Categorie: Din presă

Bucuria de a greși

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am scris de curând un articol despre perfecționism. În el descriam stresul pe care oamenii perfecționiști îl pun pe ei înșiși prin nevoia exagerată pe care o au de a face totul impecabil, fără greșeală, perfect. Cum perfecțiunea nu există și nu poate fi atinsă, această nevoie duce la concluzia că orice ai face nu ești niciodată suficient de bun, suficient sieși și, ca atare, te determină să cauți refugiul în opinia altora despre tine. E o stare extrem de stresantă.

Dar perfecționiștii nu sunt singurele persoane care trăiesc cu teama de a greși, noi toți ne dorim să fim oameni buni și să facem lucrurile bine și erorile noastre le resimțim, cei mai mulți dintre noi, drept scăderi personale, Dacă, pe deasupra, suntem și preocupați de imaginea noastră în ochii celorlalți, de statutul nostru, atunci aceste scăderi devin și mai accentuate, și mai dramatice, și mai stresante, devenim uneori aproape obsedați de a nu greși, de nevoia de a menține și cultiva o imagine de superioritate și infailibilitate.

Nu știu dacă ați observat, dar la noi nimeni nu greșește niciodată. Încă nu am auzit vreo persoană publică spunând “am greșit, îmi pare rău, îmi cer iertare”. E anatema. E o scădere inacceptabilă, o prăbușire de pe piedestalul atent lustruit al propriei măreții. Nimeni nu pierde alegerile, au avut doar victorii incomplete, nimeni nu ratează obiective, ele au fost re-eșalonate, nimeni nu dă de gard niciun proiect, e doar greaua moștenire a celor de dinainte.

Fenomenul e, însă, prezent și la persoane de toate zilele, nu doar la cele publice. Am fost martor la zeci dacă nu sute de situații în care oamenii se contraziceau până în pânzele albe pe subiecte pe care erau, de fapt, de acord, dacă ar fi avut răbdarea și înțelepciunea să caute o variantă de abordare comună mai degrabă decât să îl convingă pe celălalt de justețea propriilor abordări, până la cel mai mic detaliu. Dintre toate aceste situații, una mi-a rămas în mod particular în monte datorită absurdului ei comic.

Există un exercițiu pe care-l facem cu echipele de conducere atunci când le ajutăm din postura de consultanți să proiecteze o cultură de organizație ideală, dezirabilă. El constă în a negocia niște afirmații despre normele culturale pe care ar vrea să le vadă funcționând în organizația lor în viitor. O normă culturală înseamnă un tipar de comportament așteptat de organizație de la membri, ceva considerat “normal” în acea organizație și chiar dezirabil. Ca atare, aceste norme au grade de intensitate între “deloc” și “în cea mai mare măsură”. Tema echipei de management e să se pună de acord asupra acestui nivel de intensitate pentru fiecare dintre ele. Una dintre norme sună așa: “În ce măsură, în organizația ta ideală, ar trebui să se aștepte de la membri să încerce să aibă mereu dreptate?”. E o normă de tip “Competitv” și e foarte intensă în companii care încurajează competiția dintre membri ca metodă de conducere, în care membrii se luptă unii cu ceilalți pentru poziție și statut. Cerința exercițiului e ca membrii echipei să se pună de acord asupra fiecărei norme de acest gen. În acea echipă au discutat despre norma de mai sus vreme de 45 de minute pentru că unul dintre membri insista că trebuie neapărat să aleagă “deloc” pentru că e toxic să vrei mereu să ai dreptate, în contextul în care ceilalți argumentau că ar trebui aleasă varianta “În mică măsură”. Și nimeni nu a observat ironia situației.

E ceva straniu în nevoia de a avea mereu dreptate. Mă întreb adeseori ce îi îndeamnă pe oameni să își argumenteze cu atâta patos propriul punct de vedere? De ce ai vrea să petreci așa de mult timp într-o discuție pentru ca la sfârșitul ei să pleci cu același punct de vedere cu care ai venit? Ce ai câștigat din asta? În termeni de învățare, de creștere personală, de schimbare, e evident că nimic. Atunci de ce o faci? Ce nevoie hrănești? Dacă pui întrebarea așa, răspunsul devine foarte evident: hranești monstrișorul numit ego, hrănești acea parte din tine care se simte mereu impostoare și insuficiență sieși, care are mereu nevoie de proptele din afară pentru a putea rezista în poziție verticală. Dar această nevoie e toxică.

În fapt, ar trebui să ne bucurăm atunci când greșim și să intrăm în orice dispută de opinii cu obiectivul de a ne schimba părerea. Pentru că, dacă am făcut un efort serios și responsabil de a face lucrurile atât de bune pe cât suntem în stare, greșelile devin poarta noastră spre învățare, calea de a fi mai buni. Din greșeli învățăm. Din greșeli creștem. Fără ele viața noastră ar fi statică iar scopul nostru ar fi apărarea ei. Dându-ne voie să greșim, ne dăm voie să creștem și să progresăm.

Același lucru se poate spune și despre diferențele de opinie. De fiecare dată când avem o diferență de opinie cu cineva, dacă am câștigat argumentul, în fapt am pierdut. Am investit timp și efort pentru a pleca din interacțiune cu același nivel de înțelegere a subiectului cu care am intrat. În schimb, dacă opinia noastră s-a dovedit a nu fi cea mai bună, atunci am câștigat, de fapt, pentru că am folosit timpul pentru a învăța ceva nou, pentru a crește, pentru a ne îmbogăți. Sigur, asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm automat opiniile celorlați, departe de mine gândul, dar înseamnă că trebuie să intrăm în interacțiune cu dorința de a ne schimba punctul de vedere, nu de a ni-l păstra su impune. Dacă plecăm la drum așa, veți vedea, felul în care abordăm relația și conversația va fi radical diferit iar rezultatul ei va și el, la rândul său, radical diferit. Pentru asta avem nevoie doar de un pic de înțelepciune și de a ne cultiva această rară calitate: bucuria de a greși.

 

Cântecul sirenelor

Acest articol a apărut în ediția online a revistei Cariere

De când am ajuns la ceea ce se numește îndeobște “vârsta a treia” am devenit din ce în ce mai reticent la orice fel de exprimare care compară nostalgic prezentul cu trecutul. de altfel, eu nici nu sunt nostalgic față de trecut. Lumea în care am crescut și copilărit eu ca și cea care i-a urmat era cu mult mai rea decât cea în care trăiesc acum. Sigur, lumea de azi are multe fațete care o fac criticabilă, le văd și eu și sunt și eu la fel de critic la adresa lor ca cei mai mulți. Doar că pentru mine, zonele în care s-a schimbat în bine depășesc cu mult pe cele în care s-a schimbat în rău, așa că pentru mine bilanțul e fără echivoc pozitiv. 

Totuși, chiar și așa, există zone în care s-a schimbat în rău într-un fel care mă pune pe gânduri și mă face să mă gândesc la consecințele pe termen lung ale acestor tendințe. Cumva mă bucur că am vârsta pe care o am și că unele dintre aceste consecințe nu vor mai fi problema mea. Dar va fi a copiilor mei și mă gândesc adeseori ce fel de lume le lăsăm moștenire. Despre una dintre aceste tendințe am scris un articol de curând, e vorba de fragilizarea generației tinere. Despre o alta am să scriu azi. Asta mă preocupă încă și mai tare decât cealaltă, pentru că asta e într-o spirală infernală, într-o goană de neoprit către abis. E vorba de polarizarea societății.

Citește mai mult

Așteptări și aspirații

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am promis în numărul trecut că am să dezvolt într-un alt articol acest subiect, pentru că e interesant și cred că poate ajuta pe mulți dintre voi.

Am să încep cu o poveste. Acum doi ani am trăit cea mai recentă experiență revelatoare din viața mea, la o vârstă la care nu mai speram la asta, dar, iată că s-a întâmplat. Am fost și sunt implicat în multe proiecte antreprenoriale, cele mai multe dintre ele mai mult de suflet decât de bani. Într-unul dintre ele am participat, împreună cu mai mulți prieteni, la o inițiativă în educație. Am început, ca orice proiect, cu mult entuziasm și mult optimism și am continuat, ca mai orice proiect, cu un parcurs diferit binișor de planurile inițiale, care ne-a pus resursele de timp, nervi și bani la încercare. Nu a ajutat deloc faptul că echipa era prea mare și prea eterogenă și că, în fața provocării de a gândi un drum nou care să ajute proiectului să continue și să prospere, ne-am regăsit având viziuni diferite. Așa că am decis că cea mai bună cale de a merge mai departe e ca cineva să preia controlul. Pentru că eram și suntem buni prieteni, și pentru ca această conversație să nu ne îndepărteze, am decis să o precedăm cu un weekend de explorare și calibrare, în care să ne aliniem emoțional, să ne clarificăm eventuale tensiuni din trecut și să ne asigurăm că intrăm cu toată deschiderea posibilă în discuțiile grele care vor urma, astfel încât la sfârșitul lor să rămânem în continuare buni prieteni. Pentru că știam că va fi o conversație grea, am rugat un alt prieten, coach priceput, să ne fie moderator.

Moderatorul a început conversația cerându-ne fiecăruia să spunem ce ne dorim de la ceilalți pentru ca această discuție să meargă bine. După ce ne-a ascultat cu răbdare pe toți, ne-a spus următoarele: “Nu știu dacă ați observat, dar eu v-am rugat să spuneți fiecare ce vă doriți de la ceilalți și voi toți, fără excepție, ați spus ce așteptați de la ceilalți. Asta e ceva diferit, nu?”.

Pe mine, această observație a lui m-a pus serios pe gânduri, în primul rând pentru că eu însumi făcusem exact acest lucru. Apoi pentru că, la o primă analiză, nu prea văzusem mare diferență între idei, mi se păreau destul de similare. Dar și destul de diferite încât observația să-mi rămână în minte și să mă preocupe. Până când mi-am dat seama ce mă punea pe gânduri.

Există, de fapt, o mare diferență între așteptări și dorințe, o diferență radicală și care duce la consecințe foarte diferite ale acesto două atitudii. Ca în multe alte cazuri, cuvintele au putere, ele generează stări mentale, care determină atitudini, care apoi influențează comportamente și determină reacții de la cei din jur. Pe această cale, cuvintele creează realitate. Promit să scriu și despre asta într-o bună zi.

Așteptările sunt toxice. În primul rând pentru că, așa cum le spune numele, sunt pasive. Atunci când te aștepți la ceva, faci chiar asta: aștepți. Nu faci nimic pentru a contribui la rezultat, aștepți doar ca el să apară. În al doilea rând, așteptările sunt toxice pentru că generează sentimentul de îndreptățire. Te aștepți la ceva pentru că ai dreptul să te aștepți, pentru că ceilalți au datoria să se ridice la înălțimea așteptărilor tale, ele sunt, prin definiție, legitime, meritate, îndreptățite. O consecință a acestei atitudini este că neîndeplinirea lor generează reacții al căror spectru, mereu negativ, merge de la dezamăgire la sfântă indignare. Ceilalți, cei care nu-ți îndeplinesc așteptările, sunt în cel mai fericit caz niște oameni căzuți, slabi, nevolnici iar în cel mai rău caz, rău voitori sau ticăloși. Reacțiile pe care le ai în urma unor așteptări neîndeplinite sunt puternice, evidente și mai ales foarte negative.

Dorințele, în schimb, sunt pozitive. Dacă îți dorești ceva, prin definiție, ești parte a procesului de a obține acel ceva. Dorința fără acțiune nu e, de fapt, dorință, e mai degrabă o speranță. Deși e nevoie, poate, de speranță pentru a putea visa și dori, reciproca nu e adevărată. Dorința nu e același lucru cu speranța, dorința implică acțiune, implică participare la procesul prin care ea poate deveni realitate. Atunci când îți dorești ceva cauți activ să obții acel ceva, ești parte din proces. Dacă îți dorești ca ceilalți să facă ceva, deci, vei încerca să înțelegi cum poți ajuta, cum poți contribui, ce ai tu de făcut ca să mărești șansa ca dorința ta să fie îndeplinită. Dacă, în schimb te aștepți ca ceilalți să facă ceva, atunci atitudinea ta va fi pasivă, îndreptățită, iar acțiunea va fi limitată la enunțul ritos al destinației așteptate. Dacă vă întrebați care dintre abordări are mai mari șanse de succes, când vă uitați așa la lucruri cred că răspunsul devine evident.

Unul dintre exercițiile cele mai puternice de întărire a relațiilor din echipe pe care îl practicăm noi, consultanții, e să cerem oamenilor dintr-o echipă să spună celorlalți membri ai echipei, pe rând, ce își doresc de la ei pentru ca relația lor de lucru să funcționeze mai bine. În acest exercițiu le cerem explicit să își exprime gândurile sub formă de dorințe nu de așteptări. Odată această dorință exprimată, cerem celeilalte persoane, către care a fost îndreptată cererea, să răspundă primeia prin a-i spune de ce are ea nevoie de la prima persoană pentru a-i putea satisface acea dorință. Acest exercițiu, de fapt, forțează tranziția în echipă de la așteptări la dorințe. Frazarea lor ca atare face primul pas. Înțelegerea faptului că o dorință presupune acțiune și că, dacă vrei ceva de la ceilalți, ai și tu ceva de făcut pentru a determina această schimbare, că ea nu se va petrece dacă doar o aștepți ci e nevoie să contribui la ea în mod activ, e un câștig fenomenal pentru calitatea relațiilor din echipă, un câștig pe care banalitatea acestui umil exercițiu îl maschează la o privire superficială.  

În practica mea de consultanță, dar și la cursurile de la școlile pe unde predau, mă întâlnesc extrem de des cu manageri perfecționiști. E o realitate locală faptul că perfecționismul e văzut ca ceva bun, ca un atribut de valoare, în ciuda faptului că are și destule conotații negative. Pentru ei am scris articolul anterior. Toți perfecționiștii, fără excepție, suferă de boala așteptărilor înalte.  Principala schimbare mentală pe care trebuie să o facă, deci, e să își recalibreze așteptările în dorințe, în aspirații.

Dar, am constatat pe pielea mea, după ce crezusem că reușisem să mă vindec de boala asta, că această recalibrare emoțională și cognitivă e, de fapt, foarte utilă nu doar lor ci și celor mai mulți dintre noi. Poate că și vouă.

Despre perfecționism

Acest articol a apărut în revista Biz

Există o întrebare tipică pe care o pun adeseori intervievatorii când evaluează un candidat. “Care e cel mai mare defect al tău?” Poate cel mai frecvent răspuns la întrebarea asta e: “sunt cam perfecționist/ă”. Cumva, perfecționismul e văzut ca un defect tolerabil, un semi-defect, un defect care poate fi și o calitate, sigur un defect pe care îl putem cu ușurință recunoaște. Pe undeva opinia asta e legitimă, perfecționismul are, într-adevăr, multe accente utile, productive. Poate cel mai util dintre ele e dedicarea cu care se apleacă asupra oricărei sarcini, îndârjirea și perseverența cu care le duc la bun sfârșit. Dar acest fel de a aborda lumea și munca, în general, are și multe fațete negative. Cele mai comune și ușor înțelese sunt o atenție exagerată la detalii și dificultatea de a gestiona compromisul între resurse și rezultate, compromisul cu care se confruntă de zeci de ori pe zi orice persoană care are de luat decizii profesionale sau personale. Această dificultate e, pentru ei, o sursă majoră de stres, motiv pentru care mulți perfecționiști sunt foarte tensionați, stresați, încordați. E un fenomen cercetat acela că perfecționismul e asociat cu boli care somatizează stresul. Dar ce e el, de fapt?

Citește mai mult

Despre anti-fragilitate și echilibru

Acest articol a apărut în Revista Cariere

Mi-am început anul cu o lectură captivantă dar înfricoșătoare, în același timp. Cartea se numește “The Coddling of the American Mind” și e scrisă de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt. În traducere i-ar zice “Cocoloșirea minții americanilor”, sau ceva de genul ăsta. E o carte fascinantă pentru că de-construiește și analizează acest fenomen contemporan al culturii fragilității, a evitării riscurilor și a siguranței înainte de toate și, mai ales, efectele perverse pe care ea le produce.

Ca să fim bine înțeleși: eu nu predic aici despre acceptarea oricărui risc, disprețul pentru binele nostru și al celor dragi sau abordări iresponsabile. Dar mi se pare neîndoios că anii de bunăstare și de siguranță relativă ne-au dus către o cultură de evitare a riscurilor care depășește granițele de unde prudența ne mai face bine.

Citește mai mult

Evitarea erorilor

Acest articol a apărut în revista Biz

Am să încep acest articol cu un mic experiment mental. Imaginați-vă că am în mână două cărți de joc: una e un 10 și cealaltă un 5. Le amestec și le pun pe masă cu fața în jos. Și vă zic așa. “Să presupunem că facem un pariu împreună, astfel: trebuie să alegi o carte. Dacă alegi 10, atunci primești de la mine 100 de lei. Dacă alegi 5, atunci pierzi 50 de lei, pe care trebuie să-i scoți din buzunar și să mi-i dai mie. În mod evident, pariul e dezavantajos pentru mine, așa că va trebui să mă plătești ca să îl accept. Care e suma maximă pe care ești dispus să o plătești ca să joci acest joc cu mine?”. Gândiți-vă la această situație și dați un răspuns. E vorba de suma maximă la care sunteți dispuși, pe cea minimă o știu deja :-). Dacă v-ați gândit, notați răspunsul undeva.

Citește mai mult

Cantitate sau calitate?

Acest articol a apărut în revista Biz.

Cred că unul dintre subiectele cel mai puțin înțelese în management în acest moment, în ciuda faptului că e nu doar central în conducerea oamenilor dar și pe buzele tuturor, e cel al motivației muncii. E un subiect destul de amplu și care poate fi privit din așa de multe unghiuri, că nu aș ști de unde să încep un articol despre el. Așa că azi m-am deci să mă opresc asupra unui unghi mai puțin comentat, deși esențial după părerea mea, cel al tensiunii dintre calitatea și cantitatea motivației.

Părerea quasi-unanimă a managerilor e că în ce privește motivația, cantitatea e rege. Cu cât mai multă, cu atât mai bună. Această părere nu e neapărat explicit exprimată, dar transpare fără umbră de îndoială dacă le urmărești acțiunile. Să vă dau un exemplu. 

Acum ceva vreme, pe când locuiam în Franța, am fost contactat de un potențial client pentru un proiect de schimbare culturală. Clientul era o firmă din Rusia care cumpărase mai multe companii din Europa de Est care aveau culturi diferite între ele și diferite de cultura companiei mamă, iar asta le crea probleme. Am stabilit o întâlnire pe Skype (ce vremuri!), am ascultat situația descrisă de ei și am discutat despre ce cred eu că ar fi de făcut. Apoi am sintetizat totul într-o propunere scrisă. După ceva vreme am primit un mail politicos prin care eram înștiințat că nu au ales proiectul meu ci pe al altcuiva. Am mulțumit pentru răspuns și am uitat subiectul.

Citește mai mult