Categorie: Întâmplări

Putere și Opoziție

În ciuda a ceea ce, poate vă așteptați, acest articol nu e despre politică, deși unele unghiuri ale lui pot avea implicații în politică și, mai ales, în administrație.

Acum ceva vreme un amic m-a invitat la o conversație amicală la un mic dejun prietenesc. Subiectul conversației era o afirmație pe care o făcusem într-un cerc de prieteni comuni și care-l intrigase. Eu am trăit vreo 8 ani în Franța și experiența mea cu statul francez e paradoxală. Pe de o parte e un stat umflat, monstruos de birocratic și scump, ineficient. Pe de altă parte, funcționează. Construiește drumuri și autostrăzi și căi ferate și avioane și rachete și gestionează, poate, cel mai bun sistem de sănătate publică din Europa. O parte a explicației stă în informatizare și automatizare; în cei 8 ani am văzut doar de două ori funcționari ai statului la față și atunci în reprize de sub 10 minute (cu tot cu așteptare). În rest totul se poate face online sau prin poștă. Dar o mare parte se datorează, după părerea mea, culturii care a fost creată în corpul funcționarilor de stat. O realitate paradoxală a Franței e că serviciul public, mai cu seamă cel al administrației centrale, e cu mult mai bun decât serviciul privat. Cu alte cuvinte ești mult mai bine servit la ANAF-ul francez decât la Orange.

Citește mai mult

22 decembrie, 1989

22 decembrie 1989. Calea Victoriei, în dreptul hotelului București. Ora 8.00.

Drumul către Piața Palatului și CC e închis de un mare tanc și de un coridor de soldați aliniați în spatele lui. În fața tancului stau un locotenent și doi soldați tanchiști, înarmați cu pistoale mitralieră, îmbrăcați în uniforme de iarnă. Toți sunt foarte tineri și foarte speriați. E clar că nu sunt speriați de noi. Noi suntem de abia vreo 30-40 de oameni, de toate vârstele și toți foarte pașnici. Nu spunem nimic, nu strigăm nimic. Dar îi privim în ochi și asta pare să-i sperie de moarte. Mi-e clar că-i sperie ideea că ar putea primi ordin să ne împuște dar, cumva, în acea dimineață și în ciuda a tot ceea ce văzusem cu o zi înainte și a ce auzisem că se întâmplase în oraș, cumva gândul ăsta nu mă speria. Știam că ar fi trebuit să mă sperie, dar nu mă speria. Simțeam că nu vor avea inima să tragă.

Citește mai mult

21 decembrie, 1989

Am vrut de mult să scriu textul ăsta. O bună bucată de vreme nu l-am scris pentru că nu sunt prea mândru de mine și de cum am reacționat în acea zi în care lumea, pentru mine, s-a oprit în loc și apoi a pornit-o pe un alt drum, perpendicular. Apoi nu l-am scris pentru că m-am gândit că nu e nimic interesant de spus despre amintirile mele. Sunt prea banale.

Îl scriu acum, chiar banal, pentru că sunt azi 25 de ani de la acea zi și pentru că văd în ultimii ani povești din ce în ce mai distorsionate despre iureșul acelor zile. Și pentru că un prieten povestea azi pe facebook un crâmpei din aceeași poveste. Așadar…

Citește mai mult

Am atins apogeul

În seara asta am atins apogeul carierei mele politice. În cuvântul lui de încheiere Geoană m-a citat! E drept, fără să-mi atribuie citatul, dar cine se uită la fleacuri din astea. Eu, în schimb, îl citez verbatim: „Am avut ocazia […] sa le spun tinerilor ca voi incerca sa scot din gandirea noastra ceea ce spunea un tanar care a emigrat: Am plecat din Romania nu din cauza tarii, ci din cauza raului pe care il scotea din mine”. Astea sunt vorbele mele, le-am scris într-un moment greu pentu mine, după ce am plecat din țară, mai întâi pe blogul lui Cosmin și mai apoi pe acest blog. Citește mai mult

Franța și vinurile

Știu că am promis că nu transform blogul ăsta într-unul de lifestyle, dar nu pot să nu vă povestesc asta. La supermarketul de la mine din sat, (mă rog, orășel, hai), adică la unul dintre ele, a fost promoție la vinuri, cu ocazia culesului viilor, bănuiesc. Pe lângă turburel (foarte iubit pe aici, îi zice „Bourru”) sau must (moût) a existat și un rând special aprovizionat cu vinuri de Bordeaux de mai bună calitate. La capătul lui era vitrina de Grands Crus, sub cheie, unde fermierul din zonă putea cumpăra, ca să pună la păstrare pentru revelion, Chateau Laffite 2006 la modesta sumă de 750 EUR sticla! Dacă asta era prea de tot, în aceeași vitrină mai erau și vinuri mai de duzină, un Palmer, un Margaux, din astea, pe la 250-400 sticla.

Aici e o aglomerare de 3 comune, toate cam cu 2-3000 de locuitori. Pe ele le deservesc 3 hipermarket-uri și un supermarket. Două din cele 4 aveau vinuri la prețurile astea. Absolut incredibil.

Un act de curaj

În ultimul număr al revistei Money apare pe copertă Cătălin Ionescu, fostul CEO al CODECS de la înființare până de foarte curând, sub un titlu care spune „Implozia CODECS”. Articoul de fond vorbește despre faliment, despre erori de conducere, despre colapsul în fața crizei și în urma unor decizii greșite al unei din organizațiile cele mai cunoscute din piața de educație vocațională pentru adulți.

Am mai văzut articole despre falimente, dar arareori am văzut un CEO expunându-se pe sine și expunându-și greșelile cu atât curaj. Nu vreau să comentez dacă a fost Cătălin un director bun sau prost la CODECS, vreau doar să spun că-i admir curajul de a-și recunoaște public înfrângerea, chiar dacă nu își asumă mereu, atât cât cred eu că ar fi cazul, responsabilitatea. Până la urmă noi, cititorii, avem la fel de multe sau chiar mai multe de învățat din poveștile unor eșecuri decât din cele ale unor succese adesea cosmetizate, dar nu avem unde să citim despre ele căci cei care ratează nu au curajul să-și povestească experiențele. Cătălin a avut. Chapeau.

În treacăt fie zis revista găzduiește și opiniile noilor conducători. Belea mare. Nu m-aș apropia de CODECS prea mult cât or sta ăia pe acolo. Nu au decât critici la adresa lui Cătălin, nici o idee cât de cât (fie ea și tâmpă) și unul din ei, care e fotografiat, poartă o cravată care era la mare modă acum vreo 15 ani. Nu sunt un fan al modei, dar omul arată prăfuit rău și la vorbă, și la port și la cap. Trist pentru CODECS. S-a încheiat o eră.

Nu-i Loganu’ ca Merțanu’

De când fac naveta la București am folosit pentru deplasările mele în oraș mașina socrului meu, care e în vizită la noi, în Franța. Mașina e un Logan. Cu ocazia asta am făcut o altă descoperire care m-a surprins: comportamentul celorlalți șoferi față de mine, și în bună măsură și al pietonilor, e net diferit față de vremea când conduceam mașina mea Audi. Diferit în sensul că îmi acordă mult mai puțin respect și politețe, nu mă mai lasă în aceeași măsură să ies de pe o stradă laterală, de pildă, pietonii se reped să treacă prin locuri nepermise deși mă văd venind și, cel mai stresant pentru mine, mai tot timpul câte un dezaxat încearcă să mi-o ia înainte cu orice preț prin trafic, chiar aglomerat, chiar cu riscul unei tamponări. Când am povestit, uimit, constatarea asta unor prieteni, s-au uitat lung și condescendent la mine: “sigur că lumea te respectă în funcție de  ce mașină ai. Ce te miri așa? Acum ai descoperit?” Citește mai mult