Acest articol a apărut în revista Biz
Am să încep acest articol cu două teorii despre comportamentul uman și îl voi continua cu o concluzie.
Prima. În anii ’70 marile orașe din Statele Unite erau prinse într-o spirală a dezordinii, criminalității și violenței, alimentată în bună măsură de alcoolism și consum de droguri. Lucrurile degeneraseră în așa măsură încât cartiere întregi din orașe au devenit de nelocuit pentru mulți oameni și au început să fie părăsite, astfel încât clădiri întregi au ajuns să fie abandonate. Doi sociologi criminologi, James Wilson și George Kelling au făcut o observație foarte interesantă, anume că o clădire abandonată rămânea în bună stare o vreme îndelungată, până când cineva spărgea o primă fereastră. Dacă fereastra nu era prompt reparată, în scurt timp întreaga clădire era vandalizată până când ajungea o ruină lipsită de conținut și înecată în mizerie. Cumva, faptul că acea fereastră stătea spartă dădea un semnal că acea clădire nu mai interesează pe nimeni și că era disponibilă pentru orice. În urma acestei observații cei doi au investigat și documentat o întreagă teorie despre fenomen și apoi au scris în 1982 un articol foarte influent despre combaterea criminalității, pe baza ei. Au numit-o “Teoria ferestrelor sparte”.
La vreme respectivă, abordarea clasică a forțelor de ordine era să se concentreze pe marea criminalitate, văzută pe bună dreptate ca principala sursă de probleme. Problema era că marea criminalitate era o hidră cu multe capete, ori de câte ori îi retezai unul, un altul și mai agresiv apărea în loc. Cei doi au argumentat că abordarea poliției ar trebui să fie invers, să eradicheze întâi mica criminalitate, mult mai ușor de combătut, pentru că aceasta avea să întrerupă de la origini fluxul de delicvenți minori care alimentau rândurile marii criminalități. Teoria avea să fie pusă la lucru în anii ’90 de primarul New York-ului și de șeful poliției din New York, William Bratton, cu rezultate spectaculoase. Bratton s-a concentrat pe mica criminalitate, pe cei care aruncau gunoi pe jos, pe cei care făceau graffiti pe clădiri și în metrou sau pe cei care nu-și plăteau biletul de metrou. Odată ordinea instalată la acest nivel a urcat la următorul și la următorul. Această abordare a fost dublată de o prezență a poliției pe străzi ca factor de securitate și stabilitate și cu o politică a pedepselor lejere pentru criminalitatea mică, care era descurajată mai ales prin lipsa de toleranță decât prin puniție, delicvenții erau aduși în fața unui judecător, faptele erau recunoscute și pedepsite modic, prin muncă comunitară. Politica a avut efecte spectaculoase și New York a devenit orașul vibrant și cosmopolit pe care îl știm azi în doar câțiva ani.
A doua. Psihologul american de origine israeliană Dan Ariely, unul dintre cei mai prolifici cercetători în ceva ce se numește “economie comportamentală”, este autorul unei colecții de cercetări despre onestitate, cuprinsă ulterior într-o carte pe subiect. Ce a rezultat din cercetările lui e că niciunul dintre noi nu suntem perfect onești, fiecare avem o limită de toleranță la propriile scăderi și mici alunecări. Această limită e dată de nevoia de a ne uita la noi și de a ne spune nouă înșine că suntem oameni buni, onești, chiar dacă uneori mai greșim, avem un fel de prag de toleranță propriu. Acest prag însă poate fi influențat de factori din afara noastră, cu alte cuvinte, evenimente externe nouă pot să ne facă mai mult sau mai puțin toleranți la propria noastră ne-onestitate. Unul dintre fenomene e efectul de zăgaz. Dacă împrejurări din viață ne duc în situația de a ne depăși pragul de toleranță, adică de a face ceva ce în proprii ochi nu mai putem justifica ca fiind onest, atunci ceva se rupe în noi și nu ne mai punem aceleași limite, cu alte cuvinte “rupem lanțul”. În mod interesant, acest ciclu nociv poate fi întrerupt dacă ne recunoaștem vina și suntem iertați pentru ea, redevenind astfel din nou oamenii buni pe care-i știam și prețuiam. Nu e întâmplător faptul că religia practică confesiunea și iertarea de milenii.
De ce vă spun aceste lucruri. Pentru că văd în societatea noastră, atât în mediul public cât și în mediul privat, un uriaș exces de reguli și interdicții. Pare că fiecare persoană care se gândește să reglementeze ceva simte nevoia să scrie un întreg pomelnic de reguli ca să se asigure că nimeni niciodată nu poate spune că nu a știut sau nu a fost informat. Problema e că regulile sunt mult prea multe pentru a putea fi cunoscute, urmate sau chiar impuse de cei care le scriu. Vă dau un singur exemplu din multele la îndemână. Bucureștiul e plin de semne de Oprirea Interzisă, pe o mulțime de străzi și bulevarde. Sub ele sunt parcate mii de mașini. Este evident că e imposibil de aplicat legea în acele locuri, dar semnele rămân. Pe strada pe care locuiesc e o secție de poliție. Strada are pe un sens semne de Oprirea Interzisă. Sub ele sunt parcate mașini, fix vis-a-vis de secția de poliție. Sunt sigur că fiecare dintre voi se poate gândi la multe, poate zeci, de exemple similare.
O astfel de abordare duce la ideea că legile sunt opționale, că fiecare le poate interpreta după cum îi e nevoia și că, dacă tot nu sunt respectate în atât de multe locuri atunci e în regulă să nu fie respectate nicăieri. Într-un mod pervers și paradoxal, excesul de reglementare nu produce mai multă ordine ci mai multă dezordine. Iar dezordinea, după cum zicea teoria ferestrelor sparte, alimentează criminalitatea.
Mai mult decât atât, în unele situații excesul de reglementare poate produce nu doar dezordine ci și criminalitatea însăși. Recent a fost adoptat un act normativ care mărește pedepsele pentru consumul de droguri, inclusiv ușoare. Nu neg, desigur, că consumul de droguri este o problemă serioasă și care trebuie combătută, dar neg faptul că aceasta e calea potrivită pentru a-l combate. Consumul de droguri ușoare e aproape la fel de răspândit și de popular ca și consumul de alcool. A incrimina o practică larg acceptată social face din zeci de mii de tineri infractori nedescoperiți. În mintea lor ei sunt deja delicvenți, au depășit deja pragul de la care se pot închipui ca cetățeni care respectă legea. După cum a descoperit Ariely și duhovnicii știu de sute de ani, trăitul în afara legii produce și mai mult trăit în afara legii. Pot să pun pariu pe orice că această lege nu va micșora consumul de droguri dar va mări, în schimb, criminalitatea.
Ca să concluzionez, nu susțin deloc că ar trebui să nu avem reguli sau opreliști, dar ele trebuie scrise mereu la nivelul cel mai relaxat cu putință nu cel mai strict și, mai ales, doar la nivelul la care pot fi urmate fără abatere. Orice exces nu produce mai multă ordine ci mai multă dezordine. Asta e adevărat în societate, în familiile noastre, în relația cu copiii noștri dar și în regulile și normele pe care le susținem în organizații. Dacă vrem să avem cetățeni responsabili trebuie să le cultivăm responsabilitatea, nu să îi transformăm în criminali.
Buna Ziua Domnule Stanciu
sustin ca Legislatia Romaneasca sa fie Legiferata Tabula Rasa incepand cu o anumita data, data, l care sa fie alte Legi, simple, suple, masurabile. Insa, va intreb a N a oara ( dupa plecarea din M10) cu cine incepem asa ceva ? doar aici pe blog ?
Păi, cu nimeni, că nu văd cum s-ar putea face așa ceva. Nu s-a făcut nici la Revoluție. Problema mea e că mentalul ăsta al rezolvării problemelor prin reguli și pedepse e ultra-răspândit. Oricum, încercările mele politice au luat sfârșit, dacă era ăsta unul din sensurile întrebării.
nu neaparat. Hai sa “derulam timpul Inapoi”. Oprim la Sindicatul Solidaritatea. Nu era un Partid, era o Miscare care a Creat Schimbarea in Polonia. Nu neaparat atunci, ci, in timp. Lipseste Agora pentru a Aduna bunele intentii ?
Lipsesc bunele intenții. Solidaritatea s-a coagulat, ca orice mișcare de genul ei, ca un protest împotriva unui stat totalitar. Asta poate cu ușurință aduna oamenii. Pune-i apoi să facă ceva și ai să vezi cum se împrăștie în mii de fărâme. Și la noi, USR a adunat multă lume când era contra ceva, i-a pierdut pe toți când a ajuns să-și propună să și facă ceva. Nu cred că la noi există suficientă cultură politică pentru a susține o schimbare reală. Dar pe mine subiectul nu mă mai preocupă, e un capitol închis. Ca atare nu scriu despre el și nici nu prea vreau să comentez despre el.
Nu am găsit “loc” de comentariu decât aici. Îmi cer scuze. Apreciez pozitiv articolul, dar se cuvine a se face o precizare: W. B. a făcut mult mai mult decât aplicarea teoriei ferestrelor sparte. Întru dovedirea acestui fapt este suficient să citim cum decurgea o ședință săptămânală de analiză a activității și să ne raportăm la situația anterioară venirii la conducere a lui WB. A reduce cauza succesului lui la aplicarea teoriei în speță este o reducere de neadmis a realității. În plus, alimentează pleiada de mba-iști cu idei preconcepute pe care le vor aplica exact cum stiu ei: legați la ochi, cu dopuri în urechi și plini de emfază. Nu numai la noi.
Păi, e foarte bine aici, ce cută face? Mulțumesc pentru comentariu, îmi doresc interacțiuni cu cititorii.
La cestiune. Ai dreptate, W.B. a făcut mult mai mult. În plus, există și un context istoric, criminalitatea a scăzut dramatic în acea decadă peste tot în Statele Unite, din motive care nu au o explicație unanim acceptată și e foarte posibil să fi fost efectul mai multor forțe combinate. Nu mi-am propus să fac o analiză a activității lui W.B. și nici a problemei scăderii criminalității în SUA în deceniul 7. Am folosit situația pentru a ilustra o idee și o teorie socială. Dar ai dreptate, problema e mult, mult mai complexă decât schița mea.
În ce privețte “pleiada de mba-iști”, nu crezi că faci exact ce le reproșezi lor, adică aplici judecăți pripite în masă, la întâmplare?
Privind contextul (“criminalitatea a scăzut dramatic în acea decadă peste tot în Statele Unite”): da, dar nu peste tot și nu cu același procent, încă nici pe aproape. Performanța lui WB a fost vizibilă și novicilor. Nu dau mult credit teoriei discreditării premeditate a anumitor cartiere în folosul speculei imobiliare, dar este cert că reacțiile destinate reducerii criminalității (a nu se înțelege termenul în limbajul curent din România; vorbim de faptele penale) au fost determinate și de mercantilismul specific USA.
Este evident și faptul că nu a inventat roata. Tot ce a făcut se regăsește în orice manual (bun) de management. Ba încă la nivel de bază, acela al “principiilor”. A avut însă încredere în puterea lucrurilor bune și bine făcute, precum și în puterea lui de a le face. Cum îmi spunea acum foarte mulți ani un bătrân ofițer de stat major: ” ‘arta’ războiului nu e mare filozofie, grea este aplicarea ei”.
Un mic exemplu: cuplarea deciziei cu răspunderea. Simplu și perfect intuitiv. În “era” ante-WB a NYPD decuplarea era proverbială.
Privind judecarea pripită: da, așa rezultă. Dar dintr-o greșeală de exprimare. Cred că m-am gândit că “pleiada” va indica un sub-grup, nu întreg grupul. Am greșit. Rectific: mba-iști predispuși la idei preconcepute. Nu știu cam care le-ar fi ponderea. Suspectez însă că ar fi cam “măricică” (adică mai mult de jumătate). Se pare că această predispoziție ar fi cauzată de acumularea de informații (nu de cunoștințe) prin scheme pedagogice eficiente memorării acestora. Un mba Ivy League impresionează întotdeauna precum o bibliotecă bine garnisită. Sunt însă multe exemple care arată că răspunsul corect nu se regăsește întotdeauna într-o bibliotecă, probabil și din cauza metehnii viitorului de a fi imprevizibil.
În ceea ce privește ponderea, estimarea mea se bazează pe faptul că: i) sunt afectați direct de sindromul Dunning-Kruger (lumea îi zice “efect”; eu nu, din motive greu de susținut aici) și ii) foarte puțini mba-iști devin antreprenori (aici susțin teza moșului din Canada).
Și da: nu sunt mba-ist.
Nici eu nu sunt (mba-ist), dar predau într-un program de MBA pe care l-am fondat. De unde mă uit eu, lucrurile arată extrem de diferit de ce spui tu, radical chiar. Nu vreau să o iau pe arătură într-o polemică despre asta, mai ales că e de tot off-topic, îți spun doar atât: e o rețetă de stagnare intelectuală să disprețuiești ceea ce nu înțelegi.
Așa e, de la catedra lucrurile se văd altfel. Până acum mi-ați răspuns numai prin generalități. Eu v-am argumentat în concret. În acest context dialogul nu este (doar) în afara subiectului, ci imposibil. Argumente suficiente găsiți în “Şase maladii ale spiritului contemporan”.
Prin ce se manifestă concretul și argumentația despre care vorbești, că de la mine nu se vede nici una nici cealaltă, se văd niște prejudecăți foarte tare înrădăcinate? În particular, eu nu vreau să-ți argumentez nimic. Nu am auzit până acum de vreun om care să-și fi schimbat convingerile prin argumentare. Și nu am nici resursele și, mai ales, nici motivația să ți le schimb eu pe ale tale. Ți-am spus doar că e o bună practică intelectuală să ți le mai pui, din când în când, la îndoială și că disprețul pentru ceea ce nu înțelegi o blochează. Ți-am spus asta pentru că sper să te ajute, dar e alegerea ta dacă te va ajuta în vreun fel sau nu. Eu mă opresc aici cu comentatul pe tema asta, cred că deja am depășit limita de la care are vreun rost.
Argumentarea este o condiție necesară dialogului. Respectarea acestei condiții vă poate ajuta mult, dacă doriți. Evident, e alegerea dvs.
În ceea ce privește ajutorul, nesolicitat, pe care ați dorit să mi-l acordati, oare nu arată distanța la care v-ati poziționat catedra ? Ca și traducerea mioritică a pronumelui “you”. Împreună cu poziția față de argumentare, nu ajungem oare să suspectăm că aveți tendința de a uza de ceea ce numim “magister dixit” ? Mă rog, nu e nici treaba mea și nici nu am vreun interes. Doar că mi-am pierdut timpul destinat relaxării. Așa că simt și eu nevoia de a mă retrage din “discuție”.