Prima pagină » Îndreptățire și recunoștință

Îndreptățire și recunoștință

Am citit de curând câteva postări pe Facebook în care mulți oameni se plângeau de performanța Poștei Române. Eu sunt un utilizator frecvent al serviciilor ei pentru că cumpăr tot felul de lucruri online, iar unele sunt livrate cu poșta, nu cu curieri, așa că am avut de-a face cu multe din serviciile poștale, inclusiv cu celebrele oficii poștale vamale din București. Ca atare, opiniile foarte critice ale comentatorilor despre serviciile Poștei nu m-au surprins, pentru că le împărtășeam. Ce m-a surprins, însă, au fost opiniile foarte critice despre personalul Poștei, descris în ce mai mare parte ca o adunare de tăntici înțepate și plictisite care umilesc oamenii la ghișee. Asta contrastează puternic cu experiențele mele din toate oficiile poștale pe unde am fost. E drept că am dat peste persoane care s-ar potrivi bine acestei descrieri, dar ele au fost, de la mare distanță, excepția, nicidecum regula. În cea mai mare parte funcționarii poștali au fost, ce-i drept femei, dar și persoane amabile, dornice să ajute, făcând ce puteau ele mai bine ca să se descurce cu un sistem absolut cretin, niște procese ultra-complicate și instrumente de lucru care și-au trăit de mult traiul. Fără bunul lor simț, serviciile poștale ar putea fi mult, mult mai rele. Și sunt sigur că nu fac asta nici pentru bani nici pentru alte stimulente, o fac pentru că sunt oameni care servesc alți oameni.

Atunci de ce sunt opiniile noastre despre ei așa de critice? Mi-am dat răspunsul la întrebarea asta citind o altă postare a cuiva care comenta pe pagina de Facebook a unui primar de sector, din generația tânără care a reușit să câștige câteva primării în București. Acel comentator era foarte mulțumit de activitatea noului primar și îi mulțumea într-un comentariu pentru ce face pentru ei. A urmat o avalanșă de mesaje critice la adresa acelui comentator, a căror temă principală era: “De ce să-i mulțumești? Nu era treaba lui? Nu de aia l-am votat și îl plătim?”.

Atitudinea asta e foarte răspândită la noi și e foarte păguboasă. În esență, ea spune așa: “Ești aici că să faci o treabă bună, deci noi toți avem așteptarea să o faci. Dacă o faci bine, înseamnă că ți-ai îndeplinit menirea pentru care ești angajat și plătit, nu o să vină nimeni să te mângâie pe creștet. Dacă greșești ceva, atunci se schimbă treaba, o să îți semnalăm greșeala și o să te criticăm până o îndrepți”. E o atitudine inumană, monstruoasă. În această ordine de idei nu ar trebui să apreciem sau să mulțumim oamenilor pentru mai nimic, nu ar trebui să avem recunoștință pentru nimic și nimeni, ar trebui să vedem în jurul nostru doar scăderi și umbre. Mă întreb ce fel de vieți duc cei care gândesc așa și mă cutremur când îmi imaginez.

Există o cercetare celebră care măsoară relația dintre efortul pe care cineva îl pune într-o activitate și măsura în care acel efort e observat și apreciat. Rezultatul cercetării e că, dacă efortul e apreciat, atunci oamenii tind să depună efort semnificativ mai mare, până la de două ori mai mare, decât atunci când efortul le e ignorat. De două ori mai mare! Mai mult decât atât, aceeași cercetare a arătat că ignorarea efortului oamenilor are psihologic cam același efect ca și distrugerea muncii lor, golirea ei complet de sens.

Gândiți-vă la oamenii cu care intrăm în contact. Funcționari, politicieni, colegi, toți. Unii dintre ei sunt într-adevăr așa cum îi văd cei mai critici dintre noi, oameni mici, fără caracter, cu vieți strâmbe și alimentate de frustrări. Dar îi vom face mai buni cu critica noastră? Ca să-i putem face mai buni ar trebui ca lor să le pese de noi, iar dacă le-ar păsa, poate că nu ar fi cazul să-i criticăm.  Critica noastră, deci, nu produce nimic bun, cel mai probabil îi îndârjește și mai tare. Din fericire, însă, acești oameni nu sunt majoritatea celor cu care ne întâlnim. Acum, hai să ne uităm la ceilalți. Oameni ca noi, care fac o slujbă, de multe ori ingrată, și care vor să se simtă bine cu ei și cu munca lor. Ce realizăm dacă îi ignorăm pentru că de aia sunt plătiți? Răspunsul nu e nimic, ar fi bine să fie așa, ci e o demotivare puternică, în contextul în care sensul muncii lor e uneori singura motivație care contează, în sisteme complet anoste cum e cel al Poștei. Recunoștința noastră e, de multe ori, singura răsplată pe care o pot aștepta pentru un lucru bine făcut. De ce le-am refuza-o? Doar pentru că sunt plătiți să-l facă? Și ce dacă? Bine, puteți spune, dar ce realizăm dacă nu-i ignorăm? O să și-o ia în cap, o să creadă că orice fac e o minune și că merită luna de pe cer. 

Eu am încercat asta, chiar cu funcționare de la Poștă. Le-am mulțumit cald pentru serviciul lor și pentru felul în care încercau să-mi facă experiența mai plăcută, deși lucrau într-un sistem cretin, infernal. Din când în când le-am dus flori. Nu buchete scumpe, nu am vrut să spună cineva că le mituiesc, doar câte un trandafir la fiecare. Efectul a fost spectaculos. S-au luminat la față de fiecare dată când le-am mulțumit, s-au îmbujorat și emoționat când le-am dus flori. Nu mi s-a părut că m-au tratat neapărat mai bine, nici nu prea aveau cum, dar sunt sigur că le-am luminat ziua și le-am făcut serviciul un picuț mai puțin ingrat. Mi-am înseninat ziua mea și le-am înseninat-o și pe a lor.

Cred că am avea cu toții de câștigat dacă am învăța să ne bucurăm și să mulțumim celorlalți pentru lucrurile simple, pentru micile semne de atenție care ni se dau sau, pur și simplu, pentru a răsplăti cu bucurie și recunoștință un lucru bine făcut, oricât de mult ar fi acela parte din fișa postului a celui din fața noastră. Cred că nu doar ne vom însenina viața dacă vom învăța să căutăm lucrurile bune din jurul nostru înainte să le vedem și criticăm pe cele rele, dar cred că vom face lumea un loc mai bun, fiecare cu câte puțin, dar noi toți, împreună, cu mult. Pentru că lumea, cu bunele și relele ei, e reflexivă. Toate culturile din lume își instruiesc membrii în regula reciprocității, suntem condiționați să răspundem celorlalți cu aceeași monedă cu care suntem tratați. Dacă încărcăm lumea cu frustrări și sentimente negative, ar trebui să nu ne mirăm că ea ne dă înapoi țâfnă și acreală. Hai să facem lumea un loc un pic mai bun împreună. 

4.9/5 - (31 votes)

14 comments

  1. Mircea Racoviceanu says:

    Bună ziua, îmi puteți spune vă rog frumos despre ce cercetare este vorba? Mulțumesc. Ca de obicei, iluminant articolul, păcat că scrieți mult prea rar față de cât de des v-aș citi eu.

  2. Ioan says:

    Din aceste motive ,la 55 de ani, mi-am dat demisia dintr-o companie pentru care am lucrat 21 de ani, deoarece, la conducere, au venit acest tip de ,,lider”, veșnic nemulțumiț, nerecunoscător și plin de sine.

  3. Alexandru Filip says:

    Aveți mare dreptate. Eu le duc funcționarelor fe la poștă înghețată, vara. E efectiv o bucurie pentru mine să le observ cum realizează că, iată, sunt clienți care le apreciază munca.

  4. Alexandru Staneci says:

    Pentru oamenii care se cred “superiori” fiindca sunt de partea cealalta a ghiseului ( partea clientului) nu va fi niciodata nimic de ajuns! Daca insa se vor pune in pielea angajatului care trebuie sa cunoasca zeci de aplicatii care nu seamana una cu alta, sa opereze cu calculatoare vechi, pentru un salariu mizer , s-ar putea sa nu se califice pentru post. Eforturile lor sunt mari si trebuie apreciate! Daca discutam insa de societatea Posta Romana, acolo ar trebui sa fie critici , cu conducerea habarnista ! Peste toate astea , adaugati si faptul ca peste 70 % dintre clienti trebuie consiliati sa completeze un formular, pe care il au afisat la avizier , noroc ca lumea nu mai foloseste atat telegrame , mandate sau scrisori recomandate …

  5. Răzvan says:

    Realitatea noastră socială nu este prea atrăgătoare, poate de aceea apar tentativele unora de a o edulcora. Adică, stimați concetățeni, lucrurile nu stau chiar așa, etc. Oare asta ajută la ceva?
    Eu și soția mea suntem pensionari. Până de curând, în ziua ”de pensie” pe care ne-o comunica poștașul nostru eram consemnați la domiciliu și-l așteptam pe el să vină cu banii, ca pe Buna Vestire.
    Uneori venea în ziua comunicată, alteori venea în ziua următoare, așa că ne-am făcut câte un cont la bancă în care Casa de Pensii să ne vireze pensiile.
    Eu am auzit-o cu urechile mele pe Ministra muncii, prin luna iunie a.c., cum că vom primi taloanele de pensie prin Poșta Română, în fiecare lună, în cazul în care plata pensiei se face prin virament bancar.
    Luna trecută am primit taloanele numai după ce m-am dus să fac scandal la ei, la Of. Poștal 19 – bineînțeles că taloanele figurau în evidența Oficiului ca predate destinatarilor.
    Luna aceasta (oct. 2021) am primit pensia în data de 12, dar taloanele încă nu ( suntem în data de 20).
    Poștașul nostru nu face parte din ”adunarea de tăntici înțepate și plictisite”, ci este un tânăr de aproape doi metri înălțime.
    Oare să fie o răzbunare din partea lui pentru pierderea ciubucului pe care îl încasa în fiecare zi de pensie?
    Dar domnul ăsta nu are șefi?
    Șefii lui oare ce păzesc pentru salariul respectiv?

    • Adrian Stanciu says:

      Bănuiesc că mă încadrez la “unora” și la tentativa de a edulcora realitatea. Eu doar descriu realitatea mea. Tu o descrii pe a ta. Ele coexistă, înțelegi, una nu o elimină pe cealaltă. Poșta e o instituție deservită de oameni iar sistemele ei de asigurarea calității sunt o glumă sinistră. Calitatea serviciilor ei depinde strict de calitatea și de motivația personală a oamenilor. Dacă nu putem influența calitatea lor, în schimb le putem influența motivția. Măcar unora. Din experianșa mea, celor mai mulți.

  6. Dan says:

    Acum ceva timp am efectuat cam acelasi soi de experiment cu soferii de autobuze de pe rutele orasului cat si cei care ne duc si aduc de la corporatie zi de zi. Multumeam sincer pentru cursa sau pentru gestul evident din partea lor de a deschide usile ca sa putem cobora din masina. Greu de definit in cuvinte ce energie poate radia prin ochi un sofer de autobus cu mainile noduroase si obisnuit cu sudalme si cuvinte de ocara ca nu vede fiecare calator intarziat in statie sau fiecare pieton prea grabit sa se mai asigure la trecere sau care nu se deranjeaza sa ridice privirea din “magia” ecranului de telefon. Oamenii aceia sunt capabili de o empatie pura, devin cumva ai tai cu totul in momentul cand realizeaza ca cineva le apreciaza efortul, munca, atentia de fiecare clipa in traficul coplesitor, atmosfera inabusitoare din masini s.a.m.d. Vorbind in felul acesta si gasind o cale de comunicare mi-am dat seama ca fiecare meserie isi are pro-urile si contrele ei. Si uneori realizez ca mi-as dori mult mai mult sa devin sofer de autobus (precum copiii intrebati ce vrei sa te faci cand vei fi mare), decat sa fiu corporatist. Pentru ca sensul muncii e un soi de sintagma ce a devenit atat de cetoasa si de neclara in contextul actual in corporatie incat … sofer de autobus e o meserie atractiva 🙂

    • Adrian Stanciu says:

      Bună ziua. Nu am un newsletter, dar exista pe vremuri un buton de abonare prin care erai notificat pe email când publicam un articol nou. Văd că a dispărut, caut să-l refac. Mulțumesc pentru interes.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.