Eu cred cu tărie că, de la mare distanță, cea mai mare invenție a speciei noastre e societatea. Nu știu dacă știți, dar „verișorul” nostru cel mai apropiat din natură e cimpanzeul. Avem în comun cu cimpanzeii nici mai mult nici mai puțin decât 98,8% din ADN! Suntem 98,8% cimpanzei și 1,2% oameni. Cu acei 1,2% am aflat tainele Universului, am ajuns pe lună, am scris poeme și tratate de filosofie, medicină sau astronomie, am creat opere de artă, arhitectură sau inginerie și câte altele. Dar toate, toate acestea pălesc, în opinia mea, în fața uriașei realizări care este societatea.
Când specia noastră a plecat din Africa centrală pentru a coloniza planeta, acum cca 100.000 de ani, nu era nici singura și nici prima specie homo care pleca în explorare și colonizare. Înaintea noastră mai plecaseră cel puțin alte trei despre care știm. În Europa s-au așezat înaintea Homo Sapiens neanderthalienii. În Asia denisovanii, iar în insulele Oceaniei, Homo Floresiensis. Contactul cu Homo Sapiens le-a fost tuturor fatal, au dispărut. Și nu pentru că ne-am războit, nu există urme de conflict. Pur și simplu le-am umplut habitatul, am fost uluitor de mult mai bine adaptați și mai capabili să facem față vicisitudinilor unei vieți brutale. Și am reușit asta pentru că am inventat ceva fenomenal de valoros și de sofisticat: societatea.
Dacă vă gândiți puțin, toate normele sociale pe care le promovăm prin educație dar și prin legi au drept scop să ne permită nu doar să conviețuim în numere largi împreună, dar să și putem face lucruri împreună, să ne putem coagula în grupuri sau să putem să ne bazăm unii pe ceilalți. La baza acestui sistem stă o regulă universală de o fenomenală simplitate dar și de o fenomenală putere: regula altruismului reciproc. Cea care spune „tratează-i pe ceilalți așa cum ai vrea să fii tratat”. Această regulă simplă produce un efect uriaș în supraviețuirea grupurilor care trăiesc după ea: oricine e în nevoie poate fi ajutat de grup iar acela va ajuta și el pe alții la rândul său. E un sistem fenomenal. Și funcționează uluitor de bine de 200.000 de ani.
Acum 150 de ani în schimb am inventat altceva: managementul științific. Copil al erei industriale, managementul științific a introdus în relațiile dintre noi această paradigmă a muncii văzută ca un fel de tranzacție efort-contra-bani, o tranzacție care se sustrage regulilor și spațiului social, e perfect rațională și lipsită de conotații emoționale sau sociale. Tot ce ne datorăm unii altora e scris într-un contract, normat și datoriile sunt stinse prin niște tranzacții. În afara lor suntem străini perfecți, neracordați în niciun alt fel. E o paradigmă care funcționează și a funcționat foarte bine în medii foarte previzibile, structurate, în care un sistem de reguli rigide dar clare se poate substitui cu succes amestecului eterogen, complex, imprecis la limita capriciului și schimbător care este relația liberă dintre oameni. Doar că lumea nu mai e nici previzibilă nici structurată, a devenit volatilă, imprevizibilă, haotică, disruptivă. Și atunci e nevoie să ne aducem aminte de ce ne-a adus până aici, de ce ne-a adus succesul vreme de 200.000 de ani, petrecuți în cea mai mare parte a lor în medii dure, brutale și imprevizibile.
Din fericire, în viețile noastre private încă trăim așa, nu e nevoie să reînvățăm relațiile sociale, doar să le reactivăm. Dar mai e nevoie de ceva: e nevoie să înțelegem că cele două paradigme nu se amestecă bine, că e important să înțelegem când ne așezăm într-una și când în cealaltă. Să vă dau niște exemple.
Una dintre cele mai celebre și influente cercetări în psihologie s-a făcut la grădinițe. A plecat de la următoarea constatare: un celebru psiholog israelian, pe când era tânăr cercetător la universitatea din Ierusalim, avea copiii la o grădiniță. Managementul grădiniței avea mari probleme cu părinții care întârziau cu copiii dimineața. I-au tot rugat să nu mai întârzie, dar unii tot o mai făceau din când în când. Văzând că nu reușesc, au introdus o amendă de 50US$ pentru fiecare întârziere. Vă imaginați ce s-a întâmplat? Da sau nu? Spre surprinderea lor au crescut foarte mult întârzierile. Vă imaginați de ce? Exact, pentru că acum erau un serviciu plătit, deveniseră legitime. S-au prins că au greșit și au scos amenda. Ce s-a întâmplat e că au crescut și mai mult întârzierile. Pentru că acum serviciul era gratuit.
S-a întâmplat așa pentru că au mutat problema din spațiul moral, social (ne puneți copiii în pericol) în cel tranzacțional (dacă întârzii plătești un preț). Mai mult decât atât, această trecere e foarte facilă, dar trecerea înapoi nu e, pentru presupune restaurarea contractului social care se bazează pe încredere și altruism reciproc, iar încrederea e ceva ușor de pierdut și greu de refăcut.
Să vă mai dau un exemplu. Într-o serie de cercetări făcute cu copii preșcolari între 18 și 24 de luni, cercetătorii au măsurat în ce măsură micuții sunt altruiști, sunt dispuși să ajute un adult în nevoie. Experimentatorul stătea la un birou și făcea o activitate foarte vizibilă pe acel birou, construia ceva cu cuburi. Copilul subiect stătea pe o salteluță pe podea și se juca cu niște jucării. La un moment dat experimentatorul adult scapă o piesă pe covor, între el și copil și se preface că nu poate ajunge la ea, oricât se străduie. Întrebarea e dacă copilul își abandonează jocul ca să se ridice să i-o dea adultului. Unii o fac, nu toți. Câți credeți? Ei bine, răspunsul e vasta majoritate, adică 86%.
Dar au mai existat două variații. Într-una copii au primit mulțumiri și laude călduroase după ce au ajutat, apoi situația s-a repetat. În alta, au primit o mică recompensă pentru ajutorul lor, adică o ciocolățică. Ce credeți că s-a întâmplat? Câți copii au fost dispuți să ajute în prima condiție și câți în a doua? Ei bine, în prima (au fost lăudați) numărul celor dispuși să ajute a scăzut puțin, la 83%, dar scăderea nu e statistic semnificativă (ar putea fi întâmplătoare). În a doua condiție (recompensă) numărul celor dispuși să ajute a scăzut la 56%!! De ce? Pentru că acum subiectul nu mai e social, nu mai e despre a fi bun și generos, e o tranzacție, efort contra ciocolată. Și poate că ce fac aici e mai interesant decât ciocolata aia. Înțelegeți?
Trăim în două paradigme foarte diferite. Imaginați-vă scena următoare: mergeți la masa de Crăciun la socri. La sfârșitul serii, la plecare, băgați mâna în portofel, scoateți 200 de lei și-i spuneți mamei soacre: „mamă soacră, excelentă masa, mulțumim pentru tot, uite de la noi 200 de lei.” Bănuiesc că nu mai primiți altă invitație vreodată. Și acum imaginați-vă că ați fost cu soția/soțul la un restaurant iar la plecare rugați chelnerul să îl cheme pe chef, îl îmbrățișați cu căldură și-i ziceți „chef, excelentă masă, mulțumim, ne-a plăcut tare, mai venim. Te pupăm”. Și plecați. Probabil că va chema poliția. Pentru că trăim în două paradigme care nu se amestecă bine.
Puneți-vă mereu întrebarea când sunteți în relație cu cineva dacă sunteți într-o paradigmă socială sau una tranzacțională, iar dacă răspunsul e că sunteți în a doua, întrebați-vă dacă chiar vreți să fiți acolo, dacă e bine, dacă asta e relația pe care o vreți cu acea persoană sau motivația pe care vreți să o creați pentru acea persoană. Puneți-vă întrebarea asta mai ales în relația cu copii. Am văzut mulți părinți care au relații cu copiii strict tranzacționale, bazate pe sisteme de reguli, uneori sofisticate, care exclud orice conversație morală și o înlocuiesc cu tranzacții de genul ăsta: „dacă faci x o să primești y” sau, și mai rău, „dacă nu faci x nu mai primești y”.
Să vă întrebați dacă aceea e relația pe care o vreți cu acele persoane pentru că paradigma socială e mult mai veche, mult mai adâncă și mult, mult mai performantă decât cea tranzacțională. Pentru că e forjată și șlefuită în 200.000 de ani. Și e paradigma acelui 1,2%.
Buna ziua,
Multumesc pentru articol. Interesant punct de vedere si verificat in practica de multe ori.
Doar o sugestie, in linei cu experientele pe care le descrieti, am fost implicat prin natura profesiei sa observ cum grupuri eterogene se comporta in jocuri free to play, in care nu platesti ca sa te joci.
Insa totul costa asa ca in jocuri se pot achizitiona in general 2 tipuri de avantaje: sunt anumite avantaje concrete pentru cei care platesc, sau doar avantaje vizuale.
In functie de societatile de unde sunt majoritatea userilor, din Europa, SUA sau Asia s-a observat ca sunt diferente chiar importante.
In Asia este perceput ca ok sa platesti pentru un avantaj competitiv si jocurile respective nu primesc un oprobiu in comentariile ce le vizeaza pe retelede sociale pe cand in Europa sau SUA avantajele platite tind sa fie doar de natura vizuala, fara un avantaj in confurntarea dintre useri. In caz contrar atragand comentarii negative si mai putin utilizatori implicati in jocurile respective.
Este doar unul din aspectele sociale si psihologice implicate in crearea si finantarea jocurilor pe calculator si implicarea oamenilor de orice varsta in aceste activitati de care se tine seama.
Succes in continuare!
Mulțumesc pentru aprecieri și pentru observație. Societatea are reguli universale și asta e deja un miracol, având în vedere că subzistă de atâta amar de vreme în comunități care nu au avut niciun contact vreme de multe milenii. Pe de altă parte, există și multe diferențe, unele de natură culturală, ca cele pe care le descrii. După părerea mea, ele vin din ceva ce Geert Hofstede numește “Power Distance”, adică în ce măsură societatea acceptă inegalitatea dintre membri și ceva ce se cheamă “Individualism vs. Collectivism”. Societățile occidentale, mai ales cele protestante, dar nu numai, sunt individualiste și au Power Distance mic. Asta face ca societatea să valorizeze reușita meritocratică și să devalorizeze statutul social dobândit pe altă căi decât meritul individual. În particular, din perspectiva asta, România seamănă mai mult cu Asia decât cu Occidentul, cel puțin în cea mai mare parte a ei.
Nu stiu daca se cuvine sa scriu despre asta la acest articol, ma refer ca nu sunt sigura ca voi fi in tema. Stiti personajul lui Jack Nicholson, Melvin Udall din As good as it gets? Desi era un om bun, aspect ce reiesea din unele fapte ale lui, avea un comportament ciudat, care ii scotea din minti pe ceilalti. Imaginati-va ca sunt intr-un soi de tranzactie cu un astfel de barbat, de aproximativ un an si jumatate. El e un Melvin doar in mediul virtual, in live e om normal, civilizat. E un joc. Dar e curios sistemul gandirii care imi spune sa fiu rationala si sa o “rup” definitiv si altceva ce tine poate de suflet care pare sa fie mai puternic si nu ma lasa sa pun stop, nu inca. Sper sa nu fi fost prea departe de subiectul dvs. Un an frumos va doresc!
E unul din filmele mele preferate și unul dintre puținele pe care l-am văzut de mai multe ori, deci da, știu personajul. Acum, Udall avea o boală psihică, nu știu dacă și iubitul tău e în aceeași situație. Eu sunt, cred, ultima persoană calificată să dea cuiva sfaturi de relație, avțnd în vedere cele două divorțuri pe care le am la activ. Dar eu cred că e mai ușor să fii cine ești în mediul vritual decât în cel real, care are presiunea proximității. Distanța ne slăbește barierele morale. Deci, dacă ar fi să decid cine e cel adevărat dintre cei doi, eu aș zice că e mai degrabă Melvin. Vezi și tu ce faci cu informația asta :-).
Am citit articolul de cel putin 3 ori, la intervale de timp semnificative. M-am obisnuit sa trag invataminte sau cel putin sa aflu parerea autorului asupra unui subiect, dar de data asta am sentimentul ca ceva imi scapa.
Intreb asadar punctual: echipa mare (>400), Tranzactii sau relatii? E de preferat definirea regulilor sau construirea relatiilor? Pornind de la exemplul cu restaurantul vs masa la parinti, e clar ca nu se poate nici fara tranzactii nici fara relatii. Pare evident ca relatia e de preferat, dar sunt momente cand relatia nu mai este posibila (echipe mari). Cum ii educi pe cei de sub tine cand sa mearga pe tranzactii si cand pe construirea relatiilor? ca singura solutie pe care o vad e sa iau articolul si sa il transform in training intern. 🙂
Problema regulilor e că ele devin repede suverane, devin scopul însuși al activității. Asta produce organizații pasive și rezistente la schimbare. O vreme merg bine, ceea ce face sistemul tentant și perceput ca funcțional, dar în timp organizația devine rigidă și rămâne în urma vremurilor, în special dacă activează într-un mediu volatil și cu schimbări rapide. Dacă te uiți în viața personală, avem și acolo reguli, dar locul și rolul lor se termină în spațiul valorilor comune. Regulile, în spațiul social, descriu mai degrabă ce e interzis nu ce e permis sau dezirabil. Spațiul dezirabilului e reglat prin valori comune. Eu nu cred deloc că relația nu mai e posibilă în echipe mari, uită-te la societate, e construită aproape integral din relații, chiar dacă ar putea să ți se pară diferit, dacă te uiți atent, la firul ierbii, ai să vezi că e așa. Nu cred că organizațiile sunt echipe, în general, pentru că membrii lor nu au un scop comun. Iar aceste așa zise echipe mari sunt, de fapt, o colecție de echipe mai mici care, toate, pot și chiar e bine să funcționeze într-un spațiu comun de relații. Ce încerc să spun aici e că regulile trebuie să fie minimale nu maximale, cu precădere în organizații care au nevoie de agilitate și cooperare. Unde tragi linia dintre spațiul tranzacțiilor și cel al relațiilor nu e o știință exactă, dar logica care guvernează decizia e nivelul de agilitate de care ai nevoie în organizație.
Iar cum educi oamenii să fie lideri, să înțeleagă și să folosească valorile comune și contextul ca să conducă, în locul coerciției și regulilor, e un răspuns ca oricare altul. Explici de ce e nevoie așa, normezi principii de acțiune, creezi modele și povești de succes pe care le împrăștii în organizație, recunoști public pe cei care fac bine, măsori și dai feedback regulat, promovezi pe acest criteriu, întărești ce e bun și pui presiune de schimbare pe ce nu e. Nu se schimbă într-o zi, dar se schimbă într-un an.