Categorie: Întâmplări

Un act de curaj

În ultimul număr al revistei Money apare pe copertă Cătălin Ionescu, fostul CEO al CODECS de la înființare până de foarte curând, sub un titlu care spune „Implozia CODECS”. Articoul de fond vorbește despre faliment, despre erori de conducere, despre colapsul în fața crizei și în urma unor decizii greșite al unei din organizațiile cele mai cunoscute din piața de educație vocațională pentru adulți.

Am mai văzut articole despre falimente, dar arareori am văzut un CEO expunându-se pe sine și expunându-și greșelile cu atât curaj. Nu vreau să comentez dacă a fost Cătălin un director bun sau prost la CODECS, vreau doar să spun că-i admir curajul de a-și recunoaște public înfrângerea, chiar dacă nu își asumă mereu, atât cât cred eu că ar fi cazul, responsabilitatea. Până la urmă noi, cititorii, avem la fel de multe sau chiar mai multe de învățat din poveștile unor eșecuri decât din cele ale unor succese adesea cosmetizate, dar nu avem unde să citim despre ele căci cei care ratează nu au curajul să-și povestească experiențele. Cătălin a avut. Chapeau.

În treacăt fie zis revista găzduiește și opiniile noilor conducători. Belea mare. Nu m-aș apropia de CODECS prea mult cât or sta ăia pe acolo. Nu au decât critici la adresa lui Cătălin, nici o idee cât de cât (fie ea și tâmpă) și unul din ei, care e fotografiat, poartă o cravată care era la mare modă acum vreo 15 ani. Nu sunt un fan al modei, dar omul arată prăfuit rău și la vorbă, și la port și la cap. Trist pentru CODECS. S-a încheiat o eră.

Nu-i Loganu’ ca Merțanu’

De când fac naveta la București am folosit pentru deplasările mele în oraș mașina socrului meu, care e în vizită la noi, în Franța. Mașina e un Logan. Cu ocazia asta am făcut o altă descoperire care m-a surprins: comportamentul celorlalți șoferi față de mine, și în bună măsură și al pietonilor, e net diferit față de vremea când conduceam mașina mea Audi. Diferit în sensul că îmi acordă mult mai puțin respect și politețe, nu mă mai lasă în aceeași măsură să ies de pe o stradă laterală, de pildă, pietonii se reped să treacă prin locuri nepermise deși mă văd venind și, cel mai stresant pentru mine, mai tot timpul câte un dezaxat încearcă să mi-o ia înainte cu orice preț prin trafic, chiar aglomerat, chiar cu riscul unei tamponări. Când am povestit, uimit, constatarea asta unor prieteni, s-au uitat lung și condescendent la mine: “sigur că lumea te respectă în funcție de  ce mașină ai. Ce te miri așa? Acum ai descoperit?” Citește mai mult

Fudulie, sau prostie?

Am trecut azi după multă vreme prin Pasajul Unirea. Am rămas paf! E îmbrăcat de jos până sus în granit natural lustruit. Nu știu cine a furnizat materialul (deși am o bănuială :-)) și nici cât a costat, dar pot să pun pariu că cu banii ăia se mai puteau face vreo 2 pasaje.

Eu am umblat prin multe capitale din lume cu mașina și prin nenumărate pasaje. Nu am văzut nici unul de un lux atât de orbitor. Poate că or fi prin Emirate, pe unde nu am fost. Oare chiar nu avem ce face cu banii? Suntem chiar atât de fuduli, încât să aruncăm banii pe pereți de marmură deși străzile noastre sunt vai mama lor și jumătate de oraș încă nu are canalizare? Sau suntem proști? Sau, poate, cineva a luat o mare șpagă? Ghici, ciupercă, care-o fi răspunsul? Citește mai mult

Refuzul politeții

Am trăit acum două zile, în București, o întâmplare foarte ciudată. Stăteam la coadă la un fast-food. Nu era coadă mare, eram doar câte o persoană la fiecare dintre posturile de servire. La un moment dat apare un tip care se așează hotărât, fără ezitare și fără să-mi arunce măcar o privire, lângă ghișeul de servire, rezemat de tejghea. Îl bat ușor pe umăr și-i zic “coada e aici”, gândindu-mă că poate că nu m-a observat. Îmi zice: “ce-ai domne’ cu mine”. “N-am nimic – zic – vreau doar să stai la coadă”. “Domne’, da’ altă treabă n-ai?” “În  momentul ăsta, nu. E cea mai importantă treabă a mea”. “Vezi-ți domne’ de treabă”. “Păi, cum ziceam, asta fac. Te rog să stai la coadă”. “De ce?” M-a lăsat paf. Cum adică de ce? Răspund tâmpesc și descumpănit. “Pentru că așa e normal”. “Așa e normal? Zău?” Mă enervez și mă oțărăsc. “Da așa e normal. Să stai la coadă, așa cum stăm toți”. “Da’ nu vreau domne’ să ți-o iau înainte. Vezi că se mai eliberează și alte case. Ai ceva cu mine?” “Nu am nimic, zic, personal, și nu are legătură cu casele. Vreau doar să stai la coadă ca toată lumea”. “Și dacă am mai stat odată?” “Cum adică?” “Păi, am stat la coadă, sunt aici la masă, vreau doar să-mi mai iau un sos”. Pam-pam! Citește mai mult

Efectul de perspectiva

Am fost in Bucuresti pentru 3 zile. Mi-a placut. Am avut multa treaba si nu am avut timp sa ma vad decat cu familia, dar tot mi-a placut. Pe drumul spre aeroport am inceput sa ma intreb daca nu mi-am judecat orașul prea aspru. Si am inceput sa ma uit atent. Si sunt toate acolo unde le stiam. Noroiul nesimtit de pe strazi rezidentiale de figuri, lasat de camioane conduse de nesimtiti care nu-si spala rotile cand ies din santiere, cainii vagabonzi, firele alandala ale zecilor de retele de comunicatie trase aerian una peste alta, panourile publicitare zdrentuite, lucrarile publice semnalizare cu bucati de banda reflectorizanta agatata alandala de pari, nesimtitii, agresivii, ma rog, totul e cum il stiam. Dar de data asta nu a mai contat. Bucuria de a-mi revedea prietenii si familia, a familiaritatii casei, dublata de relativa distanta psihologica de la care am privit totul mi-a indulcit puternic perspectiva.

Sunt oameni care-si pot lua acest fel de distanta detasata in interior, fara sa se desprinda fizic. Eu nu pot. Mi-ar fi placut sa pot si-i invidiez pe cei care pot, dar eu nu sunt unul dintre ei.
Dar acum mi-e clar. Romania e un loc mult mai frumos pentru mine daca traitul in ea nu imi ocupa tot timpul, ca sa-l parafrazez pe marele nostru filozof Mircea Badea. Am sa revin des, sper ca mereu cu aceeasi placere.

PS Scuzati lipsa diacriticelor, scriu de pe iPhone.

Culmea absurdului

Am luat masa de curând într-un restaurant al unui hotel de 5 stele din Bucureşti. Eram însetat foarte tare, avusesem un seminar şi vorbisem non-stop câteva ore, iar pe masă erau pahare de apă cam de 100 ml. A venit o chelneriţă, m-a întrebat ce beau, i-am răspuns că apă, m-a întrebat de ce fel, i-am răspuns că plată, şi mi-a umplut paharul. În 30 de secunde era gol şi mie îmi era sete. Peste vreo 5 minute face un nou rond, scena se repetă identic. Îmi e încă foarte sete. La al treilea rond i-am spus că mi-e sete şi o rog să-mi lase sticla. Mi-a răspuns că nu se poate. Citește mai mult