Prima pagină » Ipoteza lumii juste

Ipoteza lumii juste

Acest articol a apărut în Revista Biz

Prin anii ’60, un tânăr asistent la Facultatea de Psihologie a Universității din Ierusalim era recrutat în armată, obligatorie în Israel pentru toți, bărbați sau femei. Numele lui era Daniel Kahnemann, laureatul premiului Nobel despre care am mai scris în articolul trecut. Dată fiind pregătirea lui civilă, i-a fost încredințată misiunea de a pune pe picioare laboratorul de psihologie al armatei, care studia metode de a susține psihologic militarii și a le crește moralul și competența. Una dintre primele cercetări pe care le-a întreprins a fost despre impactul pe care îl are feedback-ul asupra performanței și, mai ales, relația între natura feedback-ului și performanță. Cercetările lui arătau că feedback-ul pozitiv are un impact semnificativ mai bun în performanță decât cel negativ. Această concluzie însă a fost vehement respinsă de comandanții militari care susțineau că experiența lor e fix pe dos. Un comandor de aviație i-a explicat că dacă vede un pilot care a făcut un zbor foarte bun, impecabil, și ca atare primește laude, la următorul zbor va face mai prost, în timp ce dacă după un zbor ratat e criticat și i se explică unde a greșit la următorul zbor face mai bine. Kahnemann a fost intrigat de aceste observații și a început să le urmărească sistematic și a constatat, spre surprinderea lui, că erau corecte, deși ele contraveneau constatărilor generale din cercetările lui sistematice. Căutând explicația acestui paradox, el a descoperit un fenomen cognitiv, acum bine cunoscut, bazat pe ceva ce se numește “regresia la medie”.

Eroarea de judecată a comandanților era plecată de la o ipoteză falsă dar foarte răspândită, ceva ce poartă la rândul ei un nume, “ipoteza lumii juste”. Deși dacă am fi întrebați am afirma, probabil chiar vehement, contrariul, cei mai mulți dintre noi trăim în credința că lucrurile se desfășoară după puterile și caracterul fiecăruia, că cei buni fac lucruri bune și cei răi fac lucruri rele, că evenimentele din viața noastră sunt strâns legate de acțiunile noastre iar acelea sunt, la rândul lor, o reflecție a caracterului nostru. Cu alte cuvinte, că primim în viață ce merităm. 

Sunt sigur că, citind aceste rânduri, cei mai mulți ați clătinat din cap a îndoială sau chiar a dezacord puternic. Sunt sigur că nu credeți asta, nu dacă cineva vă pune în față o afirmație categorică ca cea de mai sus. Dacă chiar e așa, probabil ați identificat imediat eroarea de judecată a comandorului din exemplul de mai sus. Eu, când am citit articolul despre subiect, nu am identificat-o până nu mi-a fost explicată, semn că și eu operez prea adesea în ipoteza lumii juste. De ce așa? Pentru că dacă presupuneți că acțiunile oamenilor se datorează în măsură covârșitoare caracterului lor (sau, priceperii lor, calităților lor individuale, în general), atunci observația comandorului are sens perfect. Dar ce ne arată cercetarea e că abilitățile sau valorile personale sunt doar un factor în felul nostru de a performa sau de a acționa în general și, adesea, nu cel mai important. În rest performanța noastră e puternic afectată de elemente de context, de hazard. Din acest motiv, dacă dai cuiva tema de a executa de 100 de ori aceeași sarcină, acea persoană nu va obține de 100 de ori același rezultat ci 100 de rezultate diferite, grupate, ce-i drept, în jurul unei medii, dar cu o dispersie relativ uniformă de o parte și de cealaltă a ei, adică uneori va face mai bine iar alteori mai prost. Cu cât dispersia e mai mare, cu atât ea e mai rară, adică e foarte frecvent să faci lucrurile cam prin jurul mediei și e foarte rar să le faci mult mai bine sau mult mai prost decât aceea. 

Luați acum cazul comandorului. Dacă un pilot are un zbor impecabil, asta e ceva rar, în partea pozitivă a hazardului, dar rar. E de așteptat că orice i-ar spune comandorul, al doilea zbor va fi mai prost, pur și simplu pentru că e mult mai probabil să fie în jurul mediei. Lucrurile stau invers dacă are un zbor ratat; e probabil ca următorul să fie mai bun, pentru că e mai probabil să aibă o performanță aproape de medie. De aici noțiunea de “regresie la medie”. Performanța la următoarele zboruri nu s-a modificat datorită feedback-ului primit ci independent de el. Pentru că și succesul și eșecul erau întâmplătoare.

Această ipoteză a lumii juste, adânc ancorată în mintea noastră, are o soră malefică, părtinirea personală. Într-un articol mai vechi, Andrei Pleșu scria despre dictonul cristic “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Tindem, spunea autorul, să-l interpretăm în cheie cantitativă, ca și cum pe noi ne iubim mult și ar trebui să-i iubim și pe ceilalți la fel de mult. Dar, poate că ar trebui să-l citim și în cheie calitativă, poate ar trebui să îi iubim pe ceilalți nu doar atât cât ne iubim pe noi cât și în felul în care ne iubim pe noi. Pentru că pe noi ne iubim cu toleranță, cu blândețe, ne iertăm scăderile și ne numărăm atent succesele. Din păcate, deși toți cunoaștem dictonul, cei mai mulți dintre noi nu îl trăim, tindem să fim toleranți cu noi și intoleranți cu ceilalți. Asta face ca, dacă noi facem ceva bine să atribuim asta calităților noastre, dar dacă facem ceva rău să ne găsim scuze în mediul extern în timp ce cu ceilalți ne comportăm invers, le atribuim succesele hazardului și eșecurile scăderilor personale.

Această combinație e foarte toxică. Oamenii care au avut succes în viață cred că îl merită, că le aparține, că e rezultatul propriei inteligențe și al propriului efort. Mai cred și că cei care nu au avut succes în viață își merită soarta, e doar vina și responsabilitatea lor. Am citit multe articole de carieră și multe biografii. Mereu e o descriere de parcursuri personale excepționale, presărate de momente glorioase de luptă cu vicisitudinile. Nu neg că acele fapte sunt reale. Dar, în fapt, în viața fiecărui om de succes sunt presărate câteva momente de noroc pur. Mai mult decât atât, multe dintre calitățile cu care am fost înzestrați la pornirea la drum sunt la rândul lor o loterie a naturii; s-a întâmplat să fim inteligenți sau conștiincioși sau frumoși, sau atletici. Așa cum s-a întâmplat să ne naștem în familii care au prețuit educația și binele și frumosul și ne-au transmis aceste valori. 

Nu vreau să diminuez cu asta meritele celor care s-au ridicat și au realizat ceva în viață și nu neg deloc contribuția esențială a efortului și dăruirii la succesul personal, dar cred că ne-ar face tuturor mult bine dacă ne-am uita la parcursul nostru cu un pic de smerenie și am recunoaște ce loc important au ocupat în el evenimente care nu sunt legate de meritele noastre personale. După cum sunt mulți semeni ai noștri care sunt în nevoie și în ale căror vieți circumstanțe care nu au legătură cu ei și caracterul lor au jucat un rol important. 

Nu vreau nici să spun că nu există liber arbitru, că viața e un joc al hazardului sau, mai rău, al predestinării. Cum scriam într-un articol mai vechi, prin gara prin care a trecut trenul în care noi am urcat au trecut multe trenuri și mulți călători. Unele trenuri nu mergeau nicăieri, erau trase pe linii moarte. Unii călători erau la un șpriț la bufetul gării și nu s-au obosit să se uite ce tren trage la peron sau să-și lase paharul neterminat ca să se urce în el, alți călători au văzut că nu știu ce e destinația aia trecută pe afiș și mai bine stau liniștiți pe bancă până apare un tren care merge undeva cunoscut, și câte și mai câte. Dar, oricât curaj, oricâtă determinare, oricâtă intuiție a cerut decizia noastră hotărâtoare de a ne urca în acel tren și oricâtă perseverență a cerut munca de a ne menține în el, dacă în momentul trecerii lui prin gară noi eram fie și la un kilometru de ea, ar fi fost totul inutil.

Nu suntem niciunii produsul exclusiv al hazardului, dar fiecare dintre noi suntem în mult mai mare măsură produsul lui decât vrem să credem. Făceți-vă această introspecție și vedeți ce obțineți. Dacă sunteți sinceri cu voi veți descoperi o listă lungă de întâmplări care v-au ajutat în viață. Bucurați-vă de ele, dar dați-le creditul pe care-l merită și mai ciopliți un pic din soclul propriului ego. Datorăm mult din ceea ce suntem lumii din care venim și celor mai puțin norocoși ca noi. Hai să îi dăm ceva înapoi și să începem prin a recunoaște asta.

4.9/5 - (108 votes)

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.