Prima pagină » Conducere

Categorie: Conducere

Crize și conducători

Acest articol a apărut în revista Biz

Am citit recent, în revista Dor, un articol amplu despre Raed Arafat. E un articol lung, cere răbdare, dar ca mai toate articolele din Dor e unul care merită timpul petrecut. Raed Arafat e un personaj fascinant iar povestea lui e un fel de roman. Cea mai interesantă parte a ei este, după părerea mea, felul în care a reușit să se metamorfozeze pe parcursul a numai 10 ani din eroul națiunii în anti-eroul ei, paratrăsnetul tuturor nemulțumirilor tuturor. Dor spune povestea asta bine dar, după părerea mea, incomplet.

Sunt sigur că această metamorfoză îi pricinuiește domnului Arafat multă durere și frustrare și sunt sigur că îl încearcă un sentiment de dezamăgire față de memoria scurtă și lipsa de recunoștință a mulțimilor. Bănuiesc că decodează fenomenul pe seama proverbialei incoerențe și ingratitudini a maselor și asta îi permite să se vadă pe sine în continuare ca pe un erou fără pată. Nu îl cunosc pe domnia sa, speculez aici, dar m-aș mira să mă înșel prea tare, date fiind repetatele sale reacții la critici.

Citește mai mult

Fă ceea ce iubești sau iubește ceea ce faci?

Acest articol a apărut în revista Cariere

Am vorbit puțin în articolul de luna trecută despre idei care circulă prin lumea managementului și a dezvoltării personale care au un parfum de adevăr ce le face, adeseori, acceptate fără rezerve, dar care ar merita un pic mai multă atenție. Printre ele se numără următoarea: “Find a job you love doing, and you will never have to work a day in your life”. În traducere: “Găsește-ți o slujbă pe care o iubești și nu va mai trebui să muncești nicio zi din viața ta”. O veți găsi atribuită lui Confucius, Mark Twain, anonimă sau, uneori, unui profesor de la Princeton, Arthur Szathmáry. Probabil că nu aparține niciunuia dintre ei.

E o idee incitantă. O zicere isteață despre o idee simplă dar care pare o cale bună către împlinire personală și o viață fericită. Ideea are, însă, câteva hibe.

Citește mai mult

Criticilor mei

Articolul de luna trecută mi-a adus foarte multe (și foarte mulți) critici. Am primit și multe caracterizări și judecăți complet noi pentru mine și pe alocuri foarte interesante. Am fost numit (nu neapărat cu cuvintele astea) naiv, utopic, romantic, manipulator, incoerent, socialist. Nu am mai fost niciodată (sau poate am fost, dar nu știu eu) descris în termenii ăștia. Pentru „romantic” chiar sunt recunoscător :-). Am primit, pe scurt, atât de multe critici încât simt nevoia să scriu un fel de erată sau de addendum la articol care să le cuprindă și să le răspundă cumva tuturor într-un singur loc. În linii mari, ele cad în trei categorii:

  1. E o figură de stil cam ieftină, o manipulare sau o eroare grosolană de judecată. De fapt ideea echlibrului între muncă și viață e între viața personală și cea profesională. Ce e rău în asta? 
    Desigur, nu e nimic rău. A propos de erori de judecată, eu nu am susținut nicăieri că nu e nevoie de un echilibru între viața personală și cea profesională, nu sunt deloc adeptul celeilalte mode, „work-life integration”. Cred că cele două lumi e bine să fie ținute separate, nu integrate și fiecare are locul ei. Nu susțin nici că trebuie să alocăm mai mult timp muncii în defavoarea familiei și a vieții personale, chiar deloc. Din această perspectivă sunt un mare partizan al echilibrului. Susțin doar că exprimarea „work-life balance” duce către o viziune îngustă a subiectului, care tratează munca drept o servitute, un rău necesar care trebuie izolat de noi și că această viziune e perimată și periculoasă, din motivele enunțate în articol. De manipulare și erori de judecată nu comentez, oamenii au dreptul la opinii. Ar putea, totuși, să se întrebe care ar fi agenda? Pe cine vreau să manipulez și în folosul cui? Poate că sunt arogant, dar mă gândesc că aș merita privilegiul îndoielii.
  2. Sigur că e mai bine să ai o muncă cu sens decât una fără. E mai bine și să fii tânăr și sănătos decât bătrân și bolnav, e o tautologie. Problema e că cele mai multe munci nu au sens și atunci e nevoie să accepți că asta e, le duci la capăt și apoi îți vezi de viață. 
    Așa e, e o tautologie, sau ar fi dacă aș fi susținut-o vreodată. Ce susțin e că orice muncă are sensul ei și că absența oricărui sens e intolerabilă vieții. Dacă nu mă credeți anagajați oameni cu leafă bună, 20% peste media pieței, și cereți-le să sape niște gropi, apoi să le astupe, apoi să le sape din nou, la nesfârșit. Re-editați legenda lui Sisif și vedeți ce rezultă. Mai susțin că ideea echilibrului induce mentalitatea că munca nu e viață, deci e inutil să cauți împlinire în ea, de asta e periculoasă. Căutarea sensului e mai importantă, după părerea mea, chiar decât aflarea lui. Demersul e mai util decât rezultatul. Abordarea tranzacțională a muncii e o rețetă de conflict și de nefericire. De nefericire pentru că ascunde și marginalizează sensul muncii, unul dintre cei doi piloni extrinseci ai fericirii. Conflict pentru că dacă munca e o tranzație, efort contra bani, atunci tu vrei cât mai mulți bani pentru cât mai puțin efort, în timp ce ceilalți care te angajează sau care cumpără în alt fel produsul muncii tale (cum ar fi clienții) vor cât mai mult efort de la tine contra cât mai puțini bani.  Asta te pune mereu în conflict cu beneficiarii muncii tale, și astfel îți atacă și al doilea pilon al fericirii, calitatea relațiilor. Cred că o viziune a muncii ca sursă de împlinire personală e nu doar utilă ci esențială pentru o viață împăcată și demnă. Desigur, cum spuneam și în articol, nu pretind că orice muncă e așa și nici că orice muncă are la fel de mult sens. Pretind doar că e important să-l căutăm. Și că cine caută are șanse mult mai mari să găsească.
  3. Sensul muncii e un concept bun, dar e un lux pe care puțini și-l pot permite. Ca să ai sens în muncă trebuie ca munca să fie aliniată cu vocația ta, să ai luxul să faci ce-ți place. Câți oameni au acest lux? Ce facem cu restul?
    Această critică seamănă cu cea de mai sus dar diferă în ceva important, anume în ideea că sensul vine doar când faci ceea ce-ți place, ceva care îți împlinește vocația și că o astfel de fericită întâmplare e prin definiție rară și rezervată unor priviliegiați (printre care mi s-a spus că mă număr, ceea ce e adevărat, deși nu a fost mereu). Eu cred că această abordare e profund falsă și am scris un articol despre ea, va apărea în luna Martie. Deși nu am anticipat acest val critic, am scris articolul cam în același timp cu cel de dinainte, pentru că e un fel de continuare a ideii din el. Dezvolt argumentația pe larg în articolul viitor, nu am să o fac aici, dar ideea pe scurt e cea din celebrissima carte a lui Viktor Frankl. Nu putem decide mereu în ce conjunctură ne duce viața, dar putem decide mereu ce atitudine avem față de ea. Pentru cei care nu ați citit cartea, vă îndemn să o faceți, e o lectură simplă, scurtă, ușor de digerat, cu un impact uriaș. Noi dăm sens muncii, nu munca nouă. În acest fel trebuie înțeles sensul muncii. Pentru restul argumentului va trebui să așteptați articolul din numărul din Martie al revistei Cariere.

Vreau să mai constat, în încheiere, că mulți dintre critici, mai ales dintre cei cu argumetele 2 și 3 au fost oameni cu cariere solide, împlinite, cărora li se dedică cu pasiune. Nu știu dacă acele puncte de vedere au reflectat experiența lor de muncă sau credințe profunde despre cum arată experiența altora. Dacă răspunsul e din a doua categorie, cred că toată abordarea ar merita un pic de reflecție, pentru că mi se pare o formă de aroganță să pleci de la premiza că sensul vieții e un privilegiu al unei minorități (citește elită) din care faci parte.

Mai vreau să-mi cer iertare dacă mi-a scăpat vreun argument critic sau dacă am înțeles/sintetizat greșit argumentele pe care le-am citit. Dacă mi-a scăpat ceva, hai să ne auzim în comentarii.

În fine, vreau să mulțumesc tuturor celor care m-au criticat, îmi place să aud păreri contrare mie, mă ajută să îmi ascut gândirea și să-mi îndrept erorile. Îmi e clar că ar fi trebuit să fiu mai clar în enunțuri, să nu las loc de interpretări în afara sensului pe care l-am intenționat. Cred că dialogul ne face mai buni și e o cale spre progres, poate cea mai importantă. Pe data viitoare!

 

 

Echilibrul vieții cu viața

Cu acest articol articol am reînnodat o veche colaborare cu revista Cariere

În lumea managementului, circulă o mulțime de idei și credințe care par corecte la o primă vedere, dar care, la o analiză mai atentă, dezvăluie fie erori de judecată, fie premize radical false, astfel încât concluziile către care ele îndeamnă să fie, la rândul lor, nu doar false, ci chiar puțin periculoase prin efectele pe care le produc. E un fenomen insidios, pentru că aparenta “cumințenie” a acestor idei le face imediat ușor și larg acceptate, ascunzând consecințele, uneori extrem de neplăcute, pe care le generează. Dintre toate aceste idei perfide, cred că niciuna nu e mai dăunătoare decât ideea “echilibrului dintre muncă și viață”.

Citește mai mult

Dezacorduri care clădesc

Acest articol a apărut în revista Biz

Am rămas dator cu o explicație în urma unui articolul mai vechi, cel despre Convingere sau Învingere.  Spuneam acolo că oamenii nu pot fi convinși cu argumente, pot fi doar învinși. Și mai promiteam că am să vă dau o cale despre cum ați putea interacționa mai bine când vă aflați în dezacord cu cineva, cum puteți avea un dezacord constructiv, un dezacord care clădește nu dărâmă. Dacă nu ați citit articolul și vreți să înțelegeți mai bine subiectul, îl găsiți la linkul de mai sus.

Deci, dacă oamenii nu pot fi convinși cu argumente, atunci cum pot ei fi convinși? Răspunsul la întrebarea asta e simplu: nu pot fi, se conving singuri. Întrebarea mai importantă însă, aici, e de ce ați vrea să-i convingeți? Demersul de convingere, în totalitatea lui, e profund viciat din capul locului, pentru că pleacă de la premiza că există două puncte de vedere, unul 100% corect și altul 100% fals și că e important să câștige cel corect. Această premiză este, evident, complet falsă, practic de fiecare dată.

Citește mai mult

Putere și Opoziție

În ciuda a ceea ce, poate vă așteptați, acest articol nu e despre politică, deși unele unghiuri ale lui pot avea implicații în politică și, mai ales, în administrație.

Acum ceva vreme un amic m-a invitat la o conversație amicală la un mic dejun prietenesc. Subiectul conversației era o afirmație pe care o făcusem într-un cerc de prieteni comuni și care-l intrigase. Eu am trăit vreo 8 ani în Franța și experiența mea cu statul francez e paradoxală. Pe de o parte e un stat umflat, monstruos de birocratic și scump, ineficient. Pe de altă parte, funcționează. Construiește drumuri și autostrăzi și căi ferate și avioane și rachete și gestionează, poate, cel mai bun sistem de sănătate publică din Europa. O parte a explicației stă în informatizare și automatizare; în cei 8 ani am văzut doar de două ori funcționari ai statului la față și atunci în reprize de sub 10 minute (cu tot cu așteptare). În rest totul se poate face online sau prin poștă. Dar o mare parte se datorează, după părerea mea, culturii care a fost creată în corpul funcționarilor de stat. O realitate paradoxală a Franței e că serviciul public, mai cu seamă cel al administrației centrale, e cu mult mai bun decât serviciul privat. Cu alte cuvinte ești mult mai bine servit la ANAF-ul francez decât la Orange.

Citește mai mult

Despre Loialitate

Acest articol a apărut în ultimul număr al revistei Biz

Acum ceva vreme am fost invitat de un client să am o intervenție într-o conferință pe care o organiza. Conferința era pe teme de marketing și retail. Cum nu mă pricep nici la retail și nici la marketing, am zis să vorbesc despre ceva la care mai am ceva idee și care le-ar putea fi util și am vorbit despre loialitatea clienților.

Subiectul loialității clienților e foarte important pentru oricine are ceva de vândut. El a ajuns în atenția lumii de afaceri prin anii ’90 când un profesor de la Harvard, Frederick Reichheld, astăzi partener senior în firma de consultanță strategică Bain, a scris o carte extrem de influentă, “The Loyalty Effect”. În ea, Reichheld argumenta că loialitatea clienților e un activ al unei afaceri, unul care poate fi chiar evaluat, pentru că produce efecte cuantificabile. Din cercetările lui știm despre impactul semnificativ pe care loialitatea clienților îl are asupra profitabilității. Știm, de pildă, că e cam de 7 ori mai ieftin să vinzi unui client existent decât unuia nou, că un client mulțumit spune la alți doi, dar unul nemulțumit spune la alți opt, pe scurt, că loialitatea e direct legată de profit.

În aceeași carte, Reichheld argumenta și că motorul loialității e satisfacția clienților, felul în care o afacere știe să-și țină clienții mulțumiți, să le satisfacă așteptările și să le rezolve nemulțumirile. Ecuația pe care o propunea era Satisfacție-»Loialitate-»Profit. O ecuație seducătoare și cu beneficii pentru toată lumea. Cartea lui Reichheld a avut un mare succes și impact și a contribuit la pornirea unei mișcări de întoarcere a companiilor cu fața spre clienți. O mișcare bună și utilă care a generat și o mare cantitate de date. Câțiva ani mai târziu, însă, analiza acestor date a dus la o concluzie neașteptată: cea mai mare parte (peste 80%) dintre clienții care schimbau marca unui produs cumpărat erau mulțumiți de produsul anterior, nu schimbau datorită unei nemulțumiri. Cu alte cuvinte, satisfacția nu produce loialitate. Nu produce nici lipsa ei, e pur și simplu neutră față de subiect.

Citește mai mult