Prima pagină » Din presă » Pagina 2

Categorie: Din presă

Premise și concluzii

Dacă vă înțelegeți premisele acțiunilor și chiar le testați, atunci veți găsi multe exemple care vă demonstrează că unele dintre ele sunt false. În termeni general, sfatul meu e să plecați mereu de la o premisă pozitivă. S-ar putea să vă înșelați, dar ceea ce veți obține e că veți crea în jurul vostru o lume mai bună, care va da înapoi comportamente pozitive, dezirabile. Vă rămâne doar să le identificați și eliminați pe cele indezirabile.

Citește mai mult

Neputința învățată

Scriam într-un articol trecut despre una dintre credințele cele mai răspândite în lumea managementului organizațiilor, anume aceea că binele e normal și despre ce implicații negative poate genera ea. Cea mai importantă dintre ele e faptul că, dacă acționezi în această credință ca manager, toată interacțiunea ta cu ceilalți, mai ales cu cei care îți raportează, este desfășurată prin excepție, adică vei interacționa cu ei atunci când lucrurile deviază de la standardul așteptat. Mai mult decât atât, standardul așteptat e unul înalt, undeva în zona binelui, nu acolo unde îl văd ceilalți, adică în zona normalului. Asta face ca tot sistemul să fie încărcat de așteptări negative. Într-un astfel de mediu, dacă un șef te cheamă la el pentru o conversație vei ști mereu că subiectul, cel mai probabil, nu e ceva de bine ci mai degrabă o critică de vreun fel sau altul.

Credința alăturată celei că binele e normal și care susține acest comportament al liderilor e una despre care am mai scris, anume că progresul vine din frustrare, că acest fel de a conduce e orientat spre performanță pentru că urmărește corectarea erorilor și pe această cale determină progres. În realitate, ceea ce produce e un fenomen psihologic foarte pervers care poartă numele de “neputință învățată”.

Citește mai mult

Pedepse și comportamente

Acest articol a apărut în revista Cariere

Într-una din simulările pe care le folosesc în seminariile cu studenții de la cursul de Leadership de la EMBA, participanții sunt puși în situația unui antrenor sportiv care preia o echipă sportivă aflată în dificultate, cu misiunea de a o redresa. În exercițiu le sunt descrise un număr de politici sau practici de conducere a echipei pe care noul antrenor ar putea să le adopte și li se cere să decidă care li se par potrivite și care nu. Între ele există una care sună cam așa (citez din memorie): “anunță că antrenamentele sunt obligatorii și introdu amenzi pentru cei care întârzie”.  Întrebarea este dacă a aborda această practică e o idee bună sau nu. Voi ce ziceți? V-ați făcut o părere?

Citește mai mult

Între muncă și talent

Pe la începutul secolului trecut a apărut și apoi a câștigat un loc proeminent între psihologii vremii o teorie a comportamentului uman (și nu doar) care pleca de la ideea că suntem produsul nu al minții noastre, nu al genelor noastre ci al comportamentelor noastre. Acestea, la rândul lor, sunt determinate de mediul înconjurător și create în mii de iterații prin mecanisme de întărire, adică atunci când am făcut ceva care a avut consecințe bune pentru noi am repetat acel comportament până când l-am internalizat și a devenit parte din identitatea noastră, iar dacă a avut consecințe rele l-am evitat și exclus dintre comportamentele noastre. Cei mai cunoscuți cercetători ai acestor fenomene, fără îndoială reale, sunt rusul Ivan Pavlov, cu celebrul său experiment al reflexului condiționat cu câinele care salivează la un sunet de clopoțel, și profesorul american de la Harvard, B.F. Skinner, unul dintre cei mai influenți psihologi ai secolului XX. 

Citește mai mult

Progres și frustrare

Acest articol a apărut în Revista Biz, Noiembrie 2022

Una dintre cele mai răspândite credințe false care circulă prin lumea organizațiilor și a managementului e că progresul vine dintr-un fel de frustrare, dintr-o criză. Am auzit-o rostită chiar cu vorbele asta de mulți oameni, chiar de oameni foarte inteligenți și capabili, pe care-i admir. Încă și mai mulți vorbesc despre crize de creștere, provocări, ieșirea din zona de confort, toate idei interesante și parțial valide, dar adeseori decodate într-o cheie eronată.

Cheia este eronată atunci când presupunerea din spatele credinței este că această criză, această tensiune, este generată din exteriorul nostru și că e, cumva, rolul managerilor să o genereze. Ascunsă în spatele acestei presupuneri e credința că aspirația supremă a ființei umane este nimicul, că în lipsa unui stimul extern, un om nu ar face nimic, nu s-ar da jos din pat. Această presupunere este atât de absurdă încât nici măcar nu merită comentată, e falsă în mod evident. Și totuși concluzia ei logică, anume că progresul vine din frustrare, că lipsa unui agent extern ne lasă inerți și imobili, e omniprezentă.

Citește mai mult

Ordine și dezordine

Acest articol a apărut în revista Biz

Am să încep acest articol cu două teorii despre comportamentul uman și îl voi continua cu o concluzie.

Prima. În anii ’70 marile orașe din Statele Unite erau prinse într-o spirală a dezordinii, criminalității și violenței, alimentată în bună măsură de alcoolism și consum de droguri. Lucrurile degeneraseră în așa măsură încât cartiere întregi din orașe au devenit de nelocuit pentru mulți oameni și au început să fie părăsite, astfel încât clădiri întregi au ajuns să fie abandonate. Doi sociologi criminologi, James Wilson și George Kelling au făcut o observație foarte interesantă, anume că o clădire abandonată rămânea în bună stare o vreme îndelungată, până când cineva spărgea o primă fereastră. Dacă fereastra nu era prompt reparată, în scurt timp întreaga clădire era vandalizată până când ajungea o ruină lipsită de conținut și înecată în mizerie. Cumva, faptul că acea fereastră stătea spartă dădea un semnal că acea clădire nu mai interesează pe nimeni și că era disponibilă pentru orice. În urma acestei observații cei doi au investigat și documentat o întreagă teorie despre fenomen și apoi au scris în 1982 un articol foarte influent despre combaterea criminalității, pe baza ei. Au numit-o “Teoria ferestrelor sparte”.

Citește mai mult

Gloate, găști, echipe

Acest articol a apărut în revista Biz

În proiectele mele de consultanță unul dintre cuvintele cele mai des folosite de către clienții mei este cuvântul “echipă”, adeseori exprimat sub forma de “echipa mea”. În general, cei care folosesc exprimarea asta nu se referă la o echipă în care ei sunt membri ci la una pe care o conduc, cel mai adesea din perspectiva de lider formal al ei. Dar, deși ei își pun multe întrebări legate de buna funcționare a echipei, dintre ele lipsește sistematic întrebarea esențială: ce e, de fapt, o echipă și dacă grupul  de oameni pe care ei îl numesc echipă chiar satisface această definiție?

Dacă adresez această întrebare astfel, un prim răspuns care apare de obicei repede este că o echipă este un grup de oameni cu un scop comun. E un răspuns bun. În lipsa unui scop comun e greu de imaginat cum și de ce ar putea mai mulți oameni funcționa ca o echipă, esența însăși a cuvântului presupune colaborarea pentru un scop comun. Vasta majoritate a echipelor clienților mei pomenite mai sus nu îndeplinesc, de fapt, această condiție esențială. Atunci când îi întreb ce scop comun împărtășesc oamenii din echipă primesc drept răspuns afirmații vagi despre succesul companiei sau al departamentului, despre a ne fi bine împreună, sau despre binele comun. În fapt, însă, oamenii urmăresc obiective individuale de care sunt ținuți responsabili și care ocupă locul central al preocupărilor lor profesionale și sunt mult mai puțin conectați la obiectivele comune ale grupului. În astfel de structuri rezultatul comun e văzut ca o sumă de rezultate individuale, sistemul de lucru, diviziunea muncii, mecanismele de recompensare și de motivare sunt toate îndreptate fie exclusiv fie majoritar în sensul susținerii rezultatelor individuale cu așteptarea că însumarea lor va duce la rezultatul comun așteptat.

Citește mai mult