Categorie: Diverse

Credințe și fapte

Acest articol a apărut în numărul din Iunie al revistei Biz

În ultima lui carte, Factfulness, regretatul medic suedez Hans Rosling începe prin a pune un set de întrebări despre starea actuală a lumii. Dacă sunteți curioși, le puteți găsi la acest link: https://factfulnessquiz.com/. Sunt interesante și foarte utile pentru a vă testa un pic nu neapărat cunoștințele, pentru că despre multe probabil că nu aveți o idee precisă, cât opiniile, intuițiile despre starea generală a lumii. Vă las să faceți quizz-ul, înainte de a merge mai departe.

Citește mai mult

Despre antifragilitate și de ce se va descurca România bine

Was mich nicht umbringt macht mich stärker. Friedrich Nietzsche

 

Nu știu dacă ați citit cartea “Antifragil”, a lui Nassim Taleb. Dacă nu, v-o recomand. Vorbește despre sisteme care se întăresc în criză. E o idee simplă, așa de simplă încât atunci când o citești te întrebi de ce nu ți-a venit ție, atât e de evidentă. Umanitatea a încercat mereu să-și construiască sisteme de apărare la crize, să își dezvolte, mai întâi, rezistența la șocuri. Rezistența e proprietatea unui sistem de a nu-și schimba comportamentul sub efectul schimbărilor de mediu, chiar a celor majore. Am construit castele și fortărețe. Cu timpul am înțeles, însă, că rezistența nu e cea mai bună strategie, pentru că sistemele rezistente tind să fie fragile; rezistă până când stresul le depășește capacitatea de a rezista și apoi cedează brusc și catastrofal. E modelul rezistenței unui zid.

Următoarea redută pe care am asaltat-o a fost reziliența. Reziliența e proprietatea unui sistem de a reveni la starea inițială după dispariția șocului. Reziliența e rezistența salciei, nu a stejarului, a bambusului, nu a betonului, îmbină rezistența cu flexibilitatea și elasticitatea. Apa trece, pietrele rămân. Un prieten de-al meu mi-a descris odată, inspirat, cum vede el rezistența la români: e o rezistență de tip plasă, nu zid, sub tensiune pare că cedează, te lasă să-ți consumi energia împingând o țesătură elastică și difuză, până când obosești și renunți. Apoi revine unde a fost.

Deși e un model de adaptare mai bun decât rezistența, reziliența nu e nici ea cea mai bună strategie de adaptare la stres. Nu e cea mai bună pentru că scopul ei e nemișcarea, revenirea la starea anterioară și în acest fel e adversă progresului, devenirii, evoluției.

Citește mai mult

Viața în vremea Coronei

Acest articol a apărut în numărul din Aprilie 2020 al revistei Biz

Când am primit invitația de a scrie acest articol, primul meu impuls a fost să refuz. Pe de-o parte pentru că nu cred că multă lume îl va citi, că mai avem răbdare de filozofii din astea, pe de alta pentru că mă îndoiam că am ceva de spus. După ceva chibzuință mi-am dat seama că pot găsi o temă utilă și că oricât de puțini ar citi-o, tot e ceva. Tema mea sunt de fapt trei. Trei teme de reflecție, în vremuri de incertitudine.

Citește mai mult

Criticilor mei

Articolul de luna trecută mi-a adus foarte multe (și foarte mulți) critici. Am primit și multe caracterizări și judecăți complet noi pentru mine și pe alocuri foarte interesante. Am fost numit (nu neapărat cu cuvintele astea) naiv, utopic, romantic, manipulator, incoerent, socialist. Nu am mai fost niciodată (sau poate am fost, dar nu știu eu) descris în termenii ăștia. Pentru „romantic” chiar sunt recunoscător :-). Am primit, pe scurt, atât de multe critici încât simt nevoia să scriu un fel de erată sau de addendum la articol care să le cuprindă și să le răspundă cumva tuturor într-un singur loc. În linii mari, ele cad în trei categorii:

  1. E o figură de stil cam ieftină, o manipulare sau o eroare grosolană de judecată. De fapt ideea echlibrului între muncă și viață e între viața personală și cea profesională. Ce e rău în asta? 
    Desigur, nu e nimic rău. A propos de erori de judecată, eu nu am susținut nicăieri că nu e nevoie de un echilibru între viața personală și cea profesională, nu sunt deloc adeptul celeilalte mode, „work-life integration”. Cred că cele două lumi e bine să fie ținute separate, nu integrate și fiecare are locul ei. Nu susțin nici că trebuie să alocăm mai mult timp muncii în defavoarea familiei și a vieții personale, chiar deloc. Din această perspectivă sunt un mare partizan al echilibrului. Susțin doar că exprimarea „work-life balance” duce către o viziune îngustă a subiectului, care tratează munca drept o servitute, un rău necesar care trebuie izolat de noi și că această viziune e perimată și periculoasă, din motivele enunțate în articol. De manipulare și erori de judecată nu comentez, oamenii au dreptul la opinii. Ar putea, totuși, să se întrebe care ar fi agenda? Pe cine vreau să manipulez și în folosul cui? Poate că sunt arogant, dar mă gândesc că aș merita privilegiul îndoielii.
  2. Sigur că e mai bine să ai o muncă cu sens decât una fără. E mai bine și să fii tânăr și sănătos decât bătrân și bolnav, e o tautologie. Problema e că cele mai multe munci nu au sens și atunci e nevoie să accepți că asta e, le duci la capăt și apoi îți vezi de viață. 
    Așa e, e o tautologie, sau ar fi dacă aș fi susținut-o vreodată. Ce susțin e că orice muncă are sensul ei și că absența oricărui sens e intolerabilă vieții. Dacă nu mă credeți anagajați oameni cu leafă bună, 20% peste media pieței, și cereți-le să sape niște gropi, apoi să le astupe, apoi să le sape din nou, la nesfârșit. Re-editați legenda lui Sisif și vedeți ce rezultă. Mai susțin că ideea echilibrului induce mentalitatea că munca nu e viață, deci e inutil să cauți împlinire în ea, de asta e periculoasă. Căutarea sensului e mai importantă, după părerea mea, chiar decât aflarea lui. Demersul e mai util decât rezultatul. Abordarea tranzacțională a muncii e o rețetă de conflict și de nefericire. De nefericire pentru că ascunde și marginalizează sensul muncii, unul dintre cei doi piloni extrinseci ai fericirii. Conflict pentru că dacă munca e o tranzație, efort contra bani, atunci tu vrei cât mai mulți bani pentru cât mai puțin efort, în timp ce ceilalți care te angajează sau care cumpără în alt fel produsul muncii tale (cum ar fi clienții) vor cât mai mult efort de la tine contra cât mai puțini bani.  Asta te pune mereu în conflict cu beneficiarii muncii tale, și astfel îți atacă și al doilea pilon al fericirii, calitatea relațiilor. Cred că o viziune a muncii ca sursă de împlinire personală e nu doar utilă ci esențială pentru o viață împăcată și demnă. Desigur, cum spuneam și în articol, nu pretind că orice muncă e așa și nici că orice muncă are la fel de mult sens. Pretind doar că e important să-l căutăm. Și că cine caută are șanse mult mai mari să găsească.
  3. Sensul muncii e un concept bun, dar e un lux pe care puțini și-l pot permite. Ca să ai sens în muncă trebuie ca munca să fie aliniată cu vocația ta, să ai luxul să faci ce-ți place. Câți oameni au acest lux? Ce facem cu restul?
    Această critică seamănă cu cea de mai sus dar diferă în ceva important, anume în ideea că sensul vine doar când faci ceea ce-ți place, ceva care îți împlinește vocația și că o astfel de fericită întâmplare e prin definiție rară și rezervată unor priviliegiați (printre care mi s-a spus că mă număr, ceea ce e adevărat, deși nu a fost mereu). Eu cred că această abordare e profund falsă și am scris un articol despre ea, va apărea în luna Martie. Deși nu am anticipat acest val critic, am scris articolul cam în același timp cu cel de dinainte, pentru că e un fel de continuare a ideii din el. Dezvolt argumentația pe larg în articolul viitor, nu am să o fac aici, dar ideea pe scurt e cea din celebrissima carte a lui Viktor Frankl. Nu putem decide mereu în ce conjunctură ne duce viața, dar putem decide mereu ce atitudine avem față de ea. Pentru cei care nu ați citit cartea, vă îndemn să o faceți, e o lectură simplă, scurtă, ușor de digerat, cu un impact uriaș. Noi dăm sens muncii, nu munca nouă. În acest fel trebuie înțeles sensul muncii. Pentru restul argumentului va trebui să așteptați articolul din numărul din Martie al revistei Cariere.

Vreau să mai constat, în încheiere, că mulți dintre critici, mai ales dintre cei cu argumetele 2 și 3 au fost oameni cu cariere solide, împlinite, cărora li se dedică cu pasiune. Nu știu dacă acele puncte de vedere au reflectat experiența lor de muncă sau credințe profunde despre cum arată experiența altora. Dacă răspunsul e din a doua categorie, cred că toată abordarea ar merita un pic de reflecție, pentru că mi se pare o formă de aroganță să pleci de la premiza că sensul vieții e un privilegiu al unei minorități (citește elită) din care faci parte.

Mai vreau să-mi cer iertare dacă mi-a scăpat vreun argument critic sau dacă am înțeles/sintetizat greșit argumentele pe care le-am citit. Dacă mi-a scăpat ceva, hai să ne auzim în comentarii.

În fine, vreau să mulțumesc tuturor celor care m-au criticat, îmi place să aud păreri contrare mie, mă ajută să îmi ascut gândirea și să-mi îndrept erorile. Îmi e clar că ar fi trebuit să fiu mai clar în enunțuri, să nu las loc de interpretări în afara sensului pe care l-am intenționat. Cred că dialogul ne face mai buni și e o cale spre progres, poate cea mai importantă. Pe data viitoare!

 

 

Efectul Anti-Pygmalion

Am auzit de multe ori, de la mulți oameni, ideea asta că e mai bine să nu ai așteptări mari, în felul ăsta nu poți fi dezamăgit. Văd felul ăsta de atitudine zilnic în jurul meu. Dacă cineva povestește o întâmplare care l-a impresionat neplăcut, se găsește imediat altcineva care să-l întrebe, blazat superior “și la ce te-ai fi așteptat?”. Există această filozofie de viață a așteptărilor mici, negative despre ceilalți. E o filozofie devastator de păguboasă.

Citește mai mult

Dezacorduri care clădesc

Acest articol a apărut în revista Biz

Am rămas dator cu o explicație în urma unui articolul mai vechi, cel despre Convingere sau Învingere.  Spuneam acolo că oamenii nu pot fi convinși cu argumente, pot fi doar învinși. Și mai promiteam că am să vă dau o cale despre cum ați putea interacționa mai bine când vă aflați în dezacord cu cineva, cum puteți avea un dezacord constructiv, un dezacord care clădește nu dărâmă. Dacă nu ați citit articolul și vreți să înțelegeți mai bine subiectul, îl găsiți la linkul de mai sus.

Deci, dacă oamenii nu pot fi convinși cu argumente, atunci cum pot ei fi convinși? Răspunsul la întrebarea asta e simplu: nu pot fi, se conving singuri. Întrebarea mai importantă însă, aici, e de ce ați vrea să-i convingeți? Demersul de convingere, în totalitatea lui, e profund viciat din capul locului, pentru că pleacă de la premiza că există două puncte de vedere, unul 100% corect și altul 100% fals și că e important să câștige cel corect. Această premiză este, evident, complet falsă, practic de fiecare dată.

Citește mai mult

Convingerile noastre de toate zilele

Acest text a apărut în Revista Biz.

Testul pentru o inteligență de prim rang e abilitatea de a ține simultan în minte două idei opuse, fără a-ți pierde capacitatea de a funcționa”. Scott Fitzgerald

“Argumentele tale, impecabil susținute pe Facebook, m-au determinat să-mi schimb convingerile”. Nimeni Niciodată

De ceva vreme mă preocupă felul în care ajungem să ne formăm convingerile. Mă preocupă pentru că văd în jurul meu o sumedenie de oameni cu convingeri ferme, de nestrămutat, angajați în dispute cu alți oameni cu convingeri la fel de ferme. Mai mult decât atât, fermitatea convingerilor fiecărei părți determină, desigur, că partea cealaltă este complet și radical greșită.  Disputele astea sunt mereu sterile și uneori periculoase, pentru că pot degenera în tot soiul de conflicte. Și situațiile astea devin din ce în ce mai dese. Parcă trăim într-un balamuc. Dar cel mai tare mă preocupă faptul că, în ciuda eforturilor mele, mă regăsesc adeseori în aceeași situație.

Citește mai mult