Categorie: Conducere

Întâlnirile întâmplătoare

Perioada asta de pandemie a fost, pentru mine, foarte interesantă, din multe puncte de vedere. A avut momentele ei de cădere și momentele ei de extaz, a avut revelații neașteptate, unele pozitive, altele nu. A reașezat lucruri despre care nu îmi imaginam că vor fi vreodată reașezate. Dintre ele, poate cel mai interesant și cu consecințele cele mai importante pentru fiecare dintre noi, e reașezarea felului în care ne raportăm la muncă și mai ales la munca de la distanță.

La începutul pandemiei eram într-un proces de coaching executiv cu un manager al unei bănci, din domeniul IT. Mi-a spus că una dintre problemele lor ca angajator era că nu pot oferi muncă de la distanță, ceva ce majoritatea firmelor care angajau la acea vreme IT-ști ofereau, pentru că în banca lor așa ceva era de neconceput, din motive de securitate. Acum, practic peste noapte, au reușit să treacă la 100% muncă de la distanță și asta nu a dus nici la falimentul băncii nici la probleme majore de securitate. Atunci când a fost chiar nevoie, s-a putut. Sau, după cum zic cei de la Google, “creativitatea iubește constrângerile”. 

Se pare, deci, că paradigma “muncii de oriunde” s-a instalat puternic și, probabil, a pus cultura muncii pe un traseu diferit, nou. Dar, pentru mine, deși iubesc libertatea pe care această paradigmă mi-a adus-o, ea mi-a și luat ceva extrem de important, ceva ce cred că e important pentru mulți oameni: șansa întâlnirilor întâmplătoare.

Eu nu sunt mare fan de făcut planuri, mai ales planuri elaborate și pe termen lung. Nu sunt pentru că în viața mea nu prea mi-a ieșit mimic așa cum am planificat în schimb mi-au ieșit multe lucruri pe care nu le-am planificat deloc. Am învățat, cu timpul, să apreciez și să caut întâlnirile întâmplătoare. 

Pentru a avea întâlniri întâmplătoare valoroase e, însă, necesar să te deschizi pentru ele. Asta e prima condiție și cea mai importantă, să accepți că ele există, sunt mereu acolo, dar e nevoie să le primești în viața ta. Majoritatea dintre noi nu suntem, de fapt, deschiși la ele pentru că această deschidere presupune, în mod concret, o îmbrățișare a hazardului, a neprevăzutului, a incertitudinii. Mintea noastră detestă incertitudinea și ca atare caută mereu predictibilitatea, caută modele stabile, validate de trecut, pe care să le replice în viitor sau caută căi previzibile de acțiune pe care să le poată anticipa și programa. Odată un astfel de drum creionat, vom încerca să ne ținem de el. Această încercare presupune, prin definiție, să ne concentrăm pe drum să eliminăm din atenție zgomotele de pe parcurs, să ne reducem vederea periferică și să tratăm deviațiile de la parcurs ca nocive. Sunt manuale de auto-dezvoltare și uneori și cărți despre management și execuție disciplinată care elogiază această calitate de a proiecta un drum și apoi de a te ține de el. Avem sisteme de evaluare a performanței care urmăresc acest model și metode de recompensare a muncii care îl au drept fundament. Dar prima victimă a unui astfel de mod de a te raporta la lume sunt întâlnirile întâmplătoare.

Pentru a le putea avea, deci, e nevoie să pleci de la premiza că toate planurile pe care ți le faci sunt niște încercări timide, sortite unui eșec garantat. Și că ceea ce vei realiza cu adevărat va fi doar arareori în direcția planificată, că planurile sunt descrieri vagi și generale ale drumului de urmat; el va fi, în realitate, marcat de întâlniri întâmplătoare și de explorările pe care ele le vor produce. Asta te va ajuta să te ții deschis la ele. 

Apoi, pentru a avea întâlniri întâmplătoare e nevoie și să creezi contextul în care ele să devină posibile. E nevoie, de pildă, să te implici în activități care nu par să aibă vreun beneficiu imediat, dar care îți deschid accesul la lumi și comunități noi, la care nu ai putea ajute altfel. Multe dintre ele se vor deveni alei înfundate, care nu duc niciunde, experiențe interesante dar fără urmări. Alte alei, în schimb, se vor deschide spectaculos în grădini luxuriante de posibilități prin care îți vei găsi drumuri fascinante și bogate în experiențe. O astfel de abordare e, văzută din afară, haotică, destructurată, nedisciplinată. În mare parte chiar așa și e deși ea are un fel de disciplină a ei, invizibilă unui ochi neantrenat. E nevoie de capacitatea de a găsi aur printre pietre, de a lega fire și idei și resurse pentru a transforma o întâlnire întâmplătoare într-o alee, apoi într-o grădină, apoi într-o explorare plină de sens. 

Și mai e nevoie de o mentalitate a explorării, nu a drumurilor liniare. O viață așezată în jurul întâlnirilor întâmplătoare e nu doar haotică ci și puternic redundantă. Ești mereu ca un jongler care are mai multe mingi în aer. Nu ai niciodată luxul de a te opri sau de a te concentra, concentrarea e pentru tine egală cu stagnarea. 

Sunt oameni care și-au construit viața în jurul întâlnirilor întâmplătoare. Eu sunt unul dintre ei. Aș putea să umplu o carte cu povești despre unele dintre ele, întâmplări care mi-au marcat iată și cariera. Pentru alți oameni, însă, o viață așezată și limpede e definiția împlinirii. Dar oricare ar fi relația noastră cu neprevăzutul, cred că e important pentru noi toți să lăsăm măcar un mic loc în viața noastră pentru el, pentru întâlnirile întâmplătoare. Pentru că neprevăzutul își găsește singur loc în viața noastră oricum. Decât să îl respingem și limităm, doar pentru a fi complet destabilizați atunci când apare, poate ar fi mai bine să-l îmbrățișăm și îmblânzim, căutând și prețuind aceste întâlniri.

Dar întâlnirile întâmplătoare nu sunt doar evenimente rare care schimbă viața, sunt și cele mici și zilnice, care-i dau gust și culoare. Cu ocazia pandemiei am început să apreciem și să simțim lipsa la bogăția de informații, nuanțe, idei, deschideri pe care ne-o aduceau micile conversații de la țigară, sau din pauze, sau din micile bârfe de la birou, felul în care eram conectați unii cu ceilalți prin frânturi de conversație auzite întâmplător pe culoare sau schimbate în timpul meselor de prânz. Noi suntem animale sociale și acest fel de micro-interațiuni fac parte din fibra socială, sunt esențiale nu doar pentru felul noastru de a funcționa în grupuri dar chiar pentru echilibrul nostru emoțional. 

Am constatat, cu ocazia destructurării rețelelor sociale naturale pe care a adus-o cu sine pandemia, că interacțiunile liniare, programate, planificate, au mers foarte bine și de la distanță în schimb au scăzut puternic interacțiunile creative, spontane, neplanificate. Cea mai importantă victimă a noii paradigme a muncii e creația și spontaneitatea și, odată cu ea, culoarea pe care ne-o aduceau în viață micile sau mai marile întâlniri întâmplătoare. Va trebui să găsim o cale să le recuperăm.

Bucuria de a greși

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am scris de curând un articol despre perfecționism. În el descriam stresul pe care oamenii perfecționiști îl pun pe ei înșiși prin nevoia exagerată pe care o au de a face totul impecabil, fără greșeală, perfect. Cum perfecțiunea nu există și nu poate fi atinsă, această nevoie duce la concluzia că orice ai face nu ești niciodată suficient de bun, suficient sieși și, ca atare, te determină să cauți refugiul în opinia altora despre tine. E o stare extrem de stresantă.

Dar perfecționiștii nu sunt singurele persoane care trăiesc cu teama de a greși, noi toți ne dorim să fim oameni buni și să facem lucrurile bine și erorile noastre le resimțim, cei mai mulți dintre noi, drept scăderi personale, Dacă, pe deasupra, suntem și preocupați de imaginea noastră în ochii celorlalți, de statutul nostru, atunci aceste scăderi devin și mai accentuate, și mai dramatice, și mai stresante, devenim uneori aproape obsedați de a nu greși, de nevoia de a menține și cultiva o imagine de superioritate și infailibilitate.

Citește mai mult

Așteptări și aspirații

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am promis în numărul trecut că am să dezvolt într-un alt articol acest subiect, pentru că e interesant și cred că poate ajuta pe mulți dintre voi.

Am să încep cu o poveste. Acum doi ani am trăit cea mai recentă experiență revelatoare din viața mea, la o vârstă la care nu mai speram la asta, dar, iată că s-a întâmplat. Am fost și sunt implicat în multe proiecte antreprenoriale, cele mai multe dintre ele mai mult de suflet decât de bani. Într-unul dintre ele am participat, împreună cu mai mulți prieteni, la o inițiativă în educație. Am început, ca orice proiect, cu mult entuziasm și mult optimism și am continuat, ca mai orice proiect, cu un parcurs diferit binișor de planurile inițiale, care ne-a pus resursele de timp, nervi și bani la încercare. Nu a ajutat deloc faptul că echipa era prea mare și prea eterogenă și că, în fața provocării de a gândi un drum nou care să ajute proiectului să continue și să prospere, ne-am regăsit având viziuni diferite. Așa că am decis că cea mai bună cale de a merge mai departe e ca cineva să preia controlul. Pentru că eram și suntem buni prieteni, și pentru ca această conversație să nu ne îndepărteze, am decis să o precedăm cu un weekend de explorare și calibrare, în care să ne aliniem emoțional, să ne clarificăm eventuale tensiuni din trecut și să ne asigurăm că intrăm cu toată deschiderea posibilă în discuțiile grele care vor urma, astfel încât la sfârșitul lor să rămânem în continuare buni prieteni. Pentru că știam că va fi o conversație grea, am rugat un alt prieten, coach priceput, să ne fie moderator.

Moderatorul a început conversația cerându-ne fiecăruia să spunem ce ne dorim de la ceilalți pentru ca această discuție să meargă bine. După ce ne-a ascultat cu răbdare pe toți, ne-a spus următoarele: “Nu știu dacă ați observat, dar eu v-am rugat să spuneți fiecare ce vă doriți de la ceilalți și voi toți, fără excepție, ați spus ce așteptați de la ceilalți. Asta e ceva diferit, nu?”.

Citește mai mult

Despre perfecționism

Acest articol a apărut în revista Biz

Există o întrebare tipică pe care o pun adeseori intervievatorii când evaluează un candidat. “Care e cel mai mare defect al tău?” Poate cel mai frecvent răspuns la întrebarea asta e: “sunt cam perfecționist/ă”. Cumva, perfecționismul e văzut ca un defect tolerabil, un semi-defect, un defect care poate fi și o calitate, sigur un defect pe care îl putem cu ușurință recunoaște. Pe undeva opinia asta e legitimă, perfecționismul are, într-adevăr, multe accente utile, productive. Poate cel mai util dintre ele e dedicarea cu care se apleacă asupra oricărei sarcini, îndârjirea și perseverența cu care le duc la bun sfârșit. Dar acest fel de a aborda lumea și munca, în general, are și multe fațete negative. Cele mai comune și ușor înțelese sunt o atenție exagerată la detalii și dificultatea de a gestiona compromisul între resurse și rezultate, compromisul cu care se confruntă de zeci de ori pe zi orice persoană care are de luat decizii profesionale sau personale. Această dificultate e, pentru ei, o sursă majoră de stres, motiv pentru care mulți perfecționiști sunt foarte tensionați, stresați, încordați. E un fenomen cercetat acela că perfecționismul e asociat cu boli care somatizează stresul. Dar ce e el, de fapt?

Citește mai mult

Despre anti-fragilitate și echilibru

Acest articol a apărut în Revista Cariere

Mi-am început anul cu o lectură captivantă dar înfricoșătoare, în același timp. Cartea se numește “The Coddling of the American Mind” și e scrisă de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt. În traducere i-ar zice “Cocoloșirea minții americanilor”, sau ceva de genul ăsta. E o carte fascinantă pentru că de-construiește și analizează acest fenomen contemporan al culturii fragilității, a evitării riscurilor și a siguranței înainte de toate și, mai ales, efectele perverse pe care ea le produce.

Ca să fim bine înțeleși: eu nu predic aici despre acceptarea oricărui risc, disprețul pentru binele nostru și al celor dragi sau abordări iresponsabile. Dar mi se pare neîndoios că anii de bunăstare și de siguranță relativă ne-au dus către o cultură de evitare a riscurilor care depășește granițele de unde prudența ne mai face bine.

Citește mai mult

Evitarea erorilor

Acest articol a apărut în revista Biz

Am să încep acest articol cu un mic experiment mental. Imaginați-vă că am în mână două cărți de joc: una e un 10 și cealaltă un 5. Le amestec și le pun pe masă cu fața în jos. Și vă zic așa. “Să presupunem că facem un pariu împreună, astfel: trebuie să alegi o carte. Dacă alegi 10, atunci primești de la mine 100 de lei. Dacă alegi 5, atunci pierzi 50 de lei, pe care trebuie să-i scoți din buzunar și să mi-i dai mie. În mod evident, pariul e dezavantajos pentru mine, așa că va trebui să mă plătești ca să îl accept. Care e suma maximă pe care ești dispus să o plătești ca să joci acest joc cu mine?”. Gândiți-vă la această situație și dați un răspuns. E vorba de suma maximă la care sunteți dispuși, pe cea minimă o știu deja :-). Dacă v-ați gândit, notați răspunsul undeva.

Citește mai mult

Cantitate sau calitate?

Acest articol a apărut în revista Biz.

Cred că unul dintre subiectele cel mai puțin înțelese în management în acest moment, în ciuda faptului că e nu doar central în conducerea oamenilor dar și pe buzele tuturor, e cel al motivației muncii. E un subiect destul de amplu și care poate fi privit din așa de multe unghiuri, că nu aș ști de unde să încep un articol despre el. Așa că azi m-am deci să mă opresc asupra unui unghi mai puțin comentat, deși esențial după părerea mea, cel al tensiunii dintre calitatea și cantitatea motivației.

Părerea quasi-unanimă a managerilor e că în ce privește motivația, cantitatea e rege. Cu cât mai multă, cu atât mai bună. Această părere nu e neapărat explicit exprimată, dar transpare fără umbră de îndoială dacă le urmărești acțiunile. Să vă dau un exemplu. 

Acum ceva vreme, pe când locuiam în Franța, am fost contactat de un potențial client pentru un proiect de schimbare culturală. Clientul era o firmă din Rusia care cumpărase mai multe companii din Europa de Est care aveau culturi diferite între ele și diferite de cultura companiei mamă, iar asta le crea probleme. Am stabilit o întâlnire pe Skype (ce vremuri!), am ascultat situația descrisă de ei și am discutat despre ce cred eu că ar fi de făcut. Apoi am sintetizat totul într-o propunere scrisă. După ceva vreme am primit un mail politicos prin care eram înștiințat că nu au ales proiectul meu ci pe al altcuiva. Am mulțumit pentru răspuns și am uitat subiectul.

Citește mai mult