Prima pagină » Credințe și fapte

Credințe și fapte

Acest articol a apărut în numărul din Iunie al revistei Biz

În ultima lui carte, Factfulness, regretatul medic suedez Hans Rosling începe prin a pune un set de întrebări despre starea actuală a lumii. Dacă sunteți curioși, le puteți găsi la acest link: https://factfulnessquiz.com/. Sunt interesante și foarte utile pentru a vă testa un pic nu neapărat cunoștințele, pentru că despre multe probabil că nu aveți o idee precisă, cât opiniile, intuițiile despre starea generală a lumii. Vă las să faceți quizz-ul, înainte de a merge mai departe.

Nu știu la câte dintre întrebări ați nimerit răspunsul corect. Dacă sunteți la fel ca majoritatea oamenilor, probabil că la mai puțin de jumătate. Asta nu e un subiect în sine. Nu sunt informații foarte la îndemână, nu era de așteptat să aveți păreri foarte precise. Sunt două observații interesante, însă, aici.

Prima e că rata de răspunsuri corecte e doar foarte puțin influențată de nivelul de pregătire al respondenților, iar adeseori nu cum ne-am aștepta ci invers, adică cu cât nivelul de educație e mai mare, cu atât numărul de răspunsuri corecte e mai mic. Hans Rosling a dat acest mic quizz în deschiderea intervențiilor lui la TED, la conferința de la Davos, la Națiunile Unite sau la întâlniri la vârf ale unor mari corporații al căror viitor și strategie depindea esențial de capacitatea liderilor lor de a înțelege bine lumea și evoluțiile ei așteptate. În toate aceste ocazii nivelul de educație și de apropiere cu subiectul al respondenților nu a mărit ci a micșorat acuratețea răspunsurilor. Întrebările lui Rosling, după cum ați văzut, au trei variante de răspuns. Dacă oamenii ar răspunde aleator, ar da cu un zar și ar alege așa, atunci ar avea 33% răspunsuri corecte. Aceasta ar fi rata de răspuns și dacă ar fi pus întrebările cimpanzeilor de la Grădina Zoologică din Stockholm, după cum remarca amuzat autorul. Ei bine, majoritatea acestor oameni, cu mare educație și deschidere, au răspuns mai prost decât cimpanzeii de la Zoo, adică au avut rate de răspuns sub 33%.

A doua observație e și mai interesantă. Faptul că acești oameni au răspuns mai prost decât dacă ar fi răspuns la întâmplare e tulburător, dar și mai tulburător e felul în care au răspuns greșit, anume au ales sistematic variante de răspuns mai rele decât realitatea. Cu alte cuvinte, cei mai mulți oameni și cu precădere cei mai educați dintre noi, au o viziune despre realitate mai sumbră decât e ea cu adevărat.

Această constatare e valabilă și în alte domenii. Majoritatea oamenilor sunt convinși că lumea e acum un loc mai nesigur. Foarte puțini părinți își lasă azi copii nesupravegheați, fie și pe perioade scurte. În generația mea era extrem de normal ca copiii să petreacă foarte mult timp nesupravegheați, de aici expresia “generația cu cheia de gât”. Pe mine mama m-a dus la școală doar în prima zi. De a doua se presupunea că știu drumul și mă duc singur. Pe jos, desigur. Când am împlinit 9 ani mi-am dorit foarte tare să fiu făcut pionier pentru că voiam să fiu primit la cercul de karting de la Palatul Pionierilor care pe acea vreme era la Palatul Cotroceni. Aveam niște prieteni cu un an mai mari acolo și eram fermecat de poveștile lor. Cum am fost primit, cum m-am înscris. Mă duceam de două ori pe săptămână. Ca să ajung acolo trebuia să schimb două autobuze, aproape de la un capăt la celălalt al traseelor. Nu s-a pus nicio milisecundă problema să mă ducă cineva, nici măcar prima oară. Iar eu eram un copil blajin și complet ne-aventuros.

Am vorbit subiectul ăsta cu mulți părinți, de multe ori, pentru că mie mi se pare că felul ultra-protectiv în care ne creștem copiii e o greșeală. Răspunsul quasi-unanim a fost “nu mai sunt vremurile alea, lumea e acum un loc mult mai periculos”. În realitate lucrurile stau fix, dar fix pe dos. Pe aproape orice fel de măsurătoare te uiți, lumea e azi un loc mai sigur și mai puțin violent. Puținele capitole în care evoluția a fost inversă sunt puternic contra-balansate de multele capitole în care riscurile au scăzut masiv. În cartea lui, bestseller mondial, “The Better Angels of Our Nature”, Steven Pinker argumentează asta irefutabil, pe larg, cu date și fapte. Știu că nu vă vine să credeți, parcă vă văd capetele care se leagănă a dubiu și vă aud zicând “se prea poate, dar…”. Și totuși, așa e.

Dacă admitem că așa e, atunci cum de ne înșelăm așa de tare? Eu văd trei mari surse ale problemei, de fapt una cu mai multe implicații.

Mintea noastră e de-balansată către așteptări negative. Dacă copilul nu vine la timp de la școală vă gândiți că a pățit ceva, nu că stă la taclale cu un coleg, deși varianta din urmă e mult, mult mai probabilă decât prima. Există o explicație evoluționistă pentru asta. Tot ce e normal nu merită atenție și e tratat de sistemul nostru automat de luat decizii, pentru a ține sistemul alegerilor conștiente liber pentru deciziile serioase, cu impact mare. Ca să merite atenție, deci, ele trebuie să iasă din normal. Când ies din normal, e un avantaj evoluționist să le presupui anormal de negative nu de pozitive. Dacă le crezi negative și nu sunt, te bucuri, dacă le crezi pozitive și nu sunt, mori și genele tare nu merg mai departe. În mii de generații am populat, astfel, planeta cu pesimiști.

A doua problemă, conexă primeia, e că doar astfel de informații au caracter de știre. Ele produc descărcări de adrenalină, ne țin alerți, sunt memorabile. Celelalte, nu. Ca atare tot, dar tot fluxul de știri cu care suntem înconjurați e eminamente negativ și cu totul și cu totul excepțional. Nu veți vedea o știre: “azi 11 milioane de călători au călătorit în perfectă siguranță cu avionul”, pentru că se întâmplă asta în fiecare zi. Dar veți afla când într-un accident aviatic mor 120 de oameni. Acest fenomen duce la ceva ce se numește “salience bias”, sau eroarea de proeminență. Unele informații par mai dominante decât sunt pur și simplu pentru că sunt vehiculate mai mult. Veștile rele par copleșitoare pentru că doar ele se comunică. Sofisticarea uriașă a mijloacelor de comunicare în ultimii 50 de ani a dus la această percepție de catastrofă iminentă, deși realitatea e invers.

A treia problemă e că mintea noastră are nevoie de repere ca să gestioneze realități cu grad mare de incertitudine. Credința că lumea e căzută ne împinge să căutăm soluții, să ne luăm măsuri, ne face activi și ne dă iluzia responsabilității, suntem importanți și utili. Dacă ne relaxăm și lăsăm lucrurile să se desfășoare în firescul lor, noi la ce mai suntem buni?

Mintea noastră așa e construită. Nu vă puteți lupta cu ea, lupta e pierdută din start. Dar vă puteți lupta cu concluziile ei. Puteți să-i puneți la îndoială instinctele, să înțelegeți că își formează păreri doar cu informațiile pe care le are la îndemână și că acelea sunt mereu și sistematic de-balansate negativ, că mediile de informare vă hrănesc doar cu evenimente negative și mai degrabă rare decât tipice, să căutați mereu o viziune de ansamblu și să auziți și argumente contrarii înainte de a vă fixa la orice opinie. Mai ales acum, într-o situație de maximă incertitudine ca cea prin care trecem, un astfel de exercițiu e de natura sănătății mintale.

Avem un banc celebru și haios, noi românii, acela cu definiția pesimistului. E un optimist informat. Și aici, din păcate, realitatea e fix pe dos.

3 comments

  1. Sebastian says:

    Buna Dimineata Domnule Stanciu
    nu am regasit din articolul Dumneavoastra „scorul” Obtinut la acest quizz prin aplicarea Dumneavoastra ( sa nu imi spuneti ceva de GDPR ca ar fi ridicol )

  2. Sebastian says:

    cred ca era Motivational in lumina

    citez :

    „Ei bine, majoritatea acestor oameni, cu mare educație și deschidere, au răspuns mai prost decât cimpanzeii de la Zoo, adică au avut rate de răspuns sub 33%.”

    Poate Pavianul cu Mantie de Videle ar fie iesit pe Plus in iunie 2020 !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.