Cu acest articol articol am reînnodat o veche colaborare cu revista Cariere
În lumea managementului, circulă o mulțime de idei și credințe care par corecte la o primă vedere, dar care, la o analiză mai atentă, dezvăluie fie erori de judecată, fie premize radical false, astfel încât concluziile către care ele îndeamnă să fie, la rândul lor, nu doar false, ci chiar puțin periculoase prin efectele pe care le produc. E un fenomen insidios, pentru că aparenta “cumințenie” a acestor idei le face imediat ușor și larg acceptate, ascunzând consecințele, uneori extrem de neplăcute, pe care le generează. Dintre toate aceste idei perfide, cred că niciuna nu e mai dăunătoare decât ideea “echilibrului dintre muncă și viață”.
În esență, e o idee simplă și generoasă: oamenii au nevoie de timpul lor pentru ei înșiși, pentru familiile lor, pentru viața lor. Nu mai trăim în vremea în care era nevoie să trudești de la răsăritul la apusul soarelui, ca să pui familiei o pâine pe masă, acele timpuri în care capriciile vremii te puteau împinge la foamete, sau în care proprietarii de fabrici dominau așa de tare spațiul muncii încât puteau cere de la lucrătorii lor orice efort. Suntem, în fond, în secolul XXI. Cumva, aici e și problema.
Ideea asta poate că era nobilă și progresistă în secolul XIX, când a generat mișcarea către ziua de lucru de 8h, ba chiar și în cea mai mare parte a secolului XX, dar acum e de-a dreptul periculoasă. Ea conține germenele unei idei primejdioase, anume că munca nu e viață. Viața e altceva. Munca e o servitute, e o corvoadă, e o formă modernă de sclavie, din care suntem zilnic eliberați, ca să ne întoarcem la viața noastră. Dacă vă vedeți munca și viața așa, sunteți niște oameni foarte nefericiți, vă irosiți cel mai prețios capital, timpul. Petreceți măcar 9h pe zi la muncă, mai petreceți vreo două pe drum, încă 8 dormind, vă mai rămân 5,6 poate 7 ore de viață pe zi. Nu vi se pare asta tragic?! Nu generează asta presiunea de a munci cât mai puțin, 6h/zi și 4 zile pe săptămână, dacă se poate?! Dar e asta chiar așa un deziderat?
Acum vreo 20 de ani, câțiva psihologi de la universități de prim rang din lume s-au apucat să studieze ce-i face pe oameni fericiți. E un domeniu de care, paradoxal, psihologia nu prea s-a preocupat, ocupată fiind cu a ușura viața celor în suferință. Studierea sistematică a fericirii a dat multe rezultate paradoxale și altele așteptate. Unul dintre ele e următorul: avem o stare nativă de fericire, o aplecare înnăscută către a fi fericiți sau nefericiți. Această stare e foarte greu de modificat și sigur nu de către factori externi. Ce pot, însă, face factorii externi e să ne influențeze această stare pe perioade scurte de timp. În plus, foarte mulți factori sunt igienici, adică lipsa lor, de la o limită încolo, ne face nefericiți, dar prezența lor, peste acea limită, nu ne face fericiți. Foarte puțin factori sunt capabili să ne influențeze fericirea pe perioade lungi de timp. Dintre aceștia, doi ies în evidență: iubirea (calitatea relațiilor) și sensul muncii pe care o depunem. Sensul muncii!! Cum poate fi el la fel de important pentru fericirea noastră ca iubirea? Simplu: pentru că, prin muncă ne manifestăm potențialul creator, prin muncă existența noastră capătă importanță și valoare, facem ceva important, care contează, care rămâne.
Înseamnă asta că orice muncă ne face fericiți? Cu siguranță că nu. Există muncă ce oprimă, prostește, frustrează, blochează potențialul, apasă. În două cuvinte, există muncă fără sens. Atunci, de ce nu e bună ideea de echilibru între muncă și viață? Pentru că acreditează ideea că munca nu e viață, e altceva, și e în regulă să fie altceva. Ai timpul tău în afara muncii, descurcă-te cu el, la muncă bagi capul la cutie. E o idee toxică, pentru că ne îndeamnă să căutăm să muncim cât mai puțin, în loc să ne îndemne să transformăm munca în viață, să cerem mai mult de la ea, să-i cerem să aibă sens. Nu ne trebuie un echilibru între muncă și viață, ne trebuie un echilibru între viață și viață, trebuie să transformăm munca dintr-o servitute într-un loc al împlinirii.
Dar ce fel de muncă are sens și împlinește? Sunt mai multe de spus aici, dar câteva idei ies în evidență. În primul rând e o muncă în care are rost să mă investesc, în care ceea ce fac are impact în jurul meu, în alți oameni decât mine, în lume. Adeseori oamenii nu văd asta, deși e adevărat, pentru că sunt prea ocupați să își vadă de sarcinile zilnice și uneori prea preocupați să treacă orele de muncă ca să înceapă să trăiască.
Apoi, trebuie să am posibilitatea să mă investesc, trebuie să am un spațiu larg de autonomie, puterea să decid pentru mine cum îmi exercit rolul. Desigur, pentru asta trebuie să-l știu și să-l înțeleg, altfel decât ca pe o colecție de “targeturi”. Conversațiile profesionale trebuie să fie despre roluri, nu despre KPI-uri.
Apoi, trebuie să am ocazia să practic, în fiecare zi, lucrurile la care sunt priceput/ă, să îmi folosesc calitățile. Chiar dacă am lucruri de îmbunătățit, de schimbat, de învățat, e important ca, pe ansamblu, să mă simt capabil în ce fac și să am bucuria reușitei. Pentru asta e nevoie și ca ceea ce fac să mă provoace, să îmi stimuleze capacitățile, să fie dificil, dar posibil, pentru ca rezultatul să aibă valoare și să mă pot bucura de sentimentul reușitei.
Nu în ultimul rând, munca trebuie să fie interesantă, incitantă, la rigoare aproape ludică. Cel mai mare motivator pozitiv e jocul.
Sigur, veți spune, e foarte greu să faci din orice loc de muncă unul așa. În definitiv, unii sapă șanțuri, ce sens să le dai? (e contra-exemplul pe care-l primesc cel mai des). Sunt de acord. Dar nu e nevoie să aibă toate caracteristicile astea la superlativ. E suficient să aibă o doză sănătoasă din toate. Și se poate să aibă. Dar pentru asta trebuie să ne preocupe mai mult să ne facem munca mai valoroasă, nouă și celor din jur, decât să ne-o facem mai puțină. De asta cred eu că echilibrul muncă-viață e o idee toxică și perimată.
Dragă Adi, legat de ce spui – ca de obicei, cu miez – pe mine mă delectează de oarecare vreme sintagma devenită uzuală ”timp de calitate”. Habar n-am ce va fi fiind acela, dar, cu siguranță, nu se aplică timpului petrecut cu ceva care poate fi considerat ”muncă”. Acela are o unitate de măsură, un preț – contract, salariu etc – ca atare e doar ”cantitativ”. Ce stupiditate! Remarc, în treacăt, că, privitor la nevoia – și posibilitatea – de a da sens variilor munci pe care le facem există un soi de paradoxală proporționalitate inversă: cu cât munca e mai simplă, mai rudimentară – săpatul de șanțuri etc. – cu atât persoanei care o prestează i se conferă un grad de autonomie mai redus în raport cu ea și, drept urmare, chestiunea conferirii unui sens e mai complexă și mai dificilă. Între altele, am avut surpriza să ascult un foarte interesant discurs al unei cursante Erisma tocmai pe tema asta, a ”echilibrului” între viața privată și cea dedicată muncii – între familie și servici, mai exact. Tema fusese propusă de liceenii la care erismaticii merg să-și susțină prezentările. În mod surprinzător – de regulă teme de felul ăsta au o dezvoltare predictibilă – cursanta și-a construit discurs pe ideea că ”echilibrul”, în situația dată, nu e un lucru dezirabil. El înseamnă mai degrabă stagnare, mortificare. Altfel spus, e preferabil un ”dezechilibru edificator”, bazat pe prioritățile, prin definiție fluctuante, pe care le ai într-un moment sau altul al vieții. E adevărat, mi-am zis, o viață ”plină” se construiește mai degrabă din astfel de dezechilibre, decât din proporționări atent drămuite.
Salutare, Liviu. Introduci mai multe idei în discuție, încerc să le iau pe rând. Una e ideea muncii văzută ca tranzacția timp contra bani. Spui că e stupidă și sunt de acord cu tine. E stupidă din mai multe unghiuri, abordez aici doar două. Primul e că, dacă accepți că acea muncă nu e viață, ar trebui să te întrebi ce preț ai accepta de la cineva ca să te ucidă cu un an mai devreme? Dar cu 20? Sunt sigur că suma la care te-ai gândi, dacă te-ai putea gândi la vreuna, ar fi covârșitor mai mare decât cea pe care o primești ca leafă în acei ani. Al doilea unghi e că dacă te uiți la muncă ca la o tranzacție de timp contra bani și atât, atunci tu ai vrea să ai cât mai mulți bani pentru cât mai puțin timp, în timp ce angajatorul tău ar vrea contrariul. Asta te-ar pune într-un conflict permanent și ireductibil cu angajatorul tău și, prin extensie, cu propria ta activitate desfășurată la comanda lui. O astfel de viață e tare nefericită.
O a doua idee e că muncile simple nu au sens pentru că au grad redus de autonomie. În practică nu e neapărat adevărat. Nu știu nici un săpător de șanțuri căruia să-i spună șeful lui exact CUM să sape șanțurile. E valabil și pentru infirmierii din spitale, de pildă. Din perspectiva autonomiei aceste slujbe arată adesea mult mai bine decât cele de nivel mediu. Dacă ai face un grafic care să aibă pe abscisă nivevlul ierarhic iar pe ordonată nivelul de autonomie în funcție, cred că el ar arăta ca un clopot cu gura în sus. Nu lipsa autonomiei e problema aici ci lipsa viziunii. Sarcinile simple sunt adeseori așa pentru că oamenii sunt pe post de roboți vii, sarcina are orizont foarte îngust. De acolo e foarte greu să înțelegi ce rost înalt are munca ta, e greu să te simți special sau împlinit sau util, pare că oricine ar putea face asta și că ești o rotiță insignifiantă dintr-un mecanism. Deși e greu de demontat sentimentul ăsta, eu susțin că nu e imposibil, dar prima responsabilitate, cred eu, vine de la noi, cei care facem acea muncă, oricât de simplă ar fi ea. O să mai scriu despre asta.
A treia idee e că dezechilibrul e necesar progresului. Asta e o idee cu care nu sunt de acord. Are în spate o ipoteză cu care nu sunt de acord, anume aceea că echilibrul produce stagnare. Sau, mai bine zis, sunt de acord doar parțial și nu în sensul în care e prezentată problema. Echilibrul natural produce într-adevăr stagnare, pentru că mișcarea cere o tensiune care să ceară rezolvare. Natura umană are însă în ea sursa unei tensiuni valoroase, benefice, utile, dătătoare de sens și fericire: tensiunea împlinirii de sine, tensiunea între ce suntem și ce putem deveni. O purtăm toți în noi. Dacă e vreun suflu de divinitate în noi, pe aici pe undeva cred eu că ar trebui căutat, în neliniștea noastră creatoare, în nevoia noastră de sens, de împlinire. O au și săpătorii de șanțuri. Spun mereu celor care îmi dau acest contra-exemplu: angajați niște oameni pe salarii foarte bune, puneți-i să sape șanțuri apoi puneți-i să le umple la loc și apoi să le sape din nou, la nesfârșit. Re-editați povestea lui Sisif și vedeți cât timp rezistă. Apoi veniți să dicutăm dacă oamenii au sau nu nevoie de sens.
Dar această nevoie de împlinire e foarte ușor sufocată de fricile și frustrările noastre. Astea vin din tensiuni de genul celor despre care vorbea persoana despre care ai pomenit, din nevoia de a fi cineva, de a demonstra ceva, de a fugi de ceva sau de cineva sau dimpotrivă, de a te face plăcut de cineva. Cred că un echilibru cu tine și pace cu lumea exterioară ție sunt condițiile pre-existente necesare ca să te poți cu adevărat împlini prin muncă. Deși chiar dacă nu ai ajuns acolo, munca, cred eu, tot viață e și tot așa ar trebui să ne uităm la ea.