Una din consecințele cele mai neplăcute pentru mine după alegerile ratate din Decembrie a fost că m-am descoperit cu oarecare mirare pe poziții radical diferite cu oameni din tot felul de medii cu care mai avusesem până atunci diferențe de opinie, dar niciodată atât de radicale. Nu doar atât, dar aceste opinii au părut, de ambele părți ale conversației, imposibil de schimbat cu argumente, aproape de natura unor credințe religioase. Polarizarea asta radicală a societății mi se pare un fenomen periculos. Ea nu a început acum, există de ceva vreme bună, dar pare să se accentueze și, mai ales, pare că începe să ia forme mai violente. Am avut mereu, cu toții, diferențe de opinii cu alți oameni. Bine gestionate nu doar că nu sunt periculoase, sunt chiar benefice, indispensabile unei gândiri critice și creative. Când ajung, însă, să devină din opinii ideologii, ele devin doar sursă de conflict iar conflictele nemoderate tind să se escaladeze în forme la care ar fi bine să nu ajungem. Așa că am să încerc să explic în acest articol cum ajungem acolo, fiecare dintre noi, și ce putem face ca să oprim această spirală infernală. O să fac asta sub forma unui proces în pași, deși, evident, fenomenul nu e chiar așa de simplist și liniar, dar aproximarea asta e utilă pentru înțelegerea lui.

1. Formarea convingerii. Acest fel de convingeri au nevoie de un mediu anume pentru a se forma. Linia lui directoare e lipsa de control, mai precis lipsa de mijloace de acțiune, sentimentul de neputință, ceva ce în engleză se numește „agency”, capacitatea de a acționa, de a fi în control de propria viață. Sunt multe momente din viața noastră în care nu suntem în control, în unele de loc, în altele avem control limitat. Ce face ca ele să nu devină stresante și să nu ne ducă la interpretări lipsite de substanță e că sunt previzibile. De pildă, atunci când suntem într-un avion, el are un parcurs asupra căruia nu avem deloc control, dar știm că ne va duce de la A la B, cu un grad foarte mare de predictibilitate. Predictibilitatea însăși e o formă de control. Ca atare lucruri care sunt imprevizibile și asupra cărora nu avem nicio posibilitate de control încep să ne împingă în formarea sau adoptarea de teorii care să explice realitatea și care să legitimeze lipsa noastră de control. O astfel de convingere e foarte puternică pentru că nu doar că explică lucrurile, dar ne pune într-o poziție privilegiată, de „cunoscători”, în timp ce ne permite să identificăm inamicul dar și să îi recunoaștem puterea ocultă, malefică. Uneori suntem formatori de astfel de explicații, mult mai adesea suntem receptorii lor și le adoptăm pentru că ne dau stabilitate. Nesiguranța creează anxietate. Anxietatea drenează energia. Riscul produce adrenalină și energie, ca atare noi preferăm de fiecare dată riscul incertitudinii.
2. Întărirea convingerii. Astfel de explicații există de când lumea. Ca ele să poată să supraviețuiască trebuie să fie întărite. Mecanismul de întărire e prin coagularea celor care le împărtășesc. Aici ușurința de circulație a informației influențează major lucrurile, în sensul că adună oameni cu convingeri similare și le permită să le prolifereze. S-ar putea spune că accesul la informație ar putea și să le pună la îndoială, dar aici intervine primul bias cognitiv din lunga listă care susține aceste convingeri, cel de negativitate. Ideile și veștile cu tentă negativă se răspândesc mult mai puternic decât cele cu tentă pozitivă pentru că mintea noastră e adversă la risc și la pierdere și le dă prioritate lor, pentru a se feri de pericole. Inventarea tiparului a dus, de pildă, și la răspândirea alfabetizării, și la accesul oamenilor la Biblie, dar mult mai mult decât atât la răspândirea teoriilor grosolane despre prezența vrăjitoarelor care au dus la celebra vânătoare de vrăjitoare din Europa. În secolul ăsta, rețelele sociale au făcut același lucru, dar de multe ori mai puternic pentru că în afară de răspândirea oricărei idei, oricât de absurde, ne-a închis pe toți în camere cu ecou, în care suntem serviți sistematic, programatic, prin algoritm cu lucrurile pe care ne place să le auzim sau citim. În acest fel, orice convingere, oricât de absurdă, odată formată se va întări sistematic.
3. Apartenența. Acest grup de oameni cu convingeri similare devine foarte repede „patria” noastră. Unii îl numesc trib, mai toți îl numim bulă, dar el e un fel de patrie, e „acasă”. Aici oamenii sunt normali, adică ca noi, aici credințele noastre nu sunt criticate ci celebrate, aici suntem văzuți și apreciați. Încet, încet, cei din afară devin dușmanii, sunt ostili, ne critică ideile și idolii, sunt obtuzi și naivi și nu văd realitatea pe care noi o vedem cu atâta limpezime. Încet încet încep să capete etichete peiorative. Dacă ați ajuns aici, alarmați-vă, chiar stați un pic pe gânduri. Încă vă mai puteți opri, dar sunteți deja închiși în cercul propriilor convingeri. Luați o pauză. Puneți-vă întrebarea cheie de la sfârșitul articolului. Căutați activ să vă schimbați opinia, vedeți cum arată lucrurile și din alt punct de vedere.
4. Radicalizarea. Odată însă închiși în acest cerc social, în interiorul lui moderația nu mai e posibilă. În afara lui puteați avea o opinie plasată clar într-un anumit spectru fără a fi chiar în extremă. Odată ce cercul vi s-a restrâns doar la oameni cu idei similare, semnalizarea loialității față de grup și față de ideologie nu se mai poate face cu poziționări moderate, aici e patria apostolilor, pentru a străluci trebuie să îți arăți credința cu putere. Tu, cu tot grupul tău, vă mișcați astfel din ce în ce mai departe de ceilalți și din ce în ce mai tare ei devin dușmanul, întruparea răului.
5. Închiderea la realități alternative. Odată ajuns aici, devine aproape imposibil de ieșit, din mai multe motive.
   Primul e că ieșirea din acest grup te va expune la o adevărată ostracizare socială. În orice astfel de grup, care ajunge să aibă o ideologie mai mult decât o opinie, credința în ea devine aproape religioasă. Ca atare, apostazia e văzută mult mai drastic decât erezia, părăsirea grupului va duce la izolare totală. Una e să ai credințe diferite, alta e să trădezi cauza. Ceilalți, în schimb, nu te vor adopta peste noapte, așa că ai ajuns, brusc, un fel de paria social.Greu de dus.
   Al doilea e că pentru a putea măcar să îți pui problema asta va trebui întâi să crezi că tu ai adoptat o credință eronată. Asta e extrem de greu de făcut, mai ales după ce ai ajuns în punctul în care ea îți definește identitatea, în care ai sacrificat relații vechi pentru ea, în care ai făcut eforturi să o înțelegi și adopți. În psihologie se numește disonanță cognitivă. Avem nevoie să fim în consonanță cu imaginea noastră despre noi, dacă ceva ne perturbă această consonanță vom face lucruri uimitoare pentru a o păstra, inclusiv în a ne schimba credințele retroactiv ca să se potrivească cu noua realitate.
   Al treilea e că peste toate astea se suprapune celebrul bias de confirmare, prin care filtrăm informațiile și faptele astfel încât cele care corespund credințelor noastre trec de filtre și ajung la noi, iar celelalte sunt subestimate sau ignorate. Astfel realitatea noastră devine din ce în ce mai clară și mai puternică.

Un efect corolar al celor de mai sus e că educația nu ajută. Cu cât cineva e mai educat, cu atât e mai capabil să-și explice sieși că viziunea sa despre lume e corectă și are multiple date, fapte și exemple cu care să-și susțină punctul de vedere și cu atât mai ușor îi va fi să găsească eventualele fisuri în argumentele celorlalți. Din acest motiv aceste credințe nu pot fi schimbate cu argumente.

Dacă vreți un studiu de caz perfect al celor de mai sus, uitați-vă la ce s-a întâmplat în pandemie, în mare parte din cauza abordării ei dezastruoase de către marea majoritate a guvernelor.

E un articol scurt într-o revistă dar, credeți-mă, există cercetări serioase și foarte bine așezate despre toate fenomenele pe care le-am descris mai sus și încă altele despre care nu am scris, chiar dacă nu am avut aici loc să le expun. Pentru cine nu crede, lăsați un comentariu și răspund la el.

Nu scriu toate astea din perspectiva că eu sunt imun sau imunizat la fenomen. Nu sunt. Sunt expus la fel de mult ca oricine altcineva. E drept, cred că e mai greu să devin captiv, pentru că sunt conștient de mecanism și de cât de ușor e să cazi pradă lui. Eu am pentru mine un test acid al credințelor mele și vi-l propun și vouă. Sună așa: „ce fel de informație ar trebui să primesc pentru a îmi schimba această convingere?” Apoi mă uit la acea informație. E ea una chiar posibilă? Sau am ridicat cumva bariera dubiului, a punerii la îndoială, la înălțimi așa de mari încât e probabil că nimic nu va ajunge acolo. Cu alte cuvinte, am convingeri falsificabile? Pentru că dacă nu, atunci ele nu sunt convingeri ci ideologii. Iar ideologiile, în covârșitoarea lor majoritate, sunt periculoase și pentru noi ca indivizi, dar și pentru noi ca societate.