a respecta diversitatea umanității și a respecta valorile altora, a le respecta legitimitatea. Dacă abordezi subiectul din acest unghi, atunci vei descoperi repede presiunea de a înțelege profund și din perspective diferite nevoile, fricile, aspirațiile și credințele unei persoane diferite de tine. Înseamnă, dacă ești ateu, de pildă, să-ți explici altfel decât prin prostie sau bigotism nevoia unor persoane de a se identifica transcendent cu entități superioare lor, de a căuta un sens deasupra lor pentru existență, chiar dacă tu nu ai această nevoie. Și invers. Dacă ești creștin practicant să empatizezi și respecți persoane care nu au aceleași credințe ca tine, să încerci să înțelegi cum funcționează lumea lor, să te abții de la a pune toate virtuțile omenirii pe cei ca tine și toate scăderile ei pe cei ca ei. 

Mai mult decât atât, acest fel de a interacționa cu valori pe care nu le împărtășești se va extinde și asupra unor idei pe care nu le împărtășești. Dacă o persoană pe care o respecți spune ceva cu care ești în profund dezacord, primul tău sentiment va fi de mirare. Cum e posibil? Ce nu înțeleg aici? Prima reacție e să te pui pe tine în dubiu, să te asiguri că ai înțeles corect ce propune și, mai ales de ce, să pleci de la premiza că punctul tău de vedere e posibil să nu fie cel mai potrivit. Nu să cedezi, asta e ușor și neproductiv, dar să-ți suspenzi judecata până când înțelegi în profunzime ce propune cel din fața ta. Următorul pas de gândire firesc e să încerci să integrezi ce poți integra din punctul de vedere al celui din fața ta, să cauți punți de legătură. Acest fel de a aborda dezacordul va produce două lucruri esențiale pentru calitatea relației dar și a soluției pe care o veți găsi împreună pentru conflict: va produce o platformă de acord de pe care veți putea negocia eventualele dezacorduri și va produce o înțelegere clară, netă a diferenței de abordări și a surselor ei. O astfel de abordare va duce, necesarmente, la rezolvări care vor diferi de punctul de pornire al ambilor participanți la dialog și va crea o relație armonioasă, durabilă între ei.

Toleranța și respectul se întemeiază pe a înțelege întâi ce ne apropie, ce ne unește. Psihologia noastră e adeseori părtinitoare în a vedea mai cu seamă ce ne deosebește, mintea noastră e antrenată să identifice excepțiile de la ceea ce considerăm normal și să reacționeze la ele. Dar simplul fapt că psihologia există, că există o știință care poate explica cum funcționăm toți, e un argument puternic că ceea ce ne face asemănători e cu mult mai puternic și mai important decât ceea ce ne desparte. Rămâne doar să ne folosim inteligența pentru a înțelege asta, în loc de a ne scoate în evidență diferențele.

4.7/5 - (37 votes)

14 comments

  1. Adrian Ion says:

    Buna seara.

    Cum as putea argumenta pe subiect fara sa ma dovedesc lipsit de respect si intolerant? 🙂

    Problematica acceptarii celorlalti e complexa iar puterea de a o manifesta tine mai curand de antrenament in loc sa fie o caracteristica personala. Filozofic vorbind, tematica este atinsa de mai toate artele martiale orientale.
    Fara antrenament fricile proprii vor evidentia in primul rand ceeace ne separa sau diferentiaza de altii. Calea catre respect si toleranta este lupta impotriva propriilor temeri.

    Altfel un subiect care da mult de gandit. Lipsa comentariilor certifica acest lucru 🙂

    Numai bine la toata lumea!

    • Adrian Stanciu says:

      Sper să ai dreptate și lipsa comentariilor să se explice prin faptul că subiectul a dat de gândit :-). Altminteri cred că ai mare dreptate când spui că acceptarea celorlalți începe cu acceptarea de sine și cu învingerea propriilor frici. Nu mi-am propus să mă uit la toate laturile subiectului, de altminteri multe mă depășesc, dar mi-am propus să adresez unghiul ăsta care pe mine m-a marcat: diferența dintre respectul văzut ca distanță (respect dreptul tău de a fi cum ești, dar nu vreau să am nimic de a face cu tine) și respectul văzut ca integrare (respect faptul că ești, potențial, un om bun și valoros și caut o punte către tine). Nu vreau să pretind nicio clipă că eu mi-am învins toți demonii sau că practic această formă incluzivă de respect întotdeauna; îmi e adeseori mult mai ușor să fug. Spun doar că aspir către ea și că acum nu-mi mai decodez fuga ca pe o formă de toleranță ci ca pe o formă de lașitate.

  2. Cip Teleman says:

    Cheia pe care am găsit-o la această poveste, de a te pune în dubiu (Dubito, ergo cogito), de a suspenda judecata, este prin antrenamentul de “a te da afară din tine” și de a te privi din exterior. Cumva, regizorul din tine să privească la actorul din tine.

    • Adrian Stanciu says:

      Scuze pentru răspunsul târziu. Da, cam așa. Suspendarea judecății e altceva decât eliminarea ei, ăsta e jocul greu, de fapt. Mulți oameni oscilează între a aproba și a dezaproba ceva. Dar cheia e să nu faci nici una nici cealaltă, să pleci de la premiza că ceea ce auzi poate fi bun și să cauți căi să integrezi punctul de vedere. Asta presupune să pleci de la premiza că dreptatea nu e la tine sau, mai precis, chiar, că nu există. Există doar un adevăr comun.

  3. Adrian Ion says:

    Nu as numi lasitate lipsa de performanta intr-un “sport” la care antrenamentul a inceput de curand 🙂 E nevoie de multa incredere, dovedita prin depasirea repetata a dubiilor, pentru a sustine neconditionat acea forma inclusiva de respect la care te referi.
    Te felicit pentru directia aleasa! Cu siguranta te va conduce pe o cale presarata cu experiente extrem de interesante 😉

    Weekend placut!

  4. Maria Mihăiță says:

    Totuși, mie nu mi se pare că este mai puțin important că poți să-l accepți pe celălalt lângă tine, chiar dacă tu gândești altfel și nu îl respecți neapărat pentru setul lui de valori. Cred că toleranța nu se bazează neapărat pe respect, respectul este mai complex de-atât (știu că sună cinic, deși nu este), ci pe acceptare. Pentru o primă fază a învățării toleranței, acceptarea este un pas.

    • Adrian Stanciu says:

      Da, înțeleg ce spui. Dar sunt de acord doar parțial. Acceptarea e un prim pas, dar nu e ultimul și nu e deloc cel greu. Acceptarea e pasivă. Eram maestru internațional la ea. O rezolvam prin distanță. Tu cu ale tale, eu cu ale mele. Îți respectam libertatea de a fi cum ești, nu aveam (și nu am) așteptarea ca valorile mele să fie și ale tale. Dar ca să pot face asta luam distanță. Înțelegi? Asta nu e o formă de respect, dar e o formă de toleranță. Pentru mine, respectul e ingredientul “tare” al toleranței.

      P.S. Nu spun că toleranța asta pasivă nu e valoroasă, e sigur mai valoroasă decât intoleranța, spun doar că e minimală și nu necesită, de fapt, vreun efort.

      • dans says:

        As spune ca acceptarea necesita foarte mult efort activ.

        Sa ne gandim la cazul acceptarii persoanelor de orientare LGBT de catre societate, vazut prin prisma propagandei asociate referendumului pentru familie. Dincolo de tehnicile de manipulare incercate de catre diversii actori interesati in obtinerea unui anumit rezultat, sa ne uitam la modul cum internalizeaza indivizii mesajul si cum reactioneaza la acesta pe baza propriilor convingeri si valori.

        Un alt exemplu este cel al (ne)acceptarii persoanelor infectate cu virusul HIV si bolnave de SIDA, atat de bine reprezentat de catre Tom Hanks in filmul Philadelphia.

        Eu cred ca sint persoane care prin educatie sint tolerante si accepta pe baza preceptului “traieste si lasa si pe altii sa traiasca”, altele care s-au autoeducat sa fie tolerante si mai sint bigotii care reactioneaza violent fata de persoanele considerate indezirabile. Violent verbal, in scris sau chiar fizic, cu consecinte potential fatale.

        Sa iti inabusi pornirile de bigotism cere o investitie energetica fantastica in auto educare, auto modelare pentru a stimula tranzitia catre un set de valori diferit data de ce ti-a fost indus de catre parinti si familia extinsa.

        • Adrian Stanciu says:

          Da, înțeleg ce spui și mi se pare și mie că toleranța cere un efort activ, de aici greutatea de a fi cu adevărat tolerant. Mi se pare prin comparație ușor să ai atitudinea “live and let live”. Mult mai greu mi se pare să tolerezi activ, să respecți și să integrezi comportamente care nu-ți sunt proprii și să acceptți că sunt la fel de legitime cu ale tale. Asta nu e o pledoarie pentru relativism moral ci pentru a înțelege fundamentele moralității ca altceva decât o colecție de idiosincrazii personale (sau de trib).

  5. Adriana says:

    Psihologia este o stiinta?
    Nu este nesimtire daca te distantezi. Lumea la noi nu stie sa comunice, sunt multi asa zisi binevoitori care se baga cu sfaturi fara sa le fi cerut nimeni si, chiar daca ar fi fost cerute, nu ai dreptul sa emiti certitudini cu privire la viata altcuiva. Pe mine asta ma afecteaza, ma trage in jos, asa ca o termin brusc, blocand persoana ulterior. De ce eu as fi nesimtita si nu acea persoana care isi baga nasul si da cu parerea aiurea?
    Cat despre polemici pe teme de idei & co, sa spunem ca ridic un semn de alarma catre cineva, ii aduc dovezi clare, la care acel cineva sare in sus, argumentand doar ca pt el acele asa zise dovezi nu inseamna nimic, ca stie el mai bine, bla bla. Adica nu lasa loc unui dialog, ti-a taiat macaroana pe romaneste. Acea persoana asa este de felul ei. Iarasi, distantare, desi eram prietene de 20 ani. Aia nu e prietenie.
    Zile frumoase va doresc!

    • Adrian Stanciu says:

      Să poți comunica, trăi și, mai ales, colabora cu persoane diferite de tine și cu opinii diferite de tine cere un efort de integrare. Distanțarea nu cere. Integrarea presupune să intri într-o astfel de conversație cu scopul de a-ți schimba părearea, nu de a o schimba pe a celuilalt. Am scris și despre asta un articol, îl găsești aici. De pildă, eu te înțeleg și sunt de acord cu tine că nu poți conviețui sau colabora cu oricine, că demersul de integrare e laborios și îl rezervi persoanelor sau cauzelor care chiar contează. Și eu fac la fel. În același timp, în toate exemplele tale vorbești despre poziționări conflictuale în care cineva vrea să schimbe felul de a gândi al celuilalt, vrea să-l/o facă să-i accepte punctele de vedere. Asta în sine e ceva foarte foarte greu și sigur nu se rezolvă cu argumente. De pildă sunt sigur că argumentația mea de acum nu te va convinge :-), dar o fac pentru că încerc să găsesc un drum care să ne unească și, poate, care să răspundă și altora la unele întrebări. Ideea e că a lua distanță de opinii sau persoane care nu-ți plac nu e o formă de toleranță ci de apărare. E legitimă, sigur, dar nu e toleranță.

      • Cecilia M. says:

        Daca nu iei distanta ajungi la conflicte interioare si atunci ”solutia” este distantarea. ”Tolerez” opinia celuilalt dar decat sa intru intr-o discutie inutila nimanui functioneaza si distantarea. Este un mecanism de aparare.

        • Adrian Stanciu says:

          Sigur, te înțeleg foarte bine, practic eu însumi asta zi de zi. Doar că nu o mai numesc toleranță :-). Dar aș avea câteva comantarii la ce ai scris, poate că ar putea fi utile.
          Primul ar fi de ce te simți atacată, ca să ai nevoie de apărare? De ce sunt ideile altora percepute ca ofensive? Simplul fapt că le percepi ca atare arată că le consideri inacceptabile, deși, iată, ești dispusă să-i lași în plata Domnului. Poate că o cale spre toleranță ar fi și să accepți că gândim diferit și asta e în regulă, chiar dacă poziția celuilalt este, prin ochii noștri, absurdă.
          Al doilea e că te distanțezi ca să eviți o discuție inutilă. Asta presupune că vrei să schimbi opinia celuilalt și anume prin argumente. Aici ai mare dreptate, avem tone de date despre asta, oamenii nu-și schimbă convingerile prin argumente, mai ales cele identitare. După cum rezultă din chiar comentariul tău, nici tu nu faci asta. Descrii situații în care intri (sau eviți să intri) în conversație cu scopul de a schimba părerea celuilalt. Asta e, cu adevărat inutil, din foarte multe perspective. Prima condiție ca să poți schimba cuiva părerea (și nu e nici pe departe singura, dar e strict necesară) e să empatizezi cu persoana și să îi semnalezi că e opinia ei și o respecți. Desigur, se pune problema și de ce ai investi efort în a schimba cuiva părerea și adeseori distanța e cea mai bună variantă, sunt de acord cu tine.
          Al treilea e că ce spui tu e valabil pentru situații în care nu ai nevoie să faci ceva împreună cu persoanele cu pricina, nici măcar nu e nevoie să mergem în vacanță împreună, de pildă. În situațiile în care e nevoie de o minimă colaborare între noi, distanța nu mai ajută și nici abordarea de tip “ori ca mine ori ca tine ori deloc”. Trebuie găsite căi de apropiere, și asta nu se poate face decât integrând opiniile celuilalt la un nivel profund sau depunând un efort serios pentru a le schimba, altfel decât cu argumente. Dacă ești curioasă cum poți face asta, e o carte foarte bună pe subiect, “How Minds Chane” a lui David Raney.

    • Adrian Stanciu says:

      Apropo de întrebarea dacă psihologia e o știință. Asta depinde de cum definești o disciplină ca fiind știință. Ce e cert e că e o disciplină care poate ajnge la concluzii folosind metode științifice de cercetare empirică și că în ultimii cam 60 de ani asta a fost linia de abordare în psihologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.