Despre anti-fragilitate și echilibru

Acest articol a apărut în Revista Cariere

Mi-am început anul cu o lectură captivantă dar înfricoșătoare, în același timp. Cartea se numește “The Coddling of the American Mind” și e scrisă de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt. În traducere i-ar zice “Cocoloșirea minții americanilor”, sau ceva de genul ăsta. E o carte fascinantă pentru că de-construiește și analizează acest fenomen contemporan al culturii fragilității, a evitării riscurilor și a siguranței înainte de toate și, mai ales, efectele perverse pe care ea le produce.

Ca să fim bine înțeleși: eu nu predic aici despre acceptarea oricărui risc, disprețul pentru binele nostru și al celor dragi sau abordări iresponsabile. Dar mi se pare neîndoios că anii de bunăstare și de siguranță relativă ne-au dus către o cultură de evitare a riscurilor care depășește granițele de unde prudența ne mai face bine.

Prima parte a argumentației se centrează în jurul conceptului de anti-fraglitate, introdus de Nassim Taleb. E un concept simplu dar esențial în înțelegerea sistemelor vii: viața nu e rezilientă, nu e rezistentă la șocuri, viața e antifragilă. Sistemele vii ies din șocuri întărite, nu slăbite. În cuvintele lui Nietzsche, “ce nu mă omoară mă întărește”. Se întâmplă așa, pentru că viața funcționează prin supraviețuirea genelor adaptabile, ceea ce face ca orice șoc să creeze o nișă ecologică pentru genele cel mai potrivite să facă față șocurilor viitoare. În urma șocului, sistemul nu revine la starea inițială ci se mută la una nouă, mai capabilă să facă față șocurilor viitoare. Viața, deci, nu e fragilă, nu e nici rezilientă ci e antifragilă.

Privit din perspectivă individuală, conceptul are, însă, o problemă majoră. Această anti-fragilitate se obține la nivelul sistemului, dar cu prețul sacrificării indivizilor slabi sau inadaptabili. Ca atare noi, ca indivizi, nu putem fi interesați vreodată de anti-fragilitatea sistemului dacă ea se petrece prin eliminarea noastră. Pentru noi, individual, ceea ce nu ne omoară ne lasă adeseori mai slabi, mai vulnerabili, poate infirmi sau cu sechele de tot felul care ne micșorează șansele de succes sau supraviețuire. Viața poate că e antifargilă, dar noi suntem fragili. Ca atare, trebuie să ne protejăm pe noi și pe copiii noștri de orice pericol.

Ce scapă în acest raționament e că noi înșine suntem de fapt sisteme vii. Există acel celebru paradox al navei lui Tezeu. Dacă, în decursul anilor, bucăți de lemn din navă putrezesc și sunt înlocuite cu altele, până când se ajunge ca toate piesele inițiale să fie înlocuite, mai e aceea aceeași navă? Nu știu cum ați răspunde la acest paradox, dar încercați, pentru că e un răspuns important. E important pentru că fiecare dintre noi suntem nave ale lui Tezeu. Celulele din corpul nostru mor mult înaintea noastră. Durata de viață a unei celule din corpul nostru e de ordinul zilelor sau cel mult al lunilor, cu excepția neuronilor care trăiesc aproximativ cât noi. Corpul nostru elimină în fiecare minut 96 milioane de celule moarte. Suntem niște nave ale lui Tezeu pe picioare.

Ca atare, noi înșine suntem sisteme vii și antifragile. Șocurile la care suntem supuși generează reacții care, e drept, uneori ne elimină, dar de cele mai multe ori elimină doar părți ale navei corpului în timp ce altele se antrenează pentru a face față solicitării și se întăresc. În timp, cele eliminate se refac cu altele mai puternice. De fapt, deși psihologic suntem indivizi cu identitate, noi înșine suntem sisteme biologice antifragile. Încercarea de a ne proteja de orice fel de șocuri ne face nu puternici ci fragili. 

Nu doar asta, dar felul în care ne protejăm de șocuri produce fragilizarea noastră în același timp în care produce întărirea dușmanilor noștri. Avem dezinfectante care se laudă că distrug 99,9% din bacterii. Impresionant, nu? Corpul nostru conține în el 100 trilioane de bacterii. Pe pielea noastră sunt mereu sute de milioane. Dacă săpunul dezinfectant ucide 99,9% din ele, înseamnă că lasă încă niște sute de mii în viață. Cat timp trebuie acelor sute de mii să redevină sute de milioane? Câteva ore. Dar acele sute de milioane sunt acum ceva mai rezistente la dezinfectantele noastre. Care acum trebuie să devină mai puternice, apoi și mai puternice, până ajungem la infecțiile nozocomiale de azi.

În generația mea, de pildă, alergiile erau ceva complet necunoscut. Nu pentru că nu existau ci pentru că erau extrem de rare, de regulă purtau numele de “urticarie” și erau atribuite intoleranței la unele alimente. Încă mai necunoscut era astmul bronșic și aproape cu desăvârșire inexistent la copii. Se întâmpla așa pentru că noi duceam o viață activă, liberă și foarte, foarte insalubră după standardele de azi. Asta ne făcea foarte rezistenți la șocuri și făcea ca majoritatea șocurilor obișnuite (polen în aer, agenți iritanți sau alergeni) să fie întâmpinate cu mecanisme de apărare antrenate și care reacționau la pericol cu eficiență dar și cu măsură, cu echilibru. Alergiile sunt, de fapt, ca și astmul, supra-reacții imunitare la pericole necunoscute, sunt un fel de panică generală a sistemului imunitar. Și, după cum știți cu toții, panica ucide. Primul sfat pe care îl primiți mereu în cazul unui pericol e să vă păstrați calmul. 

Și mai preocupant e pentru mine efectul social al evitării pericolelor și despre el vorbește cartea citată în deschidere. În generația mea era complet necunoscut ca părinții să-și aducă și să ia copiii de la școală. În clasa mea, dintr-o școală din Nordul Bucureștiului, era un băiat care stătea în Otopeni și un altul care stătea în Chitila. Ambii veneau la școală singuri, cu transportul în comun, cu rata cum se numea pe atunci. Eu însumi mergeam la activități la Palatul Pionierilor schimbând 2 autobuze, de 2 ori pe săptămână, începând cu vârsta de 9 ani. Nimeni nu și-a pus vreo milisecundă problema să mă însoțească. E doar un mic exemplu din mii. 

Dacă vorbești cu părinți acum despre asta ți se invocă faptul că lumea pe atunci era mai simplă și mai sigură. Dar nu era, deloc. Din toate statisticile pe care le cunoaștem, lumea a devenit în timp din ce în ce mai sigură, inclusiv în ultimii ei 30 de ani. În schimb comportamentul nostru e din ce în ce mai advers la orice risc. Asta face că ajungem să creștem generații care nu au avut timp nesupravegheat aproape deloc, uneori până la adolescență și chiar mai târziu, care nu fac față la șocurile obișnuite ale vieții, care intră în panică și au nevoie de protecție la evenimente chiar minore. Nu le facem bine și nu ne facem bine, ca societate.

Nu vreau să țin aici o dizertație despre parenting, nu e domeniul meu și nu mă pretind expert. Dar cred că această pandemie ne-a revelat fragilitatea socială pe care am construit-o în acest fel. În fața unui pericol real dar foarte gestionabil, am văzut reacții care oscilează, cel mai adesea, între negaționism absurd și panică totală. Capacitatea noastră de a avea un răspuns ponderat, adecvat amenințării, înțelept, s-a dovedit a fi foarte scăzută. Ca orice sistem fragil, societatea s-a arătat lipsită de echilibru, de centru.

Echilibrul nu vine din forțe exterioare nouă, e ceva ce construim pentru noi și pentru cei din jur pe parcursul vieții. Pentru a face asta, însă, trebuie să plecăm de la o atitudine față de viață care să primească și să aprecieze în mijlocul nostru micile pericole, neplăceri, conflicte, scăderi și eșecuri ale vieții și, mai ales, să învețe să primească oameni și opinii diferite de noi și ale noastre. Trebuie să nu mai dezinfectăm totul în jurul nostru și să învățăm să apreciem ce ne dă viața și să trăim cu lucrurile care nu ne plac în loc să ne izolăm de ele. E un sfat pe care mi-l dau mie însumi în fiecare zi și în fiecare zi îl încalc. Pentru că e al dracului de greu de dus. Dar cred că e important să-l ducem. Poate că voi reușiți mai bine. 

5 comments

  1. a says:

    ref..””să trăim cu lucrurile care nu ne plac în loc să ne izolăm de ele.”” . am trait cu lucrurile astea multi ani si sa mor daca ma simt ok

  2. Sebastian says:

    Buna Ziua Domnule Stanciu
    Citez : “ În generația mea, de pildă, alergiile erau ceva complet necunoscut“
    Cred ca putem agreea anii 80, in Romania ca o recunoastere a alergiilor pe scara larga ca efect al industrializarii socialiste. Unde ati trait ? Doar in Bucuresti ?

  3. Dragos says:

    Avem iPhone, iWatch și tablete, KFC și McDonalds Nike and Starbucks Expedia și multe altele de la o singura națiune de Emigranți sau cum creț sa ii numiți. Au cucerit lumea și planetele care ne înconjoară. Noi Romani dam Șpagă la doctori care au salarii ca in occident la service și la alte birouri unde avem nevoie de documente. Politicieni se bat cu pumni in piept și vorbesc de aterizări pe Marte și Venus . Suntem un popor pierdut o societate fără viitor, peste 150 de ani va Invit la un pahar sa vedem unde am ajuns noi România !!

    • Adrian Stanciu says:

      România va ajuge unde o vom duce noi. Fiecare dintre noi. Eu nu pot controla ce fac alții, dar pot controla ce fac eu. Și fiecare dintre noi poate asta.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.