Prima pagină » În căutarea fericirii

În căutarea fericirii

În 1998 ajungea la cârma Organizației Americane de Psihologie un profesor universitar de la universitatea din Pensylvannia, pe numele lui Martin Seligman, cu o platformă orientată către studierea unui domeniu pe care l-a numit “psihologie pozitivă”. Numele nu era chiar nou, apăruse de mai mulți ani prin scrierile psihologilor umaniști ca Abraham Maslow sau Carl Rogers, dar până atunci nimeni nu studiase cu adevărat subiectul. Psihologia, ca disciplină practică și apoi ca știință, s-a aplecat tradițional mai cu seamă către studierea problemelor pe care oamenii le pot avea generate de felul în care ne funcționează (sau nu prea) mintea. E o preocupare legitimă să încerci cu prioritate să alinezi suferința oamenilor, dar la un moment dat psihologii și-au pus și problema cealaltă: cum funcționează psihologia oamenilor care chiar sunt foarte bine cu ei, a oamenilor fericiți? Ce înseamnă să fii fericit și de unde vine asta? Această întrebare a început o întreagă linie de cercetare în psihologie și răspunsurile ei sunt foarte interesante.

S-ar putea să vă întrebați de ce mi-a venit să scriu despre asta? Ce legătură are asta cu conducerea organizațiilor sau cu relațiile noastre cu ceilalți, subiectele despre care scriu eu predilect. Din fericire (pun intended) are și chiar foarte multă.

În 1776 un tânăr delegat al Congresului coloniilor engleze din America, pe numele lui Thomas Jefferson, scria aproape de unul singur unul din cele mai celebre documente ale lumii: Declarația de Independență a Statelor Unite. În ea, există acest pasaj: “We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness”, în traducere: “Privim aceste adevăruri ca fiind evidente, că toți oamenii sunt creați egal, că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu unele drepturi inalienabile, că printre ele se numără Viața, LIbertatea și Căutarea fericirii”. Avem, iată, o țară care are căutarea fericirii printre principiile ei fondatoare. Această exprimare e inspirată de scrierile filozofului John Locke, dar el pomenea de “pursuit of property”, “dobândirea proprietății”, adică de progresul material. Jefferson a văzut progresul spiritual ca fiind mai important și cercetările moderne îi dau dreptate.

Fericirea, și mai cu seamă căutarea ei, sunt concepte vagi, greu de definit unitar. Am furat titlul articolului de la titlul cărții unui filozof britanic, Bertrand Russel, citiți-o dacă sunteți curioși. Dar subiectul nu e ușor de definit. Oamenii fericiți nu prea știu de ce sunt fericiți și nu sunt toți fericiți la fel și din aceleași motive. Căutarea fericirii, în sine, presupune că ea e un obiectiv fix, clar și tangibil și toți știm că nu e nici una din acestea. Dar sunt unele lucruri pe care le știm și e bine să le înțelegem corect. Nu vreau să intru aici în definiții, am să las în acest articol subiectul la alegerea fiecăruia, dar vreau să vorbesc un pic despre sursele ei, pentru că dacă acceptăm că toți căutăm să fim fericiți, atunci ce înseamnă asta, în mod concret, devine un subiect interesant.

Una din cele mai răspândite concepții greșite despre fericire este că ea e hedonică, că se bazează pe liniște interioară și confort exterior, pe securitate și bunăstare materială care să-ți permită să-ți satisfaci micile sau mai marile plăceri ale vieții, pe scurt e despre a duce o viață plăcută, comodă și lipsită de griji. Foarte mulți dintre liderii cu care lucrez, deși ei înșiși nu își reprezintă așa fericirea, sunt convinși că cei mai muți oameni așa și-o reprezintă. Poate nu chiar cu vorbele astea, dar o credință care derivă din asta e că oamenii, odată ajunși într-o zonă de confort, nu vor să o mai părăsească, ceea ce, evident, e opus creșterii personale dar și a echipei din care faci parte și e opus performanței în muncă. De unde credința lor că scopul lor e să-i scoată pe oameni din zona de confort, ca să îi conducă spre progres, și prin consecință că trebuie să îi streseze sau să-i facă “nefericiți” dacă vor ca ei să performeze.

Această credință e foarte greșită și duce la acțiuni și sisteme de conducere care se concentrează pe partea greșită a soluției. Dacă ar fi adevărat, atunci nimeni nu ar urca munți, nu ar alerga la maratoane, nu ar continua să muncească după ce dobândesc suficienți bani ca să se poată retrage, în fine, extrem de multe comportamente umane ar deveni inexplicabile. În realitate, lucrurile stau mult mai nuanțat și foarte diferit.

Ce au relevat cercetările despre fericire e că, în primul rând, există un nivel de determinare interioară, că avem un fel de nivel de bază de fericire cu care ne-am cam născut și de la care suntem foarte greu de mutat. Asta e o veste surprinzătoare și nu neapărat foarte bună, cel puțin pentru unii dintre noi, predispuși la o viziune pesimistă asupra lumii. Apoi, o altă constatare, e că evenimentele exterioare ne pot influența acest nivel de fericire, dar suferă de fenomenul de extincție, adică odată ce ne obișnuim cu ele și le integrăm în viața noastră, indiferent dacă ele sunt pozitive sau negative, nivelul nostru de fericire ajunge înapoi unde era, revenim la bază.

Există și evenimente externe care ne pot influența persistent nivelul de fericire. Cele hedonice, însă, îl pot, de fapt, influența doar negativ, în sensul în care lipsa lor ne poate face nefericiți, dar prezența lor, peste un anumit nivel considerat acceptabil, nu mai produce efecte, sau efectele se sting în timp ca mai sus. Acest nivel acceptabil, necesar dar nu suficient pentru a fi fericiți, nu e fix, el e determinat prin comparație cu cei din jur, cu societatea în general, ceea ce înseamnă că el crește odată cu nivelul general de bunăstare. Uitați-vă că, bunăoară, frustrarea față de greutățile materiale e cam la fel de mare la noi ca acum 20 de ani, deși veniturile au crescut măcar de 5 ori de atunci. Dar, oricare ar fi acel nivel, el există și odată atins și frustrările atenuate, acea dimensiune încetează să producă efecte. În psihologie, acest efect e numit igienă, pentru că servește același rol, e ceva necesar pentru o viață sănătoasă, dar nu suficient.

Dar ce au mai relevat cercetările despre fericire este că, de fapt, în esența ei, ea nu e hedonică ci eudaimonică. Eudaimonia e un termen din greaca veche care se traduce aproximativ prin “destin împlinit”, e despre împlinirea de sine. Împlinirea propriului destin e o forță motivatoare puternică, a fost studiată amplu de Maslow și stă în vârful celebrei lui piramide a nevoilor, o teorie interesantă chiar dacă e falsă.

Nevoia de auto-împlinire e generală și puternică, dar are un călcâi al lui Ahile, depinde de nivelul nostru de stimă de sine și de încredere în sine. Oamenii care au încredere în ei și în destinul lor, capătă curajul de a-l urmări, au energia de a depune efort pentru a crește și a realiza ceva cu viața lor. Mai mult decât atât, această energie e inepuizabilă, pentru că nevoia se auto-susține: fiecare reușită îți întărește încrederea că poți și alimentează nevoia de un nou progres. E motorul vieții și al fericirii. Din păcate, lipsa încrederii în sine are efectul contrar, îmi semnalează că am luat de la viață tot ce puteam lua, că nu voi fi niciodată mai mult decât sunt acum, că nu mă pot schimba sau progresa. E ceea ce Carol Dweck, o psiholoagă de la Stanford, numește într-o carte celebră “mentalitatea fixă”, pusă în contrast cu “mentalitatea de creștere”. Din acest motiv, deși e adevărat că tensiunea e necesară creșterii, că pentru a ieși din zona de confort trebuie să simțim această tensiune, lucrurile funcționează mult, mult mai bine dacă această tensiune e interioară, dacă vine din nevoia de progres și împlinire și nu exterioară, din frica de inadecvare.

De ce accentuez asta? Pentru că liderii care consideră că fericirea e hedonică îi scot pe ceilalți din zona de confort spunându-le că nu sunt suficient de buni, că trebuie să se miște de acolo sau devin inadecvați, adică îi scot din zona de confort prin amenințare. Amenințarea produce reacție, dar ea nu e îndreptată spre creștere ci spre reducerea amenințării, are efecte perverse pe termen lung. Nu doar atât, dar ea întărește aceluia sentimentul de neputință și inadecvare și subminează încă și mai mult nevoia de împlinire, într-o spirală negativă cu consecințe pe termen lung.

În realitate, cercetările au arătat că există și factori care pot influența nivelul nostru de fericire pe termen lung, care nu suferă de fenomenul de extincție, pentru că se alimentează din acest izvor de energie care e căutarea împlinirii sinelui. Din ei se disting doi, calitatea relațiilor și sensul muncii. Mai zic odată: calitatea relațiilor și sensul muncii! De ce e asta important? Pentru că modelul clasic al organizațiilor, care vine din era industrială, e fie opac la aceste aspecte fie pur și simplu advers. Ori ambele sunt la îndemâna liderilor care pot face foarte multe pentru a le stimula sau inhiba.

Poate că vă întrebați dar de ce ar trebui să fie fericirea oamenilor o preocupare a organizațiilor? Nu au ele altă treabă de făcut? În afara răspunsului umanist, eu am și unul pragmatic: organizațiile moderne nu mai pot lucra cu procesele industriale clasice, pentru că ele produc paralizie și dezangajare în masă. Într-o lume în dinamică puternică și în creștere e nevoie de oameni angajați și împuterniciți care să poată reacționa la provocări. Pentru asta ei trebuie să se simtă aliniați și intelectual dar și emoțional și moral cu organizația din care fac parte, adică trebuie să fie fericiți în ea. Pentru că fericirea reală nu e despre confort ci despre devenire și despre o viață împlinită.

Sigmund Freud a avut această intuiție, că starea de bine ne vine din două lucruri, din iubire și din sensul muncii. Acum știm că a avut dreptate, cu date și fapte. Mai rămâne să le punem la lucru și să ducem oamenii nu doar la performanță ci și la o performanță care-i împlinește și-i face fericiți.

4.9/5 - (42 votes)

3 comments

  1. Constantin says:

    De aceea, in US cu precadere, a aparut la destul de multe firme functia de CHO (chief happiness officer), care nu e un Ronald McDonald pus pe glume, ci un psiholog care isi ia foarte in serios menirea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.