Cântecul sirenelor

Acest articol a apărut în ediția online a revistei Cariere

De când am ajuns la ceea ce se numește îndeobște “vârsta a treia” am devenit din ce în ce mai reticent la orice fel de exprimare care compară nostalgic prezentul cu trecutul. de altfel, eu nici nu sunt nostalgic față de trecut. Lumea în care am crescut și copilărit eu ca și cea care i-a urmat era cu mult mai rea decât cea în care trăiesc acum. Sigur, lumea de azi are multe fațete care o fac criticabilă, le văd și eu și sunt și eu la fel de critic la adresa lor ca cei mai mulți. Doar că pentru mine, zonele în care s-a schimbat în bine depășesc cu mult pe cele în care s-a schimbat în rău, așa că pentru mine bilanțul e fără echivoc pozitiv. 

Totuși, chiar și așa, există zone în care s-a schimbat în rău într-un fel care mă pune pe gânduri și mă face să mă gândesc la consecințele pe termen lung ale acestor tendințe. Cumva mă bucur că am vârsta pe care o am și că unele dintre aceste consecințe nu vor mai fi problema mea. Dar va fi a copiilor mei și mă gândesc adeseori ce fel de lume le lăsăm moștenire. Despre una dintre aceste tendințe am scris un articol de curând, e vorba de fragilizarea generației tinere. Despre o alta am să scriu azi. Asta mă preocupă încă și mai tare decât cealaltă, pentru că asta e într-o spirală infernală, într-o goană de neoprit către abis. E vorba de polarizarea societății.

Cu niște ani în urmă alegerile se câștigau la centru. În democrațiile cu spațiul politic foarte polarizat, dominat de două partide mari care acoperă cele două mari aripi ale politicii, cum ar fi Statele Unite sau Marea Britanie, alegerile interne se câștigau cu discursuri radicale, mai degrabă adresate bazei partidului, celor mai activi și pătimași dintre membri, pentru că aceia erau cei care votau în cel mai mare număr. Dar odată aceste alegeri trecute, odată începută bătălia politică pentru votul general, discursul se muta mai la centru, pentru că urmărea masa mare a celor care nu aveau opinii politice ferme, care erau dispuși să voteze candidatul cu agenda cea mai potrivită aspirațiilor lor, indiferent de culoarea politică, așa-zișii nehotărâți. Nucleul dur al partidelor oricum vota ideologic, miza era să iei dintre cei nealiniați. Asta e ceva ce acum nu se mai întâmplă.

Dacă vă întrebați de ce nu se mai întâmplă, e pentru că nu prea mai sunt nehotărâți. Majoritatea celor care votează știu cumva a-priori cu cine vor vota, indiferent de ce spun sau fac ceilalți candidați. Votul ideologic a devenit norma. Întrucât nu mai e o strategie bună să cauți voturi la centru, atunci calea de a reuși a devenit să-ți mobilizezi baza să vină la vot și cumva să o demobilizezi pe a adversarilor, dacă poți. Care e cea mai simplă cale să o faci? Radicalizarea discursului și, mai ales, zugrăvirea oponenților ca niște pericole publice, monștri, oameni căzuți. Nimic nu mobilizează oamenii mai tare decât un inamic comun. Sună familiar? Regăsiți modelul?

Dacă modelul s-ar reduce la partide politice, încă nu ar fi cea mai mare problemă, l-am izola în lumea care și așa ne repugnă a politicii și ne-am vedea de viață. Dar el nu e deloc limitat acolo, am început cu acest exemplu doar pentru că e cel mai evident. Această polarizare radicală se vede în mai orice opinie care intră în atenția publică. Drepturi pentru gay, religie, protejarea mediului, taxare, modele economice, mai nou vaccinare sau purtarea măștii de protecție, absolut orice temă evoluează cu o viteză uluitoare pentru mine, la puțin timp de la apariția ei pe agenda publică, înspre tabere cu opinii radical diferite și care văd în cei  din cealaltă tabără manifestarea însăși a răului sau măcar a prostiei. Iar fenomenul e în accelerare. Am ajuns ca teme de o trivialitate uluitoare, ca un urs împușcat de un prinț, să genereze niște focuri de paie cu intensitate de neînțeles, înainte de a se stinge la fel de repede pe cât au început pentru a face loc următoarei teme lipsite de miză, dar generatoare de polemici radicale.  

Cred, deci, că ar trebui să ne întrebăm serios cum e asta posibil și ce ne-a adus aici. După părerea mea o mare parte din răspuns, cea mai mare parte, de fapt, stă în rețelele sociale. 

Un prieten de-al meu care are foarte mulți urmăritori pe Facebook, remarca cu modestie, cu ocazia aniversării recente a unui număr impresionant de mare de astfel de urmăritori, că oamenii nu se adună acolo pentru persoana lui ci pentru a se întâlni cu alți oameni ca ei și a încerca să pătrundă împreună înțelesul, altminteri greu de descifrat, al lumii. Prietenul meu e un om inteligent, foarte inteligent, mult mai inteligent și mai cultivat decât mine și de asta afirmația lui m-a mirat tare de tot. Pentru că cum ai putea desluși înțelesul greu de deslușit al lumii dezbătându-l cu persoane care văd lumea la fel cu tine? Asta e o contradicție ireductibilă. Înconjurându-te cu oameni la fel cu tine ceea ce obții e o imensă cameră cu ecou, în care toate punctele de vedere se aseamănă, în timp, până la identitate, nicidecum înțelepciune și răspunsuri. Părerile diferite vor fi fie ignorate fie pur și simplu excluse, blocate, eventual raportate moderatorilor ca extremiste. Puritatea ideologică va fi apărată cu orice preț. Într-o astfel de comunitate radicalizarea e inevitabilă, e singurul fel prin care-ți faci vocea auzită.

Natura noastră e foarte tribală. Știm asta din zeci de experimente de tot felul, de la unele de laborator până la experimente naturale. Împărțim foarte ușor lumea între noi și ei. Odată ce facem asta, la fel de ușor aplicăm asupra nostră etichete care ne pun într-o lumină bună și asupra altora etichete care-i pun într-o lumină proastă. Acest fenomen e puternic afectat și de un altul, numit eroarea de confirmare. Minții nu-i place să se răzgândească, detestă incertitudinea. Odată o opinie formată va tine să se țină de ea. Vom ignora opinii care ne disconfirmă părerile și le vom căuta și accepta pe cele care le confirmă. Astfel, în timp, opiniile noastre devin din ce în ce mai ferme. “Viața fără reflecție nu merită trăită”, a spus, se pare, Socrate la procesul lui. Trăim din ce în ce mai mult vieți în care reflecția s-a redus la recircularea unor idei trăznite ale altora.. 

Cu ani în urmă viața ne punea în fiecare zi aceste tendințe la încercare. În fiecare zi veneam în contact cu mulți oameni diferiți, cu mulți oameni cu păreri diferite de a noastră. În plus, întâlneam rar oameni cu păreri asemănătoare, mai cu seamă dacă părerile noastre erau radicale, neobișnuite. Tendința interacțiunii sociale era de a ne modera, de a ne îmblânzi, de a ne aduce înapoi în mijlocul celorlalți, uneori poate prea mult.

Acum, o bună parte din viața noastră socială se petrece pe Facebook sau pe alte rețele sociale. Iar acolo ne întâlnim, cu precădere, cu oameni asemenea nouă. Uneori cu bună știință, ne alegem prietenii virtuali așa, să ne semene, iar atunci când nu o fac renunțăm la ei. Dar chiar dacă ne-am crea liste de prieteni variate, algoritmii rețelelor vor face în așa fel încât să ajungă la noi doar opiniile celor care ne plac, cu care interacționăm, cărora le dăm “like”, pe care-i citim des. Rețelele sociale sunt create să construiască camere cu ecou. Cu 20 de ani în urmă dacă credeai că pământul e plat era complicat să te întâlnești măcar cu încă o persoană care să creadă la fel cu tine. Azi nu ai decât să dai “follow” la unul dintre grupurile celor care cred asta și ești pe loc înconjurat de zeci de mii de oameni de pe tot globul (sic) care cred același lucru cu tine. Ironia e nu doar intenționată ci și reală, unul dintre aceste grupuri se mândrea la un moment dat că are urmăritori pe tot globul. Asta e valabil pentru orice opinie. Dacă crezi că Bill Gates pune cipuri în vaccinuri, găsești pe alții care cred ca tine, dacă crezi că Rotschild conduce lumea din umbră, găsești; în fine, orice ai crede pe lume găsești pe alții care cred ca tine. Chiar dacă nu crezi nimic, vei găsi repede un grup ale căror păreri îți rezolvă fricile, frustrările, nevoia de explicații din afara ta pentru lucruri care par de neînțeles. Odată găsit, te vei așeza confortabil, ca într-un cocon, în culcușul cald al celor care gândesc la fel cu tine. Și din el nu vei mai ieși. 

Opiniile tale, în schimb se tot radicalizează, pentru că discursul se învârte doar între prozeliți și atunci el nu are cum să fie remarcabil decât prin radicalizare. Fiecare exces, fiecare exagerare, fiecare hiperbolă devin repede evidențe acceptate și apoi simple naivități, într-o spirală infernală. Așa se face că am auzit oameni respectabili susținând cu seriozitate cele mai absurde aberații iar atunci când i-am întrebat pe ce se bazează mi-au răspuns că ei așa simt, așa cred, practic că nu au nevoie de argumente și că eu sunt un biet naiv fie și pentru că le cer. Un alt om căzut. Și tot așa se face că cei (puțini) care mai rezistă pe la centrul ideilor sunt considerați de ambele tabere puțini la minte și dați cu dușmanul. Cum suntem ființe sociale, în această stare nu se poate rezista mult așa că mi se pare doar un factor de timp până când radicalizarea va fi totală și mi-e teamă să încerc să îmi imaginez la ce ar putea duce asta.

Nu e genul meu să trag semnale de alarmă fără să propun și o soluție. În acest caz, însă, soluția nu e la îndemână și nu poate fi adoptată decât pe persoană fizică, de fiecare dintre noi. Hai să ne rupem de vraja rețelelor sociale, de mirajul camerelor cu ecou. Să ne adunăm și cu oameni cu opinii cu care nu suntem de acord. Să ne dăm voie să ne punem și în mintea celorlați când întâlnim opinii care nu ne plac, să căutăm să le înțelegem și, mai ales, să căutăm să le dezbatem împreună, să găsim răspunsuri împreună cu cei care văd lucrurile diferit ca noi. Precum Ulysse în călătoria lui spre casă, să ne legăm de catarg și să navigăm departe de cântecul de sirenă al rețelelor sociale. Ușor de spus, greu, enorm de greu de făcut. Vă doresc puterea de a o face. 

4 comments

  1. Lara says:

    Pai dacă sistemul social actual duce la o crunta polarizare sociala, faptul ca matale iti da cu plus ar cam trebui sa iti dea de gândit. Adică sa accepți ca nu prea te Iintereseaza aproapele. Ca altfel te-ai gândit de 2 ori înainte sa pui plusuri și minusuri. Ia vezi, nu cumva pui plus unde grija vizavi de-aproape ar impune un minus?aha, asa ziceam și eu.

  2. Alina Elena Sturzoiu says:

    Nu se mai poate fara retele de socializare.
    Atat in mediul virtual cat si in cel real, practic exact ce scrieti. Uitati insa un mic aspect: ceilalti nu vor si nu poti sa fii prieten sau sa dezbati cu niste oameni obligandu-i. Da, oamenii sunt radicalizati, da societatatea e polarizata, dar vina nu e a retelelor de socializare, vina e a politicienilor si a tuturor celor care tac pe langa ei si nu reclama ce se intampla: mass-media, psihologii, sociologii, Intelectualii, filosofii, Academia. Ei sunt fie in sferele lor inalte, fie cumparati. Si omul de rand in gura cui sa se uite? Aceasta separare a celor care ar trebui sa ia public atitudine cand societatea o ia aiurea pe camp fata de aceasta societate, de cei multi, aceasta ruptura si neingelegere a rolului si felului in care unii trebuie sa se raporteze la lume, la oamenii din jur, asta e problema. Jemenfichismul, alienare, infatuarea, ignoranta stau la baza fenomenului descris de dvs. Sa ne pese mai mult de oamenii de langa noi pt ca sunt oameni ca si noi si tot ce ati descris s-ar risipi incet si sigur. #Fitioameniinfiecarezi

    • Adrian Stanciu says:

      M-aș bucura ca lucrurile să fie așa de simple. E foarte simplu să găsești viovați și responsabili pentru relele lumii, și mai simplu când sunt în afara ta. Ce mă îngrijorează pe mine e aspectul sistemic al problemei, faptul că am pus în mișcare un mecanism care are propria lui viață și va fi foarte greu dacă nu chiar imposibil de controlat. Dacă te gândești puțin vei constata că soluția pe care o propui e imposibilă. Omul de rând se uită, s-a uitat și se va uita mereu în gura celor care-i spun ce vrea să audă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.