Prima pagină » Fă ceea ce iubești sau iubește ceea ce faci?

Fă ceea ce iubești sau iubește ceea ce faci?

Acest articol a apărut în revista Cariere

Am vorbit puțin în articolul de luna trecută despre idei care circulă prin lumea managementului și a dezvoltării personale care au un parfum de adevăr ce le face, adeseori, acceptate fără rezerve, dar care ar merita un pic mai multă atenție. Printre ele se numără următoarea: “Find a job you love doing, and you will never have to work a day in your life”. În traducere: “Găsește-ți o slujbă pe care o iubești și nu va mai trebui să muncești nicio zi din viața ta”. O veți găsi atribuită lui Confucius, Mark Twain, anonimă sau, uneori, unui profesor de la Princeton, Arthur Szathmáry. Probabil că nu aparține niciunuia dintre ei.

E o idee incitantă. O zicere isteață despre o idee simplă dar care pare o cale bună către împlinire personală și o viață fericită. Ideea are, însă, câteva hibe.

Prima e că nu e chiar așa o idee grozavă să-ți transformi hobby-urile în meserie. Sau, măcar, nu mereu și nu neapărat. Ăsta e și motivul pentru care eu sunt sigur că citatul nu-i aparține lui Mark Twain. În romanul care l-a făcut pe Twain celebru e o scenă la fel de celebră în care Tom Sawyer e pedepsit de mătușa Polly pentru niște năzbâtii să văruiască gardul curții de la stradă, în văzul copiilor care mergeau la joacă sau la fântână după apă. După ce Tom încearcă fără succes să plătească câțiva copii ca să facă schimb de sarcini cu el, în disperare de cauză încearcă o strategie nouă. Se preface că ceea ce face e foarte important și special și că sarcina i-a fost încredințată lui și doar lui ca un semn de mare încredere. Când ceilalți copii îl iau peste picior că e ceva simplu, ce oricine ar putea face, Tom se ține tare și refuză să îi lase să-i arate ce pot. Până când aceia încep să se roage de el, apoi să-l plătească ca să le dea voie să îi demonstreze.

Concluzia lui Mark Twain e că deosebirea dintre muncă și disctracție e că munca trebuie să o faci. De aici și ideea că, poate, nu e chiar mereu o bună alegere să-ți transformi hobby-ul în profesie. Eu am făcut asta și cu acea ocazie am rămas fără un hobby. Pentru că atunci când faci ceva de plăcere, o faci ludic, îți alegi ocaziile, momentele, persoanele cu care o faci. Atunci când o faci ca meserie, chiar dacă ești antreprenor și te crezi liber, afacerea ajunge să te domine și să îți răpească libertatea alegerii care-i dădea pasiunii tale caracterul de pasiune. Și atunci ea devine muncă și apoi corvoadă. Nu spun că asta se va întâmpla tuturor, nu spun că se va întâmpla mereu, nu spun că se va întâmpla cu intensitatea cu care mi s-a întâmplat mie, dar spun că e foarte posibil să se întâmple, mult mai posibil decât mi se pare că se poate întâmpla starea de beatitudine pe care o sugerează citatul de mai sus.

Dar pentru mine există și un alt unghi, mult mai important, din care zicerea asta merită regândită. În viața reală, șansa celor mai mulți dintre noi de a găsi o astfel de slujbă e destul de mică. Unde mai pui că, atunci când o găsim, fenomenul de mai sus tinde să apară, ne vom simți mai degrabă frustrați de servituțile unei activități care are conotații de profesie. O atitudine mult mai utilă și benefică pentru noi ar fi cea pe dos: “Învață să iubești ceea ce faci și nu vei mai trebui să muncești nicio zi din viața ta”.

În viața mea profesională, fie ea de manager sau de consultant, am întâlnit adeseori oameni cinici, sceptici, hiper-critici cu scăderile celor din jur, mereu dispuși să vadă în ceilalți adversari sau posibil excroci, abuzatori, mincinoși. Și mereu dispuși să vadă în viața lor profesională ceea ce nu merge, eșecurile, erorile, stângăciile managerilor, lipsa de resurse, ipocrizia unor colegi carieriști și câte altele. Am scris de mai multe ori despre acest fel de a vedea lumea, chiar de curând. E o atitudine foarte răspândită la noi și foarte păguboasă, din multe perspective, nu reiau aici. Una dintre ele e aceasta că munca devine o corvoadă și un bagaj greu, apăsător. Viața profesională devine o sursă majoră de frustrări.

Una din caracteristicile acestor persoane e că ele caută mereu vinovați pentru această stare de fapt care-i frustrează și vinovații sunt mereu, de fiecare dată, în afara lor. E un fel de voluptate a dezastrului, lumea e nasoală dar eu știu că e, știu și din vina cui e, iar din cauza asta eu sunt deasupra ei, mai bun decât ea. Chiar dacă mă simt mereu frustrat, cinic și demotivat. Cumva am chiar nevoie să fiu, ca să pot face față asaltului.

Nu vreau să spun că lucrurile care ne frustrează la muncă nu sunt reale și nici că ele ar trebui ignorate. Însă vreau să spun că felul în care ne uităm la ele ne aparține, e o alegere. După cum spunea cândva Viktor Frankl, nu putem alege mereu situațiile în care suntem puși dar putem mereu alege cum ne raportăm la ele. Putem alege să căutăm sensul a ceea ce facem 8-10h/zi, să găsim ce e valoros, cum ne putem investi personal și exprima prin acea activitate, cum ne putem împlini și crește profesional și personal prin ea. Putem alege să căutăm ce e bun în ea înainte să vedem ce e rău, să ne asumăm un rol activ în a îndrepta ceea ce vedem că nu merge bine, să ne vedem pe noi ca parte a organizației sau echipei, să înțelegem impactul muncii noastre asupra celorlalți și să valorizăm efectele pozitive ale efortului nostru. Într-un cuvânt, am putea învăța să iubim ceea ce facem, orice ar fi aceea.

Nu vreau să par aici că am un demers triumfalist pozitivist gen Tony Robbins. Nu spun că orice muncă poate fi încărcată cu sens și cu acest fel de iubire, nu spun că în orice colectiv te poți simți ca parte a unei echipe sau că orice șef poate deveni un partener și un mentor pentru fiecare dintre noi. Am cunoscut și eu, din păcate, destule exemple de echipe și organizații strâmbe și imposibil de reformat. Spun doar că atitudinea noastră, a fiecăruia dintre noi, ar trebui să fie despre a învăța să ne iubim munca înainte să învățăm să-i numărăm scăderile, că ăsta e singurul fel în care munca poate deveni ceva important și prețios, prin care ne putem împlini potențialul. Și mai spun că a te uita la lucruri așa nu e o formă de abandon sau de supunere sau de resemnare ci fix dimpotrivă, o formă de respect de sine, care merge prin respectul pentru ceea ce faci. Mai spun și că acest respect e ceva ce nimeni nu-ți poate da dacă nu îl ai tu, mai întâi de toate, pentru tine. Iar dacă ajungi la concluzia că e imposibil să găsești valoare în ceea ce faci, soluția e să pleci și să o cauți în altă parte. Dar asigură-te înainte că efortul tău a mers către a-i găsi valoarea nu scăderile.

Și dacă ar fi să caut o vorbă de duh pentru asta, mai potrivită pentru mine ar fi: “Dacă ceva merită făcut, atunci merită făcut bine”.

10 comments

  1. Sebastian says:

    Buna Ziua Autorului / Cititorilor
    Inteleg ca va place sa scrieti, inteleg ca va place sa observati lucrurile, insa nu inteleg de ce nu scrieti macar la PS si solutii ?
    sunt Oameni dezorientati, angoasati sau altfe deranjati de evolutia anului 2020 – in ansamblu, nu neaparat in particular
    poate ca Fost Manager, Actual Consultant Solutia in loc de Concluzie ar putea misca rotitie ruginite la Fiecare Om

    insa

    nu puteti sau nu vreti sa screti o Solutie ? ( indiferent cum ar suna solutia )

  2. Adrian Stanciu says:

    Mie mi se părea că asta fac. Toate articolele mele se termină cu câteva paragrafe despre posibile soluții. Dar toate, după părerea mea, țin de noi. Nu cred că există soluții magice din afara noastră. Viața ne dă mereu provocări, asta e treab ei :-). A noastră e cum răspundem la ele.

    • sebastian says:

      Domnule Stanciu
      Atat la M10 cat si la training ul platit de Romstal in 2005 am respectat Opinia Dumneavoastra !
      Acuma va simt Slab si Neputincios !
      Astept Fermitatea Cursului Nationalei de Rugby a NZ, se poate ? Sau nu se poate ?

      • Adrian Stanciu says:

        Eu sunt ce sunt și fac ce cred că e bine. Ce nu se poate, cu siguranță, e să fac lucruri ca să nu dezamăgesc pe alții. Mi-e teamă că a aștepta lucruri de la mine e o dezamăgire asigurată.

        • Sebastian says:

          Buna Dimineata

          daca TOATA lumea ar actiona asa : ” a aștepta lucruri de la mine e o dezamăgire asigurată.” apai Sfarsitul Lumii nu i departe…

          • Adrian Stanciu says:

            Păi, ce să zic. Să ne bucurăm că nu acționează toată lumea așa. Că nu aș vrea să vină de la mine Sfârșitul Lumii. Pe de altă parte, așteptările presupun îndreptățire. Poți să-ți dorești ceva de la mine, asta e legitim, e dorința ta și dreptul tău de a spera. În schimb, să aștepți ceva, nu e. Presupune că ești îndreptățit să primești ceva de la mine. Și nu ești. Nu îți datorez absolut nimic, deci nu ai nimic de așteptat de la mine. Îți mulțumesc pentru comentarii, fie ele bune sau rele și pentru că mi-ai respectat cândva opiniile. Îmi pare sincer rău dacă nu mi le mai respecți. Opiniile, în schimb, sunt ale mele, nu le modelez ca să câștig respectul tău sau al altcuiva.

  3. Miha says:

    Nu cred ca solutia este sa iti maschezi nefericirea de zi cu zi printr-un happy face la munca, cu colegii etc. Adica, nu pozitivism in sensul de HR corporate care mi se pare ca ascunde in spate ceva mult mai cinic. un fel de „suck it up!” adica „nu-ti place ce faci? ghinion, ai facturi de platit, rate, copii etc asa ca punch in & grind out”.
    solutia e sa gasesti ce iti place, sa corelezi si cu abilitati (ti le dezvolti daca ai samburi de talent neexploatat). Si incerci de acolo. Am avut mereu simpatie pentru oameni care au renuntat la un job/ relatie/ ceva cand au zis „stop, am incercat, nu e pentru mine, mult prea mult compromis, ma consuma etc”. Si te duci in zona unde iti place ce, cum faci. Cu cine faci.
    Un fel de dieta emotionala/ profesionala de zi cu zi. E ceva ce nu iti face bine – tai de pe lista.
    Dar. Maaar dar. Succes gen „think it si o sa se intample” nu prea exista. E de munca, e de sacrificiu etc. Doar ca e mai Ok sa fii nefericit doar 23% din timp sa zicem decat 80%. Si fara plusuri.

    • Adrian Stanciu says:

      Eu nu sunt deloc adeptul „suck it up” și nici al pozitivismului fără obiect. Sunt adeptul ideii că fericirea și nefericrea noastră vin de la noi, nu de la ceilalți și sunt responsabilitatea noastră, nu a lor. În linia asta, cred că dacă suntem într-un job, e de datoria noastră nu doar să-l facem bine ci și să căutăm ce din el ni se potrivește, are sens și ne împlinește și să încercăm să mărim aria asta și să ne aplecăm mai puțin asupra lucrurilor care ne deranjează. Asta ne face bine nouă ca și celorlalți. Suntem o cultură care încurajează oamenii să se victimizeze, să caute sursele nefericirilor lor la ceilalți, să vadă mai degrabă scăderile și neîmplinirile din viața lor și să le atribuie acțiunilor altora. E o atitudine păguboasă, spun asta în cunoștință de cauză, ca unul care a practicat sportul ăsta mult prea multă vreme. Am scris articolul ăsta și pentru mine, ca o reamintire personală pentru situațiile când mă regăsesc din nou în postura de a da prea mare importanță lucrurilor care mă deranjează într-o activitate și a trece prea ușor cu vederea lucrurile care mă împlinesc. Abandonul și refugiul în lucrurile care-mi plac e ușor dar nu e mereu soluția optimă. Asta nu înseamnă că nu e o soluție bună, dar eu îmi propun, înainte să mă dezangajez de ceva, să dau acelui ceva nu anduranța mea, nu îndârjirea mea, nu „suck it up” ci un efort sincer de a-l integra în viața mea, de a-i cultiva părțile bune, nu doar scăderile. Nu-mi iese mereu, ce-i drept…

  4. Andra Ardeleanu says:

    Total de acord cu ce propui, insa ma tem ca generatia millenialilor- de care multe companii au o nevoie consistenta- nu adera deloc la o astfel de abordare. Probabil foarte explicabil in contextul in care scoala nu ii stimuleaza deloc in acest sens.

    • Adrian Stanciu says:

      Nu știu dacă te referi chiar la mileniali în comentariul tău, poate mai mult la generația Z. Milenialii sunt născuți între ’81 și ’96, unii sunt la pragul vârstei de 40 de ani. E important de spus că, în realitate, nu prea există diferențe așa de mari între generații. Există, însă, diferențe între vârste. Nu e o „generație nouă” neapărat cât e, pur și simplu, același „fenomen” de când lumea, numit tinerețe. E adevărat că generațiile mai noi, cu precădere Z, cei născuți după ’97, au fost crescuți în medii mult mai protejate decât, de pildă, generația mea, cu „helicopter parenting”, părinți omniprezenți în viața lor, atenți la orice detaliu, adunați în grupuri de Whatsapp cu alți părinți și care le-au controlat îndeaproape viețile și mediul, pe scurt au cam fost crescuți în eprubetă. Asta-i face mult mai puțin pergătiți să facă față la conflictele, tulburările, disconfortul și riscurile inerente funcționării ca adulți responsabili. Dar se vor adapta, mai ales dacă noii adulți din viața lor (colegi, manageri, etc.) vor ști să-i ajute să se adapteze la lumea nouă în care intră. Nu e ușor, nici pentru ei nici pentru noi, știu asta din interacțiunile mele cu studenții de la Entrepreneurship Academy, dar e posibil și dă rezultate. În esență, aspirațiile lor nu sunt deloc diferite de ale noastre. Spun asta cu date, nu e o părere personală, am măsurat. Ce e diferit e că ce e pentru noi o aspirație, pentru ei e un imperativ imediat, o cerință și o așteptare. Asta-i face și greu de condus și înțeles, par răsfățați și nerezonabili, prea nerăbdători și prea intoleranți cu inerenta imperfecțiune a lumii. Dar tot asta îi face și buni catalizatori ai unor schimbări necesare la nivelul întregii societăți.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.