Articolul de luna trecută mi-a adus foarte multe (și foarte mulți) critici. Am primit și multe caracterizări și judecăți complet noi pentru mine și pe alocuri foarte interesante. Am fost numit (nu neapărat cu cuvintele astea) naiv, utopic, romantic, manipulator, incoerent, socialist. Nu am mai fost niciodată (sau poate am fost, dar nu știu eu) descris în termenii ăștia. Pentru „romantic” chiar sunt recunoscător :-). Am primit, pe scurt, atât de multe critici încât simt nevoia să scriu un fel de erată sau de addendum la articol care să le cuprindă și să le răspundă cumva tuturor într-un singur loc. În linii mari, ele cad în trei categorii:

1. E o figură de stil cam ieftină, o manipulare sau o eroare grosolană de judecată. De fapt ideea echlibrului între muncă și viață e între viața personală și cea profesională. Ce e rău în asta? 
   Desigur, nu e nimic rău. A propos de erori de judecată, eu nu am susținut nicăieri că nu e nevoie de un echilibru între viața personală și cea profesională, nu sunt deloc adeptul celeilalte mode, „work-life integration”. Cred că cele două lumi e bine să fie ținute separate, nu integrate și fiecare are locul ei. Nu susțin nici că trebuie să alocăm mai mult timp muncii în defavoarea familiei și a vieții personale, chiar deloc. Din această perspectivă sunt un mare partizan al echilibrului. Susțin doar că exprimarea „work-life balance” duce către o viziune îngustă a subiectului, care tratează munca drept o servitute, un rău necesar care trebuie izolat de noi și că această viziune e perimată și periculoasă, din motivele enunțate în articol. De manipulare și erori de judecată nu comentez, oamenii au dreptul la opinii. Ar putea, totuși, să se întrebe care ar fi agenda? Pe cine vreau să manipulez și în folosul cui? Poate că sunt arogant, dar mă gândesc că aș merita privilegiul îndoielii.
2. Sigur că e mai bine să ai o muncă cu sens decât una fără. E mai bine și să fii tânăr și sănătos decât bătrân și bolnav, e o tautologie. Problema e că cele mai multe munci nu au sens și atunci e nevoie să accepți că asta e, le duci la capăt și apoi îți vezi de viață. 
   Așa e, e o tautologie, sau ar fi dacă aș fi susținut-o vreodată. Ce susțin e că orice muncă are sensul ei și că absența oricărui sens e intolerabilă vieții. Dacă nu mă credeți anagajați oameni cu leafă bună, 20% peste media pieței, și cereți-le să sape niște gropi, apoi să le astupe, apoi să le sape din nou, la nesfârșit. Re-editați legenda lui Sisif și vedeți ce rezultă. Mai susțin că ideea echilibrului induce mentalitatea că munca nu e viață, deci e inutil să cauți împlinire în ea, de asta e periculoasă. Căutarea sensului e mai importantă, după părerea mea, chiar decât aflarea lui. Demersul e mai util decât rezultatul. Abordarea tranzacțională a muncii e o rețetă de conflict și de nefericire. De nefericire pentru că ascunde și marginalizează sensul muncii, unul dintre cei doi piloni extrinseci ai fericirii. Conflict pentru că dacă munca e o tranzație, efort contra bani, atunci tu vrei cât mai mulți bani pentru cât mai puțin efort, în timp ce ceilalți care te angajează sau care cumpără în alt fel produsul muncii tale (cum ar fi clienții) vor cât mai mult efort de la tine contra cât mai puțini bani.  Asta te pune mereu în conflict cu beneficiarii muncii tale, și astfel îți atacă și al doilea pilon al fericirii, calitatea relațiilor. Cred că o viziune a muncii ca sursă de împlinire personală e nu doar utilă ci esențială pentru o viață împăcată și demnă. Desigur, cum spuneam și în articol, nu pretind că orice muncă e așa și nici că orice muncă are la fel de mult sens. Pretind doar că e important să-l căutăm. Și că cine caută are șanse mult mai mari să găsească.
3. Sensul muncii e un concept bun, dar e un lux pe care puțini și-l pot permite. Ca să ai sens în muncă trebuie ca munca să fie aliniată cu vocația ta, să ai luxul să faci ce-ți place. Câți oameni au acest lux? Ce facem cu restul?
   Această critică seamănă cu cea de mai sus dar diferă în ceva important, anume în ideea că sensul vine doar când faci ceea ce-ți place, ceva care îți împlinește vocația și că o astfel de fericită întâmplare e prin definiție rară și rezervată unor priviliegiați (printre care mi s-a spus că mă număr, ceea ce e adevărat, deși nu a fost mereu). Eu cred că această abordare e profund falsă și am scris un articol despre ea, va apărea în luna Martie. Deși nu am anticipat acest val critic, am scris articolul cam în același timp cu cel de dinainte, pentru că e un fel de continuare a ideii din el. Dezvolt argumentația pe larg în articolul viitor, nu am să o fac aici, dar ideea pe scurt e cea din celebrissima carte a lui Viktor Frankl. Nu putem decide mereu în ce conjunctură ne duce viața, dar putem decide mereu ce atitudine avem față de ea. Pentru cei care nu ați citit cartea, vă îndemn să o faceți, e o lectură simplă, scurtă, ușor de digerat, cu un impact uriaș. Noi dăm sens muncii, nu munca nouă. În acest fel trebuie înțeles sensul muncii. Pentru restul argumentului va trebui să așteptați articolul din numărul din Martie al revistei Cariere.

Vreau să mai constat, în încheiere, că mulți dintre critici, mai ales dintre cei cu argumetele 2 și 3 au fost oameni cu cariere solide, împlinite, cărora li se dedică cu pasiune. Nu știu dacă acele puncte de vedere au reflectat experiența lor de muncă sau credințe profunde despre cum arată experiența altora. Dacă răspunsul e din a doua categorie, cred că toată abordarea ar merita un pic de reflecție, pentru că mi se pare o formă de aroganță să pleci de la premiza că sensul vieții e un privilegiu al unei minorități (citește elită) din care faci parte.

Mai vreau să-mi cer iertare dacă mi-a scăpat vreun argument critic sau dacă am înțeles/sintetizat greșit argumentele pe care le-am citit. Dacă mi-a scăpat ceva, hai să ne auzim în comentarii.

În fine, vreau să mulțumesc tuturor celor care m-au criticat, îmi place să aud păreri contrare mie, mă ajută să îmi ascut gândirea și să-mi îndrept erorile. Îmi e clar că ar fi trebuit să fiu mai clar în enunțuri, să nu las loc de interpretări în afara sensului pe care l-am intenționat. Cred că dialogul ne face mai buni și e o cale spre progres, poate cea mai importantă. Pe data viitoare!