Printre multele mele defecte cu care mă războiesc de când mă știu, unul cu care nu am făcut niciun milimetru de progres e că sunt foarte leneș. Detest efortul, mai ales fizic, dar nu numai și fac tot ce pot ca să îl evit. Cu toate acestea am făcut multe lucruri în viața asta, pentru care am depus foarte mult efort. Mult timp m-am întrebat cum se împacă aceste două direcții opuse din viața mea. Sigur, o explicație la îndemână, în linie cu discursurile motivaționale sau cu unele cărți de dezvoltare personală ar putea vorbi despre determinare, despre puterea de a te auto-depăși, despre reziliență, anduranță și perseverență. Dar mie aceste calități îmi lipsesc aproape cu desăvârșire. Explicația ar trebui să fie altundeva.
Categorie: Diverse
Tranzacții sau relații?
Eu cred cu tărie că, de la mare distanță, cea mai mare invenție a speciei noastre e societatea. Nu știu dacă știți, dar „verișorul” nostru cel mai apropiat din natură e cimpanzeul. Avem în comun cu cimpanzeii nici mai mult nici mai puțin decât 98,8% din ADN! Suntem 98,8% cimpanzei și 1,2% oameni. Cu acei 1,2% am aflat tainele Universului, am ajuns pe lună, am scris poeme și tratate de filosofie, medicină sau astronomie, am creat opere de artă, arhitectură sau inginerie și câte altele. Dar toate, toate acestea pălesc, în opinia mea, în fața uriașei realizări care este societatea.
Când specia noastră a plecat din Africa centrală pentru a coloniza planeta, acum cca 100.000 de ani, nu era nici singura și nici prima specie homo care pleca în explorare și colonizare. Înaintea noastră mai plecaseră cel puțin alte trei despre care știm. În Europa s-au așezat înaintea Homo Sapiens neanderthalienii. În Asia denisovanii, iar în insulele Oceaniei, Homo Floresiensis. Contactul cu Homo Sapiens le-a fost tuturor fatal, au dispărut. Și nu pentru că ne-am războit, nu există urme de conflict. Pur și simplu le-am umplut habitatul, am fost uluitor de mult mai bine adaptați și mai capabili să facem față vicisitudinilor unei vieți brutale. Și am reușit asta pentru că am inventat ceva fenomenal de valoros și de sofisticat: societatea.
De ce te miri? Sau drogul așteptărilor joase.
Aud mereu în jurul meu această expresie, atunci când cineva povestește vreo întâmplare care l-a supărat în vreun fel: „păi și de ce te miri?”. Implicația e că trăim într-o lume sau într-o țară sau într-un oraș defecte și că ar trebui să știm asta și să o acceptăm cumva, sau măcar să nu ne mai surprindă. Am auzit chiar oameni declarând, unii mai în glumă, alții foarte serioși, că secretul fericirii sunt așteptările joase. Dacă gândești în felul ăsta, nu poți fi surprins decât plăcut. Pentru mine e o atitudine păguboasă și am să încerc să vă explic de ce.
Liderul autentic
Puține virtuți umane sunt mai rare și mai greu de cultivat decât autenticitatea. Dacă am încerca să-i dăm o definiție am constata că ea nu e chiar simplu de dat și că, așa cum se întâmplă adesea cu noțiuni care par larg înțelese la prima vedere, oameni diferiți o vor defini diferit. Dacă plecăm de la definiția de dicționar, ea se referă la proprietatea de a fi autentic, adică adevărat, real, de netăgăduit. Cu alte cuvinte, e însușirea de a fi cine ești, de a fi sincer cu tine dar și cu ceilalți în tot ceea ce te privește. Pare senzațional de simplu, ce ar putea fi mai la îndemână decât să-ți îngădui să fii cine ești? În realitate e ceva al naibii de greu de realizat.
Suntem ființe sociale și avem tendința de a ne măsura valoarea prin comparație cu ceilalți. Nu doar atât, dar avem și o nevoie puternică de a fi acceptați de ceilalți și integrați în grupuri diverse. Combinația acestor nevoi profunde dă o presiune constantă fie de adaptare fie de dominare a celorlalți. Ea ne face să fim cu mult mai atenți la ce părem în ochii celorlalți și mult mai puțin atenți la ce suntem cu adevărat. Nevoile noastre, aspirațiile noastre, valorile noastre, devin astfel secundare în fața felului în care suntem priviți, acceptați, admirați sau judecați de cei din jur. Încet încet, sub această presiune continuă, ajungem să ne pierdem chiar pe noi, să devenim chiar în mintea noastră un personaj imaginar, o efigie, o proiecție adeseori idealizată, ajungem să ne mințim chiar pe noi. Când ceva din jurul nostru ne ridică observația că suntem altceva decât credem că suntem, intrăm într-o disonanță puternică și mintea noastră caută cu disperare să găsească căi prin care să ne ferească de acest conflict interior.
Sisteme și comportamente
Tindem să atribuim comportamentele oamenilor mai degrabă caracterului decât contextului. Dar contextul are o influență mult mai mare asupra comportamentului decât caracterul la majoritatea oamenilor.
În căutarea fericirii
În 1998 ajungea la cârma Organizației Americane de Psihologie un profesor universitar de la universitatea din Pensylvannia, pe numele lui Martin Seligman, cu o platformă orientată către studierea unui domeniu pe care l-a numit “psihologie pozitivă”. Numele nu era chiar nou, apăruse de mai mulți ani prin scrierile psihologilor umaniști ca Abraham Maslow sau Carl Rogers, dar până atunci nimeni nu studiase cu adevărat subiectul. Psihologia, ca disciplină practică și apoi ca știință, s-a aplecat tradițional mai cu seamă către studierea problemelor pe care oamenii le pot avea generate de felul în care ne funcționează (sau nu prea) mintea. E o preocupare legitimă să încerci cu prioritate să alinezi suferința oamenilor, dar la un moment dat psihologii și-au pus și problema cealaltă: cum funcționează psihologia oamenilor care chiar sunt foarte bine cu ei, a oamenilor fericiți? Ce înseamnă să fii fericit și de unde vine asta? Această întrebare a început o întreagă linie de cercetare în psihologie și răspunsurile ei sunt foarte interesante.
Fuga de normalitate
Una din întrebările pe care le pun adeseori clienților mei e despre cum arată binele, ce numesc ei bine? E una dintre întrebările cele mai revelatoare ale felului în care gândesc și acționează. Să vă dau câteva exemple.
De pildă îi întreb: “ce fac oamenii voștri despre care spuneți că fac bine?” Un răspuns frecvent e: își ating obiectivele. Iar cei care fac rău? Răspunsul e de regulă ușor mirat și condescendent, pentru că pare evident: nu-și ating obiectivele. Dar, în fapt, răspunsul nu e deloc așa de evident. Această abordare presupune că între bine și rău nu există niciun spațiu, că lumea nu are decât două extreme între care oscilezi, una pe care o numești bine iar alta rău. În viziunea lor, lumea nu are centru, nu există normal.
Această abordare e ultra-răspândită, exemplul de mai sus e doar unul din multele. În particular e unul foarte toxic pentru că creează organizații care pun o presiune uriașă pe oameni. În astfel de organizații îi întreb pe manageri în ce măsură se așteaptă de la oamenii pe care-i conduc să-și atingă obiectivele? De regulă, răspunsul e că toți ar trebui să o facă. Dacă conduci organizația așa, atunci apare o presiune enormă pe realizarea acelor obiective, ceea ce face ca toți oamenii să aibă un puternic interes investit în a trage standardele de performanță în jos, ca să le poată atinge pentru că, dacă nu le ating, intră în categoria celor răi în care nimeni nu vrea să ajungă.