Categorie: Diverse

Bucuria de a greși

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am scris de curând un articol despre perfecționism. În el descriam stresul pe care oamenii perfecționiști îl pun pe ei înșiși prin nevoia exagerată pe care o au de a face totul impecabil, fără greșeală, perfect. Cum perfecțiunea nu există și nu poate fi atinsă, această nevoie duce la concluzia că orice ai face nu ești niciodată suficient de bun, suficient sieși și, ca atare, te determină să cauți refugiul în opinia altora despre tine. E o stare extrem de stresantă.

Dar perfecționiștii nu sunt singurele persoane care trăiesc cu teama de a greși, noi toți ne dorim să fim oameni buni și să facem lucrurile bine și erorile noastre le resimțim, cei mai mulți dintre noi, drept scăderi personale, Dacă, pe deasupra, suntem și preocupați de imaginea noastră în ochii celorlalți, de statutul nostru, atunci aceste scăderi devin și mai accentuate, și mai dramatice, și mai stresante, devenim uneori aproape obsedați de a nu greși, de nevoia de a menține și cultiva o imagine de superioritate și infailibilitate.

Citește mai mult

Cântecul sirenelor

Acest articol a apărut în ediția online a revistei Cariere

De când am ajuns la ceea ce se numește îndeobște “vârsta a treia” am devenit din ce în ce mai reticent la orice fel de exprimare care compară nostalgic prezentul cu trecutul. de altfel, eu nici nu sunt nostalgic față de trecut. Lumea în care am crescut și copilărit eu ca și cea care i-a urmat era cu mult mai rea decât cea în care trăiesc acum. Sigur, lumea de azi are multe fațete care o fac criticabilă, le văd și eu și sunt și eu la fel de critic la adresa lor ca cei mai mulți. Doar că pentru mine, zonele în care s-a schimbat în bine depășesc cu mult pe cele în care s-a schimbat în rău, așa că pentru mine bilanțul e fără echivoc pozitiv. 

Totuși, chiar și așa, există zone în care s-a schimbat în rău într-un fel care mă pune pe gânduri și mă face să mă gândesc la consecințele pe termen lung ale acestor tendințe. Cumva mă bucur că am vârsta pe care o am și că unele dintre aceste consecințe nu vor mai fi problema mea. Dar va fi a copiilor mei și mă gândesc adeseori ce fel de lume le lăsăm moștenire. Despre una dintre aceste tendințe am scris un articol de curând, e vorba de fragilizarea generației tinere. Despre o alta am să scriu azi. Asta mă preocupă încă și mai tare decât cealaltă, pentru că asta e într-o spirală infernală, într-o goană de neoprit către abis. E vorba de polarizarea societății.

Citește mai mult

Așteptări și aspirații

Acest articol a apărut în Revista Biz

Am promis în numărul trecut că am să dezvolt într-un alt articol acest subiect, pentru că e interesant și cred că poate ajuta pe mulți dintre voi.

Am să încep cu o poveste. Acum doi ani am trăit cea mai recentă experiență revelatoare din viața mea, la o vârstă la care nu mai speram la asta, dar, iată că s-a întâmplat. Am fost și sunt implicat în multe proiecte antreprenoriale, cele mai multe dintre ele mai mult de suflet decât de bani. Într-unul dintre ele am participat, împreună cu mai mulți prieteni, la o inițiativă în educație. Am început, ca orice proiect, cu mult entuziasm și mult optimism și am continuat, ca mai orice proiect, cu un parcurs diferit binișor de planurile inițiale, care ne-a pus resursele de timp, nervi și bani la încercare. Nu a ajutat deloc faptul că echipa era prea mare și prea eterogenă și că, în fața provocării de a gândi un drum nou care să ajute proiectului să continue și să prospere, ne-am regăsit având viziuni diferite. Așa că am decis că cea mai bună cale de a merge mai departe e ca cineva să preia controlul. Pentru că eram și suntem buni prieteni, și pentru ca această conversație să nu ne îndepărteze, am decis să o precedăm cu un weekend de explorare și calibrare, în care să ne aliniem emoțional, să ne clarificăm eventuale tensiuni din trecut și să ne asigurăm că intrăm cu toată deschiderea posibilă în discuțiile grele care vor urma, astfel încât la sfârșitul lor să rămânem în continuare buni prieteni. Pentru că știam că va fi o conversație grea, am rugat un alt prieten, coach priceput, să ne fie moderator.

Moderatorul a început conversația cerându-ne fiecăruia să spunem ce ne dorim de la ceilalți pentru ca această discuție să meargă bine. După ce ne-a ascultat cu răbdare pe toți, ne-a spus următoarele: “Nu știu dacă ați observat, dar eu v-am rugat să spuneți fiecare ce vă doriți de la ceilalți și voi toți, fără excepție, ați spus ce așteptați de la ceilalți. Asta e ceva diferit, nu?”.

Citește mai mult

Egalitate, echitate, solidaritate

Acest articol a apărut în edițiile online ale revistei Cariere

Se spune că atunci când britanicii au luat în stăpânire insula Hong Kong pentru 155 de ani, unul dintre primele lucruri pe care le-au făcut a fost să introducă legi britanice și, mai ales, principiile de drept pe care acelea se bazează. Cel mai important dintre ele, pentru britanici și pentru oricine a fost crescut în cultura occidentală, (din care deși uneori nu credem, facem parte) e cel al egalității tuturor în fața legii. Conform acestei anecdote, localnicii chinezi au fost foarte surprinși de această năstrușnică idee a străinilor. “Cum, adică, egali?” – au întrebat ei. “Egali-egali, așa? Și bogații și săracii tratați la fel?”. “Desigur” au răspuns britanicii surprinși și ușor intrigați. “Păi atunci, – au replicat chinezii increduli- “ce rost mai are să fii bogat?”. Acest principiu al egalității în fața legii, pe care îl luăm așa de mult drept firesc în cultura noastră, nu era deloc la fel de firesc în cultura lor, chiar dimpotrivă. 

Dar chiar în culturile occidentale, egalitatea nu e chiar așa de uniform dorită și respectată. Există arii culturale în care societatea dezavuează centralizarea puterii, inegalitatea și privilegiul. Și există societăți în care acestea sunt cel puțin tolerate dacă nu chiar încurajate. Sociologii numesc acest fenomen “distanța față de putere” și e un parametru care se măsoară. România e una din culturile unde el e mai degrabă mare, unde inegalitatea e tolerată. Societățile nordice, scandinave, sunt invers. Am văzut cu toții fotografia primului-ministru danez sprijinindu-și de zidul palatului regal bicicleta pe care venise în audiență la regină. Avem credința că egalitatea e ceva de dorit, e o manifestare a unei societăți avansate, inclusive, dar oare e asta chiar adevărat?

Citește mai mult

Despre anti-fragilitate și echilibru

Acest articol a apărut în Revista Cariere

Mi-am început anul cu o lectură captivantă dar înfricoșătoare, în același timp. Cartea se numește “The Coddling of the American Mind” și e scrisă de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt. În traducere i-ar zice “Cocoloșirea minții americanilor”, sau ceva de genul ăsta. E o carte fascinantă pentru că de-construiește și analizează acest fenomen contemporan al culturii fragilității, a evitării riscurilor și a siguranței înainte de toate și, mai ales, efectele perverse pe care ea le produce.

Ca să fim bine înțeleși: eu nu predic aici despre acceptarea oricărui risc, disprețul pentru binele nostru și al celor dragi sau abordări iresponsabile. Dar mi se pare neîndoios că anii de bunăstare și de siguranță relativă ne-au dus către o cultură de evitare a riscurilor care depășește granițele de unde prudența ne mai face bine.

Citește mai mult

Evitarea erorilor

Acest articol a apărut în revista Biz

Am să încep acest articol cu un mic experiment mental. Imaginați-vă că am în mână două cărți de joc: una e un 10 și cealaltă un 5. Le amestec și le pun pe masă cu fața în jos. Și vă zic așa. “Să presupunem că facem un pariu împreună, astfel: trebuie să alegi o carte. Dacă alegi 10, atunci primești de la mine 100 de lei. Dacă alegi 5, atunci pierzi 50 de lei, pe care trebuie să-i scoți din buzunar și să mi-i dai mie. În mod evident, pariul e dezavantajos pentru mine, așa că va trebui să mă plătești ca să îl accept. Care e suma maximă pe care ești dispus să o plătești ca să joci acest joc cu mine?”. Gândiți-vă la această situație și dați un răspuns. E vorba de suma maximă la care sunteți dispuși, pe cea minimă o știu deja :-). Dacă v-ați gândit, notați răspunsul undeva.

Citește mai mult

Unde dai și unde crapă

Acest articol a apărut în revista Biz

În munca mea de consultant întâlnesc adeseori în organizații practici adânc împământenite care însă fac rău organizației și membrilor ei, sunt toxice sau măcar ineficace. De cele mai multe ori liderii care mă angajează sunt conștienți de toxicitatea lor, de asta au nevoie de ajutor din exterior. De multe ori cei care îmi cer ajutorul sunt nou numiți în poziția de conducători ai organizației și vor să schimbe lucrurile pentru că văd și ei, ca și mine, că ceva nu merge cum ar trebui. Însă eu lucrez cu multe firme antreprenoriale iar în cazul lor cei care mă angajează sunt chiar cei care au creat situația pe care vor să o schimbe. M-a preocupat mereu întrebarea asta: “dar cum de au ajuns să o creeze din capul locului? De ce nu era clar de la început că acele abordări vor crea probleme?”

Un tip de răspunsuri vine din stadiile de maturitate ale unei organizații. O organizație mică și una mare au feluri diferite de conducere, metode care merg la o dimensiune devin inoperante la alta și contra-productive la încă o alta. Un alt tip de răspunsuri vine din contextul general. Ceva ce merge într-un anumit context (de piață, de competiție, de cadru legal, etc.) e posibil să nu mai meargă atunci când contextul se schimbă. Ambele aceste aspecte sunt bine înțelese și larg acceptate. Dar nu asupra lor vreau să mă opresc.

Citește mai mult