Ce urmează acum?

Acest articol a apărut în numărul din Mai al revistei Cariere

Încet, încet începem să vedem o luminiță la capătul acestui tunel, încă nu foarte lung, dar al naibii de întunecos în care ne-a aruncat aproape peste noapte această pandemie. Și odată cu ea se ridică, legitimă, această întrebare: “și ce urmează acum?”. Vreau să încerc, în acest articol, câteva tipuri de răspuns. În loc de prim răspuns, am să încep cu o primă întrebare, mai bine zis cu un mic exercițiu mental. Vă rog să-l faceți împreună cu mine,

Prima temă e să ghiciți răspunsul la următoarele întrebări.

  1. Care era numărul de site-uri web în China la sfârșitul anului 2005?
  2. Care e numărul speciilor de insecte din lume?
  3. Care e altitudinea maximă din Vanuatu?

E vorba despre ghicit, bănuiesc că nu cunoașteți răspunsurile pe dinafară și nu e un exercițiu de căutare pe Google, nu trișați că nu are niciun rost, încercați să-l ghiciți, cât de aproape puteți de unde credeți că s-ar afla adevărul. Nu mergeți mai departe până nu ghiciți.

Vă rog, după ce ați ghicit, să vă notați cele 3 numere undeva. Gata? Hai, notați-o, dacă vreți să ne jucăm, e important. Acum am o extensie a temei. Vă rog să încadrați numărul respectiv între două limite care vă dau încredere 95% că cuprind rezultatul corect. Dacă, de pildă, la una dintre întrebări ați răspuns 1,000,  ne așteptăm cu toții să nu fie neapărat chiar corect, dar cam între ce și ce sunteți 95% siguri că e corect? Între 500 și 2,000, de pildă? OK? Ați înțeles? Scrieți și cele 2 numere care delimitează intervalul, de o parte și de alta a numărului inițial. Ar trebui acum să aveți 9 numere.

Acum vă rog să vă uitați mai jos la răspunsurile corecte:

  1. 4,27 milioane
  2. 5,5 milioane
  3. 1.879 m

Câte dintre ele ați nimerit în intervalul de încredere? Dacă intervalul de încredere a fost estimat corect, atunci cei mai mulți ar trebui să le fi nimerit pe toate 3, unii doar două, foarte puțini doar una și e aproape imposibil să nu nimerești niciuna (0,0125%). Bănuiesc, însă, că mulți dintre cei care citiți asta sunteți tocmai în această ultimă categorie. Cum se explică asta? E OK să nu știi ceva precis, dar de ce să crezi că știi cu aproximație când de fapt nu știi? Sunt două explicații aici, ambele importante pentru situația de acum:

Prima e că mintea are nevoie de certitudini, nu poate lucra cu necunoscutul. Odată ce îmi pun problema unui interval de încredere, el trebuie să fie suficient de restrâns încât să-mi dea un sentiment de siguranță. Dacă aș zice că după înțelegerea mea pot fi între 100,000 și 1,000,000,000 de site-uri de internet în China, asta ar fi o aproximare corectă, dar inutilă. E o non informație. Informația, prin definiție, e ceva care rezolvă o stare de incertitudine, de asta e valoroasă. O informație care nu înlătură nicio incertitudine e o non-informație. De aici nevoia de a îngusta intervalul, forțat, către valori care spun ceva.

A doua explicație e ancorarea. În lipsa unui reper cunoscut, identificabil, primul număr la care mă gândesc, oricât de absurd, devine ancoră. Restul estimărilor, necesarmente, se mișcă în jurul și în apropierea lui. Dar ce legătură au toate astea cu situația actuală? Au, și încă mare. Vă dau un exemplu de ce.

Pe 16-17 martie, la începutul fazei explozive a pandemiei în US, Center for Disease Control (CDC) a interogat un panel de 18 experți virusologi, cei mai mari și mai proeminenți ai țării, de la cele mai mari și reputate universități de medicină din Statele Unite și din lume, cu o întrebare similară, anume: “câte cazuri de infectare credeți că vor fi fost raportate în US până pe data de 29 Martie? Dați-ne un interval de încredere de 95%”. Răspunsul a fost așa:

  • Consensul experților a fost, în medie, cam 19.000 de cazuri
  • Din 18 experți, doar trei au avut intervale de încredere care au estimat corect realitatea
  • Din cele 3, unul a fost între 5,000 și 500,000, ceva ce aș fi putut spune și eu, fără vreo expertiză. Celelalte două au fost intervale mai mari de 150.000 de cazuri. Cei trei au fost și cei trei cei mai pesimiști cu privire la numărul probabil de cazuri.
  • Restul de 15 opinii au avut intervale de încredere foarte înguste, dar foarte departe de realitate.
  • Realitatea a fost 141,701!

Vorbim despre cei mai mari experți ai domeniului și o predicție pe 12 zile! Concluzia e că trăim vremuri de o incertitudine fără precedent și nevoia noastră atavică de certitudine acționează împotriva noastră acum. Mintea noastră nu face față incertitudinii și caută să o înlăture cu price preț iar asta ne duce către judecăți eronate. Adevărul e că nu putem anticipa nimic și e important să acceptăm asta.

A doua idee pleacă tot cu un joc mental și cu o întrebare: “dacă faceți un clasament al incidenței cancerului de plămâni în populație, per capita, ce fel de localități vă așteptați să găsiți în topul clasamentului, cu cele mai multe cazuri la suta de locuitori: orașe mari, aglomerate, sau comunități rurale mici, îndepărtate?” Dați și acest răspuns, vă rog. Și vă rog și să vi-l motivați: cum vă explicați această opinie?

S-ar putea ca de data asta unii să fi răspuns contrarian, contra intuiției, fiind avizați deja că intuiția ne joacă uneori feste. Dacă ați răspuns așa, aveți dreptate. Hai să vă explic și de ce. Răspunsul e “comunități rurale mici”. De ce? Pentru că dacă aveți un eșantion mic, nereprezentativ statistic, el va fi cel care va da extremele. Luați un număr de sate mici, sub 200 de locuitori, bunăoară. Se poate ca unele să nu aibă niciun caz. Vor fi ultimele pe listă. Altele se poate să aibă 2 cazuri. Vor fi printre primele pe listă. Comunitățile mari vor fi reprezentative și ca atare vor tinde să se situeze pe la mijlocul clasamentului, în media statistică.

V-am dat acest exercițiu pentru a vă ilustra un alt fenomen: incapacitatea minții neantrenate de a judeca fenomene aleatoare, incerte, pe bază de probabilități statistice. Cei mai mulți dintre noi suntem foarte ușor induși în eroare de asta. E plină comunicarea acum de tot felul de statistici. Toate spun ceva și toate ascund altceva. E nevoie de antrenament, gândire critică și rigoare de judecată pentru a înțelege bine realitatea din spatele numerelor.

A treia idee e despre diferența între anxietate și frică. Frica e o emoție utilă, chiar dacă neplăcută și e determinată de prezența unui pericol, a unui risc. Ea induce o stare de stres intens și de scurtă durată, care modifică chiar fiziologia corpului, pregătindu-l pentru apărare sau atac. Anxietatea, în schimb, e difuză și e generată de reacția la incertitudine. Riscul e altceva decât incertitudinea, e prezent, identificabil, înțeles, generează reacții concrete de apărare. Incertitudinea e despre necunoscut nu despre risc, e despre riscul de a nu înțelege care e riscul, e un fel de risc la pătrat. Asta dă un stres pronunțat, prelungit, apăsat și difuz, care produce paralizie și trimite sistemul într-o spirală negativă, ceva ce se numește în psihologie “learned helplesness”, o stare de apatie resemnată. O astfel de stare, bazată pe sentimentul că nu mai ești în control asupra propriei vieți, alimentează și teoriile conspirației, irascibilitatea, căutarea asiduă a vinovaților pe care o vedem în mediile sociale în fiecare zi. Ea e foarte, foarte toxică, și pentru societate și pentru fiecare dintre noi.

Deci, de ce vă spun toate astea? Pentru că trebuie să învățăm să trăim cu incertitudinea. Și încă repede. Iată, deci, răspunsurile mele la întrebarea “ce urmează acum”?

  1. Nu știu și nu știe nimeni. Pe 5 Martie 2020 Goldman Sachs prevedea o cădere economică de 5% din PIB, pe 15 Martie una de 25% din PIB. A fost 35%. Implicațiile sistemice ale acestei pandemii sunt fenomenale, sfidează orice previziune, uitați. Aproape orice e posibil și aproape orice e probabil.
  2. În cele mai imprevizibile situații, există stabilitate pe niște nivele. Soarele tot va răsări, oamenii tot vor iubi. Sigur, veți zice, mulțumesc Sherlock. Continuați voi lista. Aduceți-o tot mai aproape de voi. Puneți pe ea răspunsul la întrebări de genul:
    • Ce capabilități utile am/avem?
    • Ce resurse avem sau putem capacita?
    • Pe ce oameni putem conta?
    • Ce nevoi umane esențiale vor trebui în continuare rezolvate?
    • Ce fel de forme de acțiune ne-au rămas încă deschise
    • etc.
      Apoi puneți întrebarea esențială: “ce putem face cu toate astea care să aibă relevanță și în situația actuală”. Uitați de industria în care sunteți sau erați, de piața pe care acționați, de competiția pe care o aveați sau de clienții cărora vă adresați. Plecați de la o coală albă.
  1. Citiți, informați-vă, analizați, dar țineți minte că mintea se descurcă greu cu statistica. Antrenați-vă mușchiul gândirii critice, nu vă lăsați antrenați în teorii și argumente fără susținere în fapte. Nu căutați informații care să vă demonstreze părerile ci informații care să le infirme. Priviți mereu ambele (sau toate) laturi ale unei probleme.
  1. Planificarea e esențială, planurile sunt gunoi. E cel mai bun moment din istoria recentă în care să vă amintiți proverbul: “dacă vrei să-l amuzi pe Dumnezeu, povestește-i planurile tale”. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să planificați. Planificarea e esențială pentru că în lipsa ei, orice drum pare bun. Planul, însă, e bun doar ca să știi de la ce te abați. Planificarea cere să definești asumpțiile, pe ce te bazezi. Aceste asumpții se pot oricând dovedi greșite, dar dacă nu știi că le ai nu vei ști niciodată asta. Fii pregătit să abandonezi oricând orice plan și să faci altul dacă asumpțiile se dovedesc greșite. Mișcă-te energic, mișcă-te repede (binișor și rapid bate de la distanță perfect și lent), dă greș cu entuziasm și corectează parcursul.
  2. Acțiunea bate contemplarea. Nu e un moment bun pentru contemplare, generează pasivitate și sentimentul neputinței. Fereștete de “paralysis by analysis”, lucrează cu ce informații ai, chiar incomplete. Nu pune niciodată întrebarea: “dar știm noi sigur că…”, pentru că e un substitut de inacțiune, acum mai mult ca oricând nu știm nimic sigur. Orice acțiune e mai bună decât o inacțiune. Fă ceva, chiar imperfect, chiar incomplet, corectează pe parcurs.
  3. Ultima reflecție, dar nu cea de pe urmă: E un moment astral, un moment în care echilibrele au fost zdruncinate, un moment în care am căpătat enorma oportunitate să o luăm de la început. Pune-ți întrebarea: “dacă ar fi îmi iau viața/afacerea/cariera de la început, tot asta/așa aș face?” În vremuri normale e o întrebare accesibilă doar celor mai curajoși și mai buni dintre noi. Acum e deschisă și accesibilă tuturor. Nu rata ocazia asta, e foarte probabil că nu te vei reîntâlni cu ea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.