Acest articol a apărut în revista Cariere în Septembrie 2020

În acest an s-au împlinit 35 de ani de când am terminat facultatea. Sunt absolvent al Politehnicii din București, facultatea de Mecanică. Cu ocazia acestei aniversări m-am regăsit cu câțiva dintre colegi, cu unii doar online, cu alții la o masă pe o terasă, prilej cu care am aflat ce s-a mai întâmplat prin viețile noastre în toții anii ăștia. Cu ocazia asta am descoperit că pentru toți carierele s-au împărțit în trei categorii mari. Au fost unii care au făcut cariere de succes în inginerie. Aceștia au fost cei mai puțini. Unii au reușit doar după ce au plecat din România, unde industria s-a prăbușit fix în anii maturității lor profesionale. Cei care au reușit în România au reușit cu multă muncă, cu formări repetate, cu doctorate în specialitățile pe care și le-au ales. Alții, printre care mă număr, au abandonat ingineria pentru alte zări, fie antreprenoriat, fie finanțe, fie formări noi în profesii noi. În fine, alții au încercat cu tenacitate să reziste în inginerie dar au eșuat. Aceștia au fost cei mai mulți. Au eșuat pentru că s-au agățat prea mult timp de un model de evoluție profesională care, în anii formării mele profesionale, era văzut ca modelul și contractul social standard: faci o facultate, te angajezi, apoi înveți ce înveți la locul de muncă și progresezi încet în carieră pe măsură ce capeți experiență, apoi ieși la pensie. Uneori din același loc. Acest model de carieră e mort și îngropat.

Am fost întrebat cu ceva timp în urmă, tot de revista Cariere, ce părere am despre faptul că oamenii de 50 de ani sau mai mult sunt văzuți ca depășiți și inutili și dacă eu resimt acest fenomen. Am răspuns că eu nu-l resimt și, de fapt, el nici nu e real. Datele statistice arată că șomajul e mai mare în rândurile tinerilor decât ale celor în prag de vârsta a treia. Ce e real însă e faptul că dacă ai 50 de ani sau mai mulți și ți-ai construit cariera în modelul static de mai sus ești nu expus ci condamnat la stres, incertitudine și un sfârșit de carieră plin de anxietate. Pentru că nu ești doar perceput ca depășit ci chiar ești depășit și e foarte greu, la o astfel de vârstă, de recuperat un astfel de handicap.

Ce se întâmplă acum, de fapt, în educație e că ea nu mai are loc doar la vârstele tinereții, cum era cazul în generația mea. Lucrurile pe care le înveți la 20 de ani au adeseori puțină relevanță la 30 și deloc la 40. Întregul model de educație ar trebui regândit de la un capăt la altul. 

Încercăm, de pildă, să educăm tineri de 10-15 ani pentru cunoștințe și abilități care să le fie utile tot restul vieții. Se pune foarte acut problema care sunt alea? Mai există așa ceva? Trebuie educația să fie modernă, sau clasică? Dacă acceptăm ideea că educația din tinerețe trebuie să ne țină toată viața, atunci devine evident faptul că ea trebuie să se așeze pe subiecte fundamentale, perene. Deci ar trebui să fie o educație clasică, fundamentală, în sensul subiectelor abordate, nu al metodelor. Chiar educația universitară, dacă acceptăm, din nou, că ar trebui să țină toată viața, ar trebui să se preocupe cu precădere de abilitățile fundamentale ale profesiei, nu de cele mai actuale. 

Rezultă de aici că educația vocațională, aplicată, imediat utilă, va trebui mutată din spațiul instituțiilor educației formale în spații noi, unele încă inexistente, fie și în imaginație. Și mai rezultă ceva: responsabilitatea și preocuparea pentru formarea continuă trebuie să fie a fiecăruia dintre noi. Un astfel de model educațional nu mai poate fi delegat unor instituții cu siguranță nu unor instituții centralizate și nu unor instituții de stat. 

S-a vorbit mult la noi despre adecvarea educației naționale la cerințele pieței muncii, la modernitate. Eu cred că acest deziderat e o țintă falsă și imposibil de atins, iar încercarea însăși va produce o struțo-cămilă care va rata toate obiectivele. Viteza de schimbare a realității a devenit mult prea mare pentru constanta de timp de schimbare cu care operează sistemul de stat. Un sistem care are bucle de reglaj care se exercită prin mandate parlamentare de 4 ani și trec apoi prin filtrul negocierilor politice, numirii guvernelor, creării  strategiilor, desășurării lor prin structuri birocratice, monitorizarea prin același structuri a rezultatelor și coordonarea prin iarăși aceleași structuri a acțiunilor corective, un astfel de sistem stufos și extrem de greoi nu va putea în veci să producă un conținut educațional adecvat vremurilor. Cred că e vremea să abandonăm această himeră periculoasă și să creăm un sistem de educație robust și flexibil în același timp, unul în care jucători diferiți și actori diferiți, din spațiul atât public cât și privat, să își asume roluri și responsabilități specifice. 

Nu e locul și nici spațiul aici de a specula cum ar putea un astfel de sistem arăta. Avem unele semne ale începutului formării lui și semnele sunt încurajatoare. Ceea ce e, însă, cert e că un astfel de sistem nu poate funcționa decât dacă în centrul lui suntem noi, beneficiarii lui și dacă noi acceptăm și înțelegem că e în primul rând datoria noastră să ne preocupăm de propria noastră formare, că suntem stăpânii propriului destin și trebuie să ne asumăm responsabilitatea propriului nostru progres și a propriei noastre evoluții personale și profesionale. Am auzit prea mulți oameni plângându-se de lipsa resurselor în educație, de lipsa unor programe de formare în companiile unde lucrează, de prea puținul interes al angajatorilor lor pentru formarea lor. E o abordare pierzătoare și, mai ales, falsă. Cred că nu au existat niciodată mai multe resurse educaționale disponibile. Eu însumi, de pildă, am ajuns să citesc mult mai multe cărți cu conținut educativ decât literar. Tranziția a durat mulți ani și nu a fost neapărat benevolă; am reacționat la cerințele din jurul meu, la felul în care mediul s-a schimbat și a evoluat, am fost nevoit să citesc ca să-mi mențin mintea vie și racordată la prezent. Nu e responsabilitatea angajatorilor să ne dezvolte carierele noastre, ci a noastră. Angajatorii sunt resurse și e legitim să le cerem să aloce resurse pentru dezvoltarea angajaților. Dar resursele sunt altceva decât responsabilitatea. Iar responsabilitatea trebuie să fie mereu, mereu a noastră. Dacă abordăm lucrurile așa, vom vedea că de fapt resursele sunt deja abundente.

Mai toți colegii mei care au avut cariere stresante și lipsite de mari realizări se întâlnesc în aceste două lucruri: au acceptat implicit un model de evoluție educațională static și au lăsat în grija altora (în general a angajatorilor) problema propriei lor dezvoltări profesionale. Lumea de azi și cu atât mai mult cea de mâine nu mai permite o astfel de filozofie de viață profesională. Educația a devenit un subiect din spațiul dezvoltării personale a fiecăruia dintre noi. E pe persoană fizică.