Acest articol a apărut în edițiile online ale revistei Cariere
Se spune că atunci când britanicii au luat în stăpânire insula Hong Kong pentru 155 de ani, unul dintre primele lucruri pe care le-au făcut a fost să introducă legi britanice și, mai ales, principiile de drept pe care acelea se bazează. Cel mai important dintre ele, pentru britanici și pentru oricine a fost crescut în cultura occidentală, (din care deși uneori nu credem, facem parte) e cel al egalității tuturor în fața legii. Conform acestei anecdote, localnicii chinezi au fost foarte surprinși de această năstrușnică idee a străinilor. “Cum, adică, egali?” – au întrebat ei. “Egali-egali, așa? Și bogații și săracii tratați la fel?”. “Desigur” au răspuns britanicii surprinși și ușor intrigați. “Păi atunci, – au replicat chinezii increduli- “ce rost mai are să fii bogat?”. Acest principiu al egalității în fața legii, pe care îl luăm așa de mult drept firesc în cultura noastră, nu era deloc la fel de firesc în cultura lor, chiar dimpotrivă.
Dar chiar în culturile occidentale, egalitatea nu e chiar așa de uniform dorită și respectată. Există arii culturale în care societatea dezavuează centralizarea puterii, inegalitatea și privilegiul. Și există societăți în care acestea sunt cel puțin tolerate dacă nu chiar încurajate. Sociologii numesc acest fenomen “distanța față de putere” și e un parametru care se măsoară. România e una din culturile unde el e mai degrabă mare, unde inegalitatea e tolerată. Societățile nordice, scandinave, sunt invers. Am văzut cu toții fotografia primului-ministru danez sprijinindu-și de zidul palatului regal bicicleta pe care venise în audiență la regină. Avem credința că egalitatea e ceva de dorit, e o manifestare a unei societăți avansate, inclusive, dar oare e asta chiar adevărat?
E o poveste care circulă apocrif pe internet despre un profesor suedez care a vrut să-i învețe pe studenți socialismul și i-a notat pe toți egal, cu media notelor clasei. În scurt timp, toată clasa a rămas repetentă. Nu știu dacă povestea e adevărată (mai precis sunt foarte sigur că nu e) dar mesajul ei cred că e corect. Să vă spun de ce. Există un experiment social celebru, replicat de mii de ori și pe care îl puteți face și voi cu un grup de colegi sau prieteni. Zice așa:
Pe o masă la birou punem o urnă închisă. În fiecare zi, când venim la lucru (o, tempora!), fiecare dintre noi pune în ea câte 10 lei. La sfârșitul zilei, șeful echipei deschide urna, triplează suma dinăuntru și împarte totalul în mod egal la toți. Să zicem că suntem 10 în grup. Am venit cu 10 lei, la sfârșitul zilei sunt în cutie 100, mai pune șeful încă 200, fiecare plecăm acasă cu 30. Viața e frumoasă. Mine așa, poimâine așa, zilele trec până când, într-o bună zi, la sfârșitul zilei sunt doar 90 de lei. Mai pune șeful 180, pleacă fiecare cu 27. Am venit cu 10, deci tot e bine. Dar cineva a venit cu zero și pleacă la fel cu mine. Și mâine nu mai pun nici eu. Și suntem acum 3 care nu punem. Poimâine suntem 6. Răs-poimâine nu mai pune nimeni. Și de aici jocul e imposibil de întors înapoi. Acesta e paradoxul și plaga societății. Funcționează doar dacă toți îl joacă și, mai ales, doar dacă fructele lui sunt repartizate echitabil. Echitatea e altceva decât egalitatea. Echitatea presupune că rezultatul e împărțit just, e proporțional cu contribuția, nu egal.
Dacă vă întrebați de ce avem nevoia asta, complet irațională, să știți că răspunsul nu e simplu. Dar uitați-vă la prezentarea lui Frans van de Waal de la TED despre nevoia de echitate la maimuțe. E amuzantă și surprinzătoare. A pus două maimuțe în două cuști alăturate din plexiglas transparent și le-a învățat să facă o sarcină simplă. La început la răsplătit pe ambele identic, cu bucăți de castravete. După câteva iterații, însă, pe una dintre ele a răsplătit-o cu boabe de strugure zemoase și dulci iar pe cealaltă a continuat să o răsplătească doar cu castravete. În acest moment, aceea a respins vehement răsplata, aruncând cu castravetele după cercetător! Ce e și mai interesant e că eu am citit tot articolul despre acest experiment și într-o varietate a lui cercetătorii le hrăneau diferit pe maimuțe, dar fără să le ceară să facă vreo muncă. În acest caz inegalitatea nu a deranjat deloc. E ceva profund scris în gene despre nevoia de a împărți echitabil roadele muncii noastre.
Un alt experiment social e jocul dictatorului. Funcționează așa. Intrați într-o cameră și găsiți pe scaun un plic cu 10 hârtii de 10 lei. Experimentatorul vă spune că primiți acești bani de la el/ea, dar vi se cere să împărțiți o parte dintre ei cu o altă persoană, aflată în altă cameră, pe care nu o cunoașteți și nu o veți cunoaște. Acea persoană știe tot ce știți și voi, dar nu a primit bani. Puteți să puneți în plic orice sumă vreți, între 0 și 10 bancnote. Experimentatorul va duce acel plic acelei persoane iar aceasta are la dipoziție două opțiuni: fie păstrează plicul și ambii plecați acasă cu banii, fie respinge oferta, caz în care experimentatorul ia și banii voștri și ambii plecați acasă fără nimic. Câți bani ați pune în plic dacă ar fi să jucați acest joc? Gândiți-vă un pic. Și acum, câți bani ați accepta, minimum, dacă ați fi în cealaltă cameră? Ați accepta propria ofertă?
Dacă oamenii ar fi raționali, atunci împărțirea rațională ar fi să dați mai departe o bancnotă din 10. Celălalt primește o bancnotă, are de ales între a pleca acasă cu una sau cu niciuna. Una e mai bine ca niciuna. Problema e că doar cca. 6% dintre oameni acceptă o împărțeală așa de inechitabilă, chiar dacă respingerea ei îi defavorizează chiar pe ei!. Desigur, o să-mi ziceți că ar fi total diferit dacă suma ar fi mai mare, să zicem că se împart 10 milioane de lei. Așa e. Banii pe care-i respingeți sunt o măsură a efortului pe care sunteți dispuși să-l faceți ca să pedepsiți o nedreptate. Pe de altă parte puneți-vă și în postura celui care ar avea de împărțit 10 milioane de lei: ați risca să plecați acasă cu mâna goală doar ca să luați câteva milioane în plus?
Oamenii nu au, de fapt, nevoie de egalitate ci de echitate. Și nu doar oamenii. E o nevoie larg răspândită în lumea animală. Oamenii au, în schimb, o nevoie care transcende echitatea.
Imaginați-vă că ar trebui să creați o societate de la zero. Și că trebuie să-i scrieți un cod de principii de funcționare. Pesemne că echitatea s-ar situa sus printre ele. Roadele muncii să se distribuie echitabil, proporțional cu contribuția. Sună bine, nu? Dar ar fi asta o societate civilizată? Știți care e semnul pentru antropologi, când găsesc oseminte foarte vechi, că aparținătorul lor trăia într-o societate civilizată? O fractură majoră, de pildă de femur, vindecată. Pentru că într-o societate echitabilă acea persoană nu ar fi supraviețuit unei fracturi și aceea nu s-ar fi vindecat niciodată. Cu un femur fracturat, persoana nu putea contribui la grup și prin regula echității ar fi trebuit lăsată să moară de foame. Dar societatea noastră s-a construit și rezistă de peste 100.000 de ani prin regula de aur a solidarității. Fă altora ce ai vrea să ți se facă ție. Oamenii știu să supraviețuiască împreună pentru că știu să aibă grijă unii de ceilalți. Egalitatea nu e nimic fără echitate, oamenii nu sunt altruiști, sunt altruiști reciproc, nu participă la efortul colectiv decât dacă efortul lor nu e abuzat, societatea nu poate funcționa pe principii de egalitate, aici s-a prăbușit experimentul comunist, cu regretabila atracție pe care o exercită și azi printre unii oameni. El e inuman. Dar la fel de inumană e și echitatea. E necesară, indispensabilă, chiar, dar nu suficientă. Pentru că în ea însăși e crudă. Fără învelișul cald al solidarității, echitatea singură ar crea o societate de monștri, ca și egalitatea.
O lume sustenabilă e, printre altele, una care înțelege și face distincția dintre aceste trei noțiuni și le folosește judicios, acolo unde au, fiecare, valoare.
Buna Ziua
Multe paragrafe din ideologia lui Dacian Ciolos. S a dat uitarii povestea cu M10.in rest, numai de bine, sa auzim + sa citim numai de bine!
“Dacă oamenii ar fi raționali, atunci împărțirea rațională ar fi să dați mai departe o bancnotă din 10.”
Pana nu accepti ca pedepsirea celuilalt are o valoare in sine, singura impartire “rationala” e 10-0.
Si daca accepti ca pedepsirea celuilalt are o valoare in sine, trebuie sa accepti si ca pedepsirea celuilalt are o valoare diferita pentru fiecare persoana, in functie de contextul lor. Nu e rational sa crezi ca cineva ignora complet experienta lui de viata sau cati bani are in cont doar pentru ca e intr-un “joc”.
Nu am înțeles prea bine comentariul. Mai ales nu am înțeles de ce ar fi singura împărțire rațională 10-0. Ce motiv ar avea celălalt să accepte o împărțeală din care rămâne cu nimic? Rațional vorbind, în cel mai bun caz, ambele variante (acceptarea și neacceptarea) ar trebui să fie egal atrăgătoare pentru acea persoană, adică deloc, ceea ce ar face răspunsul aleator, deci ar face amblele alegeri egal probabile. Altminteri, e de domeniul evidenței că oameni diferiți vor avea poziționări diferite față de nevoia de echitate și se vor simți în grade diferite îndreptățiți la o anume împărțeală. De asta e și interesant jocul.
Ceea ce mi-a atras atentia asupra articolului asta este bancul rasist, de o rara nerusinare, cu care incepe. Probabil ca autorul nu-l percepe asa, dar cam asta e nivelul de cultura generala de la noi. Pentru cine nu stie cum de a ajuns Hong Kong-ul in stapinirea britanica, sa afle ca insula a fost luata in posesie in urma primului razboi al opiului. Ce a declansat razboiul? Faptul ca imparatul chinez de atunci se impotrivea vinzarii de opiu catre supusii sai, pentru ca vedea ca nu le face bine. In consecinta, confisca toata marfa de acest gen, adusa de catre contrabandistii occidentali in China continentala, in special de cei englezi si francezi, si o ardea. Asta a reprezentat o mare problema, mai ales pentru stapinii britanici, pentru ca acest comert era foarte rentabil – de, atunci cand ai consumatori dependenti si multi, ai tendinta de a face un profit nemasurat de mare – asa ca au hotarat sa-i aplice o lectie fudulului imparat chinez. Cum sa spui in Europa ca tu declari razboi pentru a deschide o piata mare traficului de droguri nu dadea bine, au zis public ca o fac pentru a deschide piata chineza marfurilor occidentale. Ca marfurile constau in opiu, era alta treaba. In timp ce se purta razboiul, au observat ca, in largul coastelor Chinei, era o insula nelocuita, aproape, care constituia un avanpost ideal pentru contrabandistii cu opiu, ce poposeau aici, in drum spre Canton. Asa ca, dupa ce au castigat, au cerut si insula respectiva – Hong Kong. Populatia era formata, in majoritate, din chinezi veniti de pe continent in timpul razboiului, carora li s-au adaugat stapanii lor occidentali, toti prosperand de pe urma enormelor profituri aduse de traficul cu opiu cu China continentala. Una din cele mai longevive companii nascute atunci din traficul de droguri este actuala banca HSNBC, care s-a nascut pentru a finanta imprumuturile pe care trebuia sa le ia, intre transporturi, traficantii de droguri de pe insula, pentru a-si mentine continuitatea afacerii, De altfel, intreaga istorie a acestei frumoase banci este formata din astfel de afaceri, care i-au marit enorm profiturile si nu i-au stirbit niciodata respectabilitatea. De ce, numai occidentalii pot sa stie.
Acum, in ce priveste egalitatea in fata legii, din bancul rasist de la inceputul articolului, trebuie inteles un lucru: englezii nu-i considerau oameni pe orientalii din zona asta, nici chiar maimute, asa cum ii vedeau pe negri, ci niste homunculi mai putin dotati, care trebuia sa fie calauziti de stapinul european, in speta, de ei. Daca nu-i vedeau asa, traficul de opiu din zona ar fi fost un adevarat scandal in tara, dar pentru niste untermenschen necumpatati si salbatici, precum chinezii, merge. A accepta, insa, ca ar putea exista vreo egalitate, in fata legii, intre chinezii de pe insula sau din China continentala si stapinul englez, era o aberatie dincolo de orice inchipuire a arienilor europeni. Daca le-ar fi spus asa ceva chinezilor de pe insula, ar fi creat un scandal imens in tara si Imperiul ar fi ajuns rusinea Europei. Nu a existat niciodata vreo forma de egalitate intre stapinii englezi si chinezii veniti pe insula. De aceea, nu a existat nici un regim democratic pe insula, pina cind stapinul a plecat, in 1997. Inceputul democratizarii insulei s-a produs, ca printr-un miracol, atunci cind stapinii erau pe punctul sa o paraseasca, in 1997, cind ultimul guvernator a acordat populatiei din zona o serie de drepturi si libertati politice, de care nu beneficiasera aproape 150 de ani, sub stapinirea lor, si i-au lasat pe chinezi sa aplice noile legi. Un cadou de despartire tipic englezesc, de o ipocrizie care te lasa fara cuvinte. Si au mai lasat in urma mici bancuri rasiste, precum cel preluat de autorul articolului de mai sus, care se chinuieste sa ne explice, cu exemple luate de la TedTalk si experimente de psihologie prost interpretate, ca egalitatea nu e buna si nu este bine, in nici un caz, sa crestem taxele, ca nu se potriveste cu natura umana. Asa e, ubermenschen-ii nu pot accepta egalitate si taxe mai mari, ca sa hraneasca untermenschen-ii saraci/