Perioada asta de pandemie a fost, pentru mine, foarte interesantă, din multe puncte de vedere. A avut momentele ei de cădere și momentele ei de extaz, a avut revelații neașteptate, unele pozitive, altele nu. A reașezat lucruri despre care nu îmi imaginam că vor fi vreodată reașezate. Dintre ele, poate cel mai interesant și cu consecințele cele mai importante pentru fiecare dintre noi, e reașezarea felului în care ne raportăm la muncă și mai ales la munca de la distanță.

La începutul pandemiei eram într-un proces de coaching executiv cu un manager al unei bănci, din domeniul IT. Mi-a spus că una dintre problemele lor ca angajator era că nu pot oferi muncă de la distanță, ceva ce majoritatea firmelor care angajau la acea vreme IT-ști ofereau, pentru că în banca lor așa ceva era de neconceput, din motive de securitate. Acum, practic peste noapte, au reușit să treacă la 100% muncă de la distanță și asta nu a dus nici la falimentul băncii nici la probleme majore de securitate. Atunci când a fost chiar nevoie, s-a putut. Sau, după cum zic cei de la Google, “creativitatea iubește constrângerile”. 

Se pare, deci, că paradigma “muncii de oriunde” s-a instalat puternic și, probabil, a pus cultura muncii pe un traseu diferit, nou. Dar, pentru mine, deși iubesc libertatea pe care această paradigmă mi-a adus-o, ea mi-a și luat ceva extrem de important, ceva ce cred că e important pentru mulți oameni: șansa întâlnirilor întâmplătoare.

Eu nu sunt mare fan de făcut planuri, mai ales planuri elaborate și pe termen lung. Nu sunt pentru că în viața mea nu prea mi-a ieșit mimic așa cum am planificat în schimb mi-au ieșit multe lucruri pe care nu le-am planificat deloc. Am învățat, cu timpul, să apreciez și să caut întâlnirile întâmplătoare. 

Pentru a avea întâlniri întâmplătoare valoroase e, însă, necesar să te deschizi pentru ele. Asta e prima condiție și cea mai importantă, să accepți că ele există, sunt mereu acolo, dar e nevoie să le primești în viața ta. Majoritatea dintre noi nu suntem, de fapt, deschiși la ele pentru că această deschidere presupune, în mod concret, o îmbrățișare a hazardului, a neprevăzutului, a incertitudinii. Mintea noastră detestă incertitudinea și ca atare caută mereu predictibilitatea, caută modele stabile, validate de trecut, pe care să le replice în viitor sau caută căi previzibile de acțiune pe care să le poată anticipa și programa. Odată un astfel de drum creionat, vom încerca să ne ținem de el. Această încercare presupune, prin definiție, să ne concentrăm pe drum să eliminăm din atenție zgomotele de pe parcurs, să ne reducem vederea periferică și să tratăm deviațiile de la parcurs ca nocive. Sunt manuale de auto-dezvoltare și uneori și cărți despre management și execuție disciplinată care elogiază această calitate de a proiecta un drum și apoi de a te ține de el. Avem sisteme de evaluare a performanței care urmăresc acest model și metode de recompensare a muncii care îl au drept fundament. Dar prima victimă a unui astfel de mod de a te raporta la lume sunt întâlnirile întâmplătoare.

Pentru a le putea avea, deci, e nevoie să pleci de la premiza că toate planurile pe care ți le faci sunt niște încercări timide, sortite unui eșec garantat. Și că ceea ce vei realiza cu adevărat va fi doar arareori în direcția planificată, că planurile sunt descrieri vagi și generale ale drumului de urmat; el va fi, în realitate, marcat de întâlniri întâmplătoare și de explorările pe care ele le vor produce. Asta te va ajuta să te ții deschis la ele. 

Apoi, pentru a avea întâlniri întâmplătoare e nevoie și să creezi contextul în care ele să devină posibile. E nevoie, de pildă, să te implici în activități care nu par să aibă vreun beneficiu imediat, dar care îți deschid accesul la lumi și comunități noi, la care nu ai putea ajute altfel. Multe dintre ele se vor deveni alei înfundate, care nu duc niciunde, experiențe interesante dar fără urmări. Alte alei, în schimb, se vor deschide spectaculos în grădini luxuriante de posibilități prin care îți vei găsi drumuri fascinante și bogate în experiențe. O astfel de abordare e, văzută din afară, haotică, destructurată, nedisciplinată. În mare parte chiar așa și e deși ea are un fel de disciplină a ei, invizibilă unui ochi neantrenat. E nevoie de capacitatea de a găsi aur printre pietre, de a lega fire și idei și resurse pentru a transforma o întâlnire întâmplătoare într-o alee, apoi într-o grădină, apoi într-o explorare plină de sens. 

Și mai e nevoie de o mentalitate a explorării, nu a drumurilor liniare. O viață așezată în jurul întâlnirilor întâmplătoare e nu doar haotică ci și puternic redundantă. Ești mereu ca un jongler care are mai multe mingi în aer. Nu ai niciodată luxul de a te opri sau de a te concentra, concentrarea e pentru tine egală cu stagnarea. 

Sunt oameni care și-au construit viața în jurul întâlnirilor întâmplătoare. Eu sunt unul dintre ei. Aș putea să umplu o carte cu povești despre unele dintre ele, întâmplări care mi-au marcat iată și cariera. Pentru alți oameni, însă, o viață așezată și limpede e definiția împlinirii. Dar oricare ar fi relația noastră cu neprevăzutul, cred că e important pentru noi toți să lăsăm măcar un mic loc în viața noastră pentru el, pentru întâlnirile întâmplătoare. Pentru că neprevăzutul își găsește singur loc în viața noastră oricum. Decât să îl respingem și limităm, doar pentru a fi complet destabilizați atunci când apare, poate ar fi mai bine să-l îmbrățișăm și îmblânzim, căutând și prețuind aceste întâlniri.

Dar întâlnirile întâmplătoare nu sunt doar evenimente rare care schimbă viața, sunt și cele mici și zilnice, care-i dau gust și culoare. Cu ocazia pandemiei am început să apreciem și să simțim lipsa la bogăția de informații, nuanțe, idei, deschideri pe care ne-o aduceau micile conversații de la țigară, sau din pauze, sau din micile bârfe de la birou, felul în care eram conectați unii cu ceilalți prin frânturi de conversație auzite întâmplător pe culoare sau schimbate în timpul meselor de prânz. Noi suntem animale sociale și acest fel de micro-interațiuni fac parte din fibra socială, sunt esențiale nu doar pentru felul noastru de a funcționa în grupuri dar chiar pentru echilibrul nostru emoțional. 

Am constatat, cu ocazia destructurării rețelelor sociale naturale pe care a adus-o cu sine pandemia, că interacțiunile liniare, programate, planificate, au mers foarte bine și de la distanță în schimb au scăzut puternic interacțiunile creative, spontane, neplanificate. Cea mai importantă victimă a noii paradigme a muncii e creația și spontaneitatea și, odată cu ea, culoarea pe care ne-o aduceau în viață micile sau mai marile întâlniri întâmplătoare. Va trebui să găsim o cale să le recuperăm.