Acest articol a apărut în ultimul număr al Reviztei Biz
Spuneam într-un articol precedent că România e o țară foarte convențională. Vedem asta și în date, dar se vede ușor și cu ochiul liber pentru cine știe să observe. Pentru un ochi mai puțin antrenat, însă, observația poate fi paradoxală; cum poate fi România convențională când românii sunt atât de nepăsători cu regulile, ba chiar încearcă să le fenteze ori de câte ori pot? Răspunsul e că a fi convențional nu e neapărat despre a respecta reguli cât e despre a respecta convenția socială. Ori la noi, cel puțin în Regat, convenția socială e despre nerespectarea regulilor.
Să vă spun o întâmplare. Pe vremea comunismului am acompaniat, împreună cu un coleg, doi studenți din RDG la o tură prin oraș în week-end. La un moment dat am trecut pe lângă o piață. Cei doi s-au mirat: “ce e asta?” Le-am explicat. “A! E foarte necivilizat”- au zis ei. “La noi statul cumpără produsele de la producătorii mici și le vinde prin magazine de stat, civilizat”. “Face și la noi asta, am zis, dar pentru producători e mai rentabil să le vândă singuri pe piața liberă”. “La noi statul a rezolvat și asta – zic ei. Cumpără produsele mai scump și le vând la prețuri subvenționate, în felul ăsta producătorii nu mai au interes să vândă singuri și vând statului”. “Bine – zice colegul meu – dar așa te poți îmbogăți. Cumperi o ladă de roșii, apoi o vinzi înapoi, cu banii cumperi alta, și tot așa”. Cei doi au clipit mirați din ochi: “cum, cum, mai zi odată!”. Sistemul funcționa la ei de 25 de ani, nu se gândise nimeni să-l păcălească. Spune-l unui român și-i află hiba în 30 de secunde.
Asta e ceva profund. Într-o societate sănătoasă, regulile sunt o emanație a societății, sunt expresia nevoii ei de ordine și sunt aliniate convenției sociale. Este de așteptat să le respecți pentru că ele sunt utile și importante pentru armonia socială, nerespectarea lor te face exclus social, de aceea marea majoritate le respectă de bunăvoie și pun presiune pe ceilalți să le respecte și ei. La noi e fix pe dos. Regulile sunt opresive și trebuie fentate în orice fel cu putință. Dacă e așa, cine face regulile alea? Cu ce mandat social? Și cum de am ajuns să existe o cutumă a nerespectării lor? Cred că sunt mai multe unghiuri aici care explică fenomenul.
Primul cred că are de a face cu felul în care funcționează la noi statul. Orice funcționar de stat român se percepe pe sine ca un agent al autorității și al puterii. El nu e în serviciul cetățenilor, ci al statului iar cetățenii sunt supuși ai statului deci, prin extensie, ai lui. E ceva fundamental aici ceva legat de însăși esența democrației. Statul nu e în serviciul cetățeanului, ci invers. Vedem asta la fiecare pas, la fiecare agenție a statului care ne cere documente de la alte agenții ale statului, la fiecare reglementare care ne face nouă viața mai grea ca să o facă pe cea a angajaților statului mai ușoară. Staul nu funcționează, în România, pentru noi, ci pentru el însuși. E un stat-zeu.
O consecință a acestui fel de a fi al statului român e că cetățenii privesc statul mai degrabă ca pe un opresor decât ca pe un partener social. Chiar cei care sunt beneficiari neți ai lui, cei care trăiesc din taxare și redistribuire, privesc statul tot ca pe un opresor, fie chiar și unul benevolent, care le mai și dă ceva, dar au cu el relația țăranului iobag cu boierul. Sărută mâna, dar îl fură cât poate când acela întoarce spatele.
În fine, o altă consecință e că, statul reglementând în esență pentru el însuși, e mereu dispus la supra-reglementări, adeseori odios de absurde. De pildă, restricții de viteză de 30 Km/h în zone în care se circulă fără probleme cu 80, semne de oprire interzisă în zone unde nu e, evident, nicio problemă să oprești, drept care sunt sute de mașini parcate chiar sub ele, câte și mai câte. Aceste reglementări sunt făcute așa pentru că sistemul e construit pe evitarea riscului, nu pe obținerea vreunui rezultat, se reglementează ca să nu se spună că a rămas nereglementat, ca să nu fie cineva învinuit de ce nu a dat o lege care să interzică ceva. Odată reglementarea realizată, ea nu mai e problema guvernaților, e problema celorlalți că nu se conformează. Asta duce la reglementări absurde, în cantități uriașe, la cerințe fără noimă aflate acolo ca să fie, în caz de, inaplicabile, care forțează oameni altminteri onești să le calce, ceea ce duce pe de o parte la mentalitatea că mortul e mereu de vină iar pe de alta la faptul că multe reglementări nu pot fi, de fapt, puse consecvent în aplicare.
Acest din urmă fapt deschide calea către abuz (mereu calci vreo lege, așa că trăiești la mila și bunăvoința autorității), la sentimentul că statul e inamicul tău, deci ești îndreptățit să-l fentezi și, mai cu seamă, la sentimentul că reglementările sunt esențialmente opresive și rezistența devine o datorie. Nu în ultimul rând, e un fenomen bine studiat acela că, odată ce ai călcat o lege odată, următoarea dată e mult mai lesne de călcat și următoarea și mai lesne și tot așa, până când responsabilitatea față de lege dispare cu totul și e înlocuită doar cu teama de a nu fi prins, cu sora mai mică și mai hâdă a responsabilității, cu răspunderea. Așa cum argumentam într-un articol anterior, însă, etica nu poate fi creată cu pedepse, iar acest mecanism vicios e cel care stă la baza lipsei cronice de etică din societatea noastră. Nicicând nu s-a văzut mai bine acest fenomen decât acum, cu ocazia pandemiei.
Acest fel de a fi al statului, cuplat cu reacția toxică pe care noi, cetățenii, o avem la el, duce la crearea de reglementări menite să pună statul la adăpost de cetățean, care e văzut mereu ca un agent al răului, potențial infractor, mereu pus pe abuzuri și păcăleli. Nu ajută deloc faptul că mulți oameni chiar așa se comportă, dar e de pus întrebarea dacă oul a precedat găina sau invers? Eu cred că oul precede mereu găina iar aici oul e statul și funcționarii lui. Pentru că ei sunt singurii care pot schimba lucrurile.
Ce ar fi de făcut? Nu e un răspuns simplu și, din păcate, în cultura românească a blamului și a dependenței față de autoritate, el ar fi probabil suicidar politic. Dar ar trebui făcut ce a făcut Irlanda în anii ’90, când a devenit tigrul Europei: ar trebui reformat statul din temelii. Și ar trebui reașezat pe asumpția că cetățeanul e în general onest și dornic să respecte legea și că statul e acolo ca să îl servească pe el, acel cetățean. Și că, dacă mai sunt și uscături, acelea trebuie identificate și tratate ca uscături, nu creat un sistem care să privească pe toți ca infractori doar ca să păzim statul de cei câțiva care chiar sunt. Și mai trebuie înțeles că reglementările nu produc valoare, ca atare ele trebuie create la nivelul minim necesar, nu maxim. Ele nu pot și nu trebuie să înlocuiască responsabilitatea oamenilor pentru semenii lor, trebuie să prevină abuzurile și riscurile inacceptabile. Pentru că sistemele sociale sunt, esențialmente, profeții auto-împlinite: dacă presupui a priori că toți oamenii sunt hoți și proști, ei vor deveni hoți și proști. Dacă presupui că sunt onești și capabili să decidă pentru binele comun, vor deveni așa. Societatea e reflexivă. Îți dă înapoi ce pui în ea. Dacă pui în ea doar suspiciune, birocrație și excese, vei obține ce avem azi: o societate în care legea e opusă societății și ca atare convenția socială e contra ei, ceea ce face societatea aproape neguvernabilă. Această pandemie ne-a arătat ce monstruozitate de stat am creat. Poate ne vine mintea la cap să-l reformăm.
Hai sa ne prefacem ca statul nu e ales din randul poporului. Statul e praf fiindca poporul e praf si nu se poate face nimic. Emigrare scrie pe noi.
Cine se preface?
Un articol foarte bun. Chapeau!
sunt impresionat de acuitatea analizei dvs. din pacate in deșert. Sunt plecat, n. b. voluntar fără cetățenia română, din 1980 și, deși aceasta cetățenie mi-a fost abuziv reacordata, in 1990, când am revenit, temporar și idealist, pe 22.12.89, in țara, dar, din pacate, nu, și acasă, nu am acceptat nici atunci, ca și in 1978, pana astăzi, sa fiu “supus” adică cetățean roman. Am primit, ca rezident fără cetățenie, in 1982, cetățenia olandeza, stat de drept civilizat și democratic, pe care o păstrez ca mândrie și astăzi din considerentele expuse mai sus. Statul roman, in opinia mea, este un stat bananier, eșuat, in care primează impresia, forma și nu substanța, începând din 1930, odată cu tradarea lui Iuliu Maniu fata de Regina Maria și aducerea pe usa din dos a primului dictator totalitar din lunga serie neîntreruptă pana astăzi. Aproape 90 de ani de regim democratic de opereta sub diverse forme, de la dictatura regală, la legionari, la dictatura militară a Maresalului Ion Antonescu, urmată de tradarea Regelui Mihai pt. meschine interese pecuniare și personale, de dictatura populară a regimului marioneta instalat de NKVD apoi culminând cu Iepoca De Aur și cultul personalității,
și terminând astăzi cu democrația originala pe calapodul strâmt al aderării la EU (Noua Poarta) și Parteneriatului Strategic păgubos cu SUA, sub diverse forme de umilința tacită. Rezultatul se vede. Împăratul este gol. El poarta o botnița a complezențe care nu mai poate ascunde impostura. Exemplul cel mai elocvent sunt serviciile secrete de oricare sorginte care au devenit un mecanism pervers de alienare a economiei, presei și justiției chioare efectuate de judecători și procurori orbi in câmpul tactic.
Impostura sta cu regele la masa. Personaje fără cultura și viziune conduc o țara încă bogata dar defrișată și depopulata, “munții nostrii aur poarta, noi cerșim din poarta in poarta”. Serviciile de parada dar cu mijloace extrem de puternice au reușit sa devină stat in stat. Toti romanii injura securitatea dar visează ca ei sau copii lor sa devină securiști. Adică vechili in slujba și la cheremul unor servicii străine. Mi-am cerut de curând, dreptul legal, indiferent de cetățenie, la dosarul CNSAS. Mi-a fost refuzat accesul pe motiv de siguranța naționala, acest dosar fiind încă operativ. In schimb mi-au furnizat maculatura existenta la Serviciul de pașapoarte pana inn1980. Deși primul meu contact ca suspect și fiu de “foști” moșieri (de fapt boieri cu pedigree și genealogie heraldica) a fist la noua ani in 1962, când mama, fosta deținut politic și tata lustrat din armata, veteran și prizonier de război, au fost recercetati de către securitate pt. uneltire împotriva regimului comunist, așa cum reiese din dosarele lor (mama 500 de pagin, tata 1000) eliberate trunchiat de CNSAS. Am fost crescut și educat liber dar duplicitar. La 5 ani vorbeam in casa limba franceza sau germana ca sa nu înțeleagă vecinii turnatori cu care trăiam la comun in casa bunicilor mei. Și totuși, in cei 40 de ani de exil (“tăcerea, exilul și înțelepciunea”, deviza mea din James Joyce exilat la Trieste) nu am spus nimic defavorabil țării in care m-am născut, minoritar, jumătate aremean, jumătate italian) așa cum mi-a cerut, la plecate, pe aeroport, tata, pe 8 mai 1980, cu direcția Amsterdam. “Băiatule unde vei fi sa nu scuipi țâța unde ai supt”. Astăzi inamic public și urmărit operativ ca cetățean al unui stat aliat, NATO și EU, pentru pozițiile mele tranșante dar constructive din social media. End of story.
Nihil sine Deo. Sine ira e studio. Fiat justitia perrat mundi. Cu stima.
Buna Dimineata
Primul Articol De Exceptie din 2019 pana azi ! Ar trebui sa il considerati ca o “introducere” pentru Alte Asemenea Articole !
Chapeau Bas !
O constatare scrisă admirabil. Mergând mai departe pe firul afirmației “ar trebui reformat statul din temelii”, afirmație corectă și pe care o susțin în totalitate, practic vorbind, care credeți că ar fi primul pas concret în această direcție? Eu, de exemplu, aș scoate cuvântul “șef” din nomenclatorul ocupațiilor administrative și aș impune obținerea documentelor sau informațiilor solicitate de o instituție (în unele cazuri trebuiesc doar informații de la alte instituții, eliberate pe suport de hârtie) direct de la cealaltă instituție (nu de la cetățean).
Ideea asta e foarte bună și foarte populară. Până acum nimeni nu a îndrăznit să o pună în practică. La schimbări de nomenclatoare, uniforme, în general la schimbări de formă, în schimb, ne pricepem grozav. Problema, din păcate, e profundă și, cum remarca cineva aici, începe cu electoratul care alege statul ăsta în posturi de putere. Cum ziceam și în articol, o astfel de reformă a statului ar fi, probabil, sinucigașă politic. Pentru că poporul nostru vrea să fie mințit frumos mai mult decât să trăiască pe propriile picioare. La noi toți oamenii vor schimbarea, dar să nu se schimbe ei. Ori să se revizuiască, primesc, ….
Eu am un cuvânt pentru relația asta toxică stat-cetățean, îi zic “haiducism”. Cetățeanul e mereu un soi de tâlhar-erou, statul e o poteră coruptă.
Odată, pe când fotografiam niște case vechi, am fost acostat de un localnic. Că cine sunt și ce vreau și cu ce drept fotografiez. Mă rog, am mai întâlnit din ăștia. Fiind în Craiova, i’am zis că sunt din București, ca să’l liniștesc. Mi’a cerut buletinul. Am fost revoltat, nu voiam să i’l arăt, până la urmă i l’am arătat ca să terminăm bâlciul. Când a văzut că nu mințeam, s’a făcut imediat foarte amabil și a început să se spovedească. “Știți”, zice el, “aicea la noi pe stradă sunt mulți din ăștia sifonari. De aia trebuie să fim cu ochii în patru”. “Ce e aia sifonari ?” “Ee, din ăștia care umblă cu reclamații pe la Primărie”. După care mi’a spus cu maximă nonșalanță că el stă într’o casă din 1852 (bănuiam, o ochisem) și vrea s’o demoleze. Adică mi s’a plâns de problema sifonarilor cum te’ai plânge de țânțari, obiectul în sine al reclamațiilor la Primărie e irelevant, că oricum nu le face nimeni din îngrijorare cetățenească.
Asta e. Nimeni niciodată nu e în regulă. Iar regula e făcută cu grijă în așa fel încât să excludă din start posibilitatea ca vreun cetățean vreodată să fie în ea. Pentru ca statul-infractor să poată funcționa în liniște, el trebuie să se asigure că îl trage pe cetățean la același nivel cu el. Și invers, pentru ca cetățeanul-infractor să poată trăi cum știe el, trebuie să se asigure că statul rămâne și el infractor, de aici succesul PSD. E o mică înțelegere. “Voi vă faceți că nu ne furați, noi ne facem că ne deranjează”.