Așteptări și aspirații

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am promis în numărul trecut că am să dezvolt într-un alt articol acest subiect, pentru că e interesant și cred că poate ajuta pe mulți dintre voi.

Am să încep cu o poveste. Acum doi ani am trăit cea mai recentă experiență revelatoare din viața mea, la o vârstă la care nu mai speram la asta, dar, iată că s-a întâmplat. Am fost și sunt implicat în multe proiecte antreprenoriale, cele mai multe dintre ele mai mult de suflet decât de bani. Într-unul dintre ele am participat, împreună cu mai mulți prieteni, la o inițiativă în educație. Am început, ca orice proiect, cu mult entuziasm și mult optimism și am continuat, ca mai orice proiect, cu un parcurs diferit binișor de planurile inițiale, care ne-a pus resursele de timp, nervi și bani la încercare. Nu a ajutat deloc faptul că echipa era prea mare și prea eterogenă și că, în fața provocării de a gândi un drum nou care să ajute proiectului să continue și să prospere, ne-am regăsit având viziuni diferite. Așa că am decis că cea mai bună cale de a merge mai departe e ca cineva să preia controlul. Pentru că eram și suntem buni prieteni, și pentru ca această conversație să nu ne îndepărteze, am decis să o precedăm cu un weekend de explorare și calibrare, în care să ne aliniem emoțional, să ne clarificăm eventuale tensiuni din trecut și să ne asigurăm că intrăm cu toată deschiderea posibilă în discuțiile grele care vor urma, astfel încât la sfârșitul lor să rămânem în continuare buni prieteni. Pentru că știam că va fi o conversație grea, am rugat un alt prieten, coach priceput, să ne fie moderator.

Moderatorul a început conversația cerându-ne fiecăruia să spunem ce ne dorim de la ceilalți pentru ca această discuție să meargă bine. După ce ne-a ascultat cu răbdare pe toți, ne-a spus următoarele: “Nu știu dacă ați observat, dar eu v-am rugat să spuneți fiecare ce vă doriți de la ceilalți și voi toți, fără excepție, ați spus ce așteptați de la ceilalți. Asta e ceva diferit, nu?”.

Pe mine, această observație a lui m-a pus serios pe gânduri, în primul rând pentru că eu însumi făcusem exact acest lucru. Apoi pentru că, la o primă analiză, nu prea văzusem mare diferență între idei, mi se păreau destul de similare. Dar și destul de diferite încât observația să-mi rămână în minte și să mă preocupe. Până când mi-am dat seama ce mă punea pe gânduri.

Există, de fapt, o mare diferență între așteptări și dorințe, o diferență radicală și care duce la consecințe foarte diferite ale acesto două atitudii. Ca în multe alte cazuri, cuvintele au putere, ele generează stări mentale, care determină atitudini, care apoi influențează comportamente și determină reacții de la cei din jur. Pe această cale, cuvintele creează realitate. Promit să scriu și despre asta într-o bună zi.

Așteptările sunt toxice. În primul rând pentru că, așa cum le spune numele, sunt pasive. Atunci când te aștepți la ceva, faci chiar asta: aștepți. Nu faci nimic pentru a contribui la rezultat, aștepți doar ca el să apară. În al doilea rând, așteptările sunt toxice pentru că generează sentimentul de îndreptățire. Te aștepți la ceva pentru că ai dreptul să te aștepți, pentru că ceilalți au datoria să se ridice la înălțimea așteptărilor tale, ele sunt, prin definiție, legitime, meritate, îndreptățite. O consecință a acestei atitudini este că neîndeplinirea lor generează reacții al căror spectru, mereu negativ, merge de la dezamăgire la sfântă indignare. Ceilalți, cei care nu-ți îndeplinesc așteptările, sunt în cel mai fericit caz niște oameni căzuți, slabi, nevolnici iar în cel mai rău caz, rău voitori sau ticăloși. Reacțiile pe care le ai în urma unor așteptări neîndeplinite sunt puternice, evidente și mai ales foarte negative.

Dorințele, în schimb, sunt pozitive. Dacă îți dorești ceva, prin definiție, ești parte a procesului de a obține acel ceva. Dorința fără acțiune nu e, de fapt, dorință, e mai degrabă o speranță. Deși e nevoie, poate, de speranță pentru a putea visa și dori, reciproca nu e adevărată. Dorința nu e același lucru cu speranța, dorința implică acțiune, implică participare la procesul prin care ea poate deveni realitate. Atunci când îți dorești ceva cauți activ să obții acel ceva, ești parte din proces. Dacă îți dorești ca ceilalți să facă ceva, deci, vei încerca să înțelegi cum poți ajuta, cum poți contribui, ce ai tu de făcut ca să mărești șansa ca dorința ta să fie îndeplinită. Dacă, în schimb te aștepți ca ceilalți să facă ceva, atunci atitudinea ta va fi pasivă, îndreptățită, iar acțiunea va fi limitată la enunțul ritos al destinației așteptate. Dacă vă întrebați care dintre abordări are mai mari șanse de succes, când vă uitați așa la lucruri cred că răspunsul devine evident.

Unul dintre exercițiile cele mai puternice de întărire a relațiilor din echipe pe care îl practicăm noi, consultanții, e să cerem oamenilor dintr-o echipă să spună celorlalți membri ai echipei, pe rând, ce își doresc de la ei pentru ca relația lor de lucru să funcționeze mai bine. În acest exercițiu le cerem explicit să își exprime gândurile sub formă de dorințe nu de așteptări. Odată această dorință exprimată, cerem celeilalte persoane, către care a fost îndreptată cererea, să răspundă primeia prin a-i spune de ce are ea nevoie de la prima persoană pentru a-i putea satisface acea dorință. Acest exercițiu, de fapt, forțează tranziția în echipă de la așteptări la dorințe. Frazarea lor ca atare face primul pas. Înțelegerea faptului că o dorință presupune acțiune și că, dacă vrei ceva de la ceilalți, ai și tu ceva de făcut pentru a determina această schimbare, că ea nu se va petrece dacă doar o aștepți ci e nevoie să contribui la ea în mod activ, e un câștig fenomenal pentru calitatea relațiilor din echipă, un câștig pe care banalitatea acestui umil exercițiu îl maschează la o privire superficială.  

În practica mea de consultanță, dar și la cursurile de la școlile pe unde predau, mă întâlnesc extrem de des cu manageri perfecționiști. E o realitate locală faptul că perfecționismul e văzut ca ceva bun, ca un atribut de valoare, în ciuda faptului că are și destule conotații negative. Pentru ei am scris articolul anterior. Toți perfecționiștii, fără excepție, suferă de boala așteptărilor înalte.  Principala schimbare mentală pe care trebuie să o facă, deci, e să își recalibreze așteptările în dorințe, în aspirații.

Dar, am constatat pe pielea mea, după ce crezusem că reușisem să mă vindec de boala asta, că această recalibrare emoțională și cognitivă e, de fapt, foarte utilă nu doar lor ci și celor mai mulți dintre noi. Poate că și vouă.

6 comments

  1. Claudiu says:

    Am facut un exercitiu de imaginatie, dar, nu am reusit sa fac diferenta dintre asteptari si dorinte. Asteptarile vin in urma unor actiuni la care am luat parte – am muncit mai bine/mult, ma astept sa primesc recunoastere. Am venit in acest grup, ma astept sa fie luata in considerare contributia mea la proiect. La fel de bine, comunicarea la care ma astept, este de un anumit fel, avaand in vedere scopul comun. O pot numi asteptare sau dorinta. Ma poti ajuta, te rog, cu 1 exemplu concret/pragmatic. Revin cu ideea ca asteptarea, de obicei, vine in urma unei actiuni exceptionale/in afara normalitatii. Multumesc pentru articole.

  2. Claudiu says:

    Completez primul raspuns, cu rugamintea de verificare a rationamentului, cred ca diferenta este in momentul, ca timp, cand o enuntam: dorinta este inainte de actiune si asteptarea este dupa actiune. Altfel spus, ce ne dorim de la comunicarea cu un partener este momentul t (contribuim si noi si el) iar ce ne ateptam de la aceasta comunicare este t+1. Daca nu iese cum ne asteptam, suntem deranjati. Daca nu iese cum ne doream, suntem deranjati. In concluzie, cred ca vorbim de acelasi sentiment/traire si evolutia in timp.

    • Adrian Stanciu says:

      Pleci de la o premiză limitativă, anume că așteptările noastre sunt mereu subsecvente unei acțiuni. În cele mai multe cazuri nu sunt. Exemplul pe care l-am dat în articol, cel care m-a pus pe mine pe gânduri, e chiar un contra-exemplu al observației tale. Ce le caracterizează (și e valabil și în observația ta) e sentimentul de îndreptățire. Mă aștept la ceva pentru că sunt îndreptățit să mă aștept. În exemplul tău îndreptățirea e generată de un fel de contract social: “eu mi-am îndeplinit partea mea, mă aștept ca cealaltă pare să o îndeplinească pe a ei”. Într-un astfel de caz poate că așteptarea e legitimă, deși și aici aș zice că, poate, tu și cealaltă parte aveți înțelegeri diferite asupra contractului (cum se întâmplă în extreme multe cazuri) iar așteptările tale sunt legitime doar din punctul tău de vedere. Eu văd o singură instanță în care așteptările sunt legitime: când survin ca urmare a unui contract exprimat explicit și agreat de ambele părți ca atare.
      Dar de cele mai multe ori așteptările nu sunt deloc urmarea vreunui contract explicit ci, cel mult, a unuia implicit, atât de mult implicit încât el există adesea doar în mintea noastră (ca în exemplul meu). Totuși, faptul că le tratăm ca așteptări (adică îndreptățite) ne pune într-o stare mentală pasivă, în care doar cealaltă parte are obligații, iar dacă nu le livrează asta ne dă un sentiment de revoltă și indignare. De asta sunt toxice.
      Acum, nu vreau să încerc să îți schimb filozofia de viață; dacă nu vezi valoare în distincția asta, probabil că pentru tine nu e importantă sau nici măcar o distincție. Pentru mine a fost o revelație și o lecție pe care o consider foarte utilă.

  3. Dan says:

    Exista si situatii cand asteptarile sint explicabile si justificate. Cel mai bun exemplu pe care il pot da este relatia intre cetatean si statul roman.

    Statul imi ia bani din buzunare, ma astept sa dea ceva la schimb. Servicii sociale de calitate, investitii in tara si societate care cresc nivelul binelui comun, etc.

    • Adrian Stanciu says:

      Sigur. Nu pledez pentru a elimina noțiunea de așteptări din vocabular sau din viață. Dar pledez pentru a-i înțelege implicațiile. Chiar și în relația de care vorbești, cu statul român, chiar dacă așteptările sunt justificate, pun pariu că ele sunt mereu sursă de frustrări, este?

  4. Sebastian says:

    ce deranjeaza ( pe mine ) este faptul ca Nivelul Asteptarilor setat de Interlocutorul meu este diferit de ceea ce propovaduiste in viata reala, adica o doza de ipocrizie profesionala

Dă-i un răspuns lui Claudiu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.