Acest articol a apărut în revista Cariere.
În vremuri de criză, critice, oamenii tind să se adune încă și mai mult în jurul liderilor. Asta prilejuiește ascensiunea demagogilor și a impostorilor charismatici dar și strălucirea celor care știu să adune în jurul lor și să alinieze energiile celorlalți. E un model al liderului care subzistă de secole, liderul eroic. Problema cu acest model e că nu trăim doar crize, că e nevoie de lideri și în perioade de construcție calmă, așezată, consecventă. Așteptarea ca toți liderii să fie eroi generează presiunea lor de a inventa mereu crize și dușmani ca să își justifice eroismul. Nu vreau să argumentez aici împotriva modelului liderului eroic. Crize au fost, trăim una chiar acum și vor mai fi, iar rolul liderilor în acele momente nu e deloc neimportant sau de neglijat. Trebuie totuși remarcat că instinctul colectiv refuză liderii eroici pe vreme de pace, cel mai bun exemplu e felul în care Churchill a pierdut alegerile de imediat după război, deși era glorificat ca salvatorul națiunii. La fel s-a întâmplat cu George Bush Sr. sau cu Woodrow Wilson. Liderul de pace are nevoie de cu totul altfel de calități decât cel de război.
Din păcate, lumea afacerilor uzează mult prea mult de metafore războinice atunci când se definește pe sine. Se vorbește despre atacuri și contra-atacuri, despre strategie, despre tactici, despre ordine și respectarea lor, despre ranguri și “chain of command”, despre subordonați, despre mobilizarea trupelor și câte altele. Cumva, e întreținută artificial atmosfera de criză și de bătălie care justifică și validează arhetipul liderului eroic. Dar este el chiar valid, în vreme de pace?