Cu mulți ani în urmă, când încă lucram într-o corporație, un șef de-ai mei mi-a dat acest sfat: „dacă directorul tău financiar și cel de vânzări se înțeleg bine, trebuie să te sperii”. În spatele acestei afirmații stă o realitate foarte răspândită în multe organizații, anume că sunt multe funcțiuni ale căror priorități și obiective sunt conflictuale. Mai mult decât atât, ca să folosesc o expresie împrumutată de la programatori, „it’s not a bug, it’s a feature”, adică situația nu e întâmplătoare ci programatică, organizația e special construită cu aceste conflicte în interior, pentru ca acele funcțiuni să se țină una pe cealaltă în echilibru. Acest model organizațional e grevat de foarte multe probleme, dar cea mai mare dintre ele e că se consumă cantități enorme de energie mentală și de resurse de timp în gestionarea acestor conflicte.
Categorie: Organizații
Sisteme și comportamente
Tindem să atribuim comportamentele oamenilor mai degrabă caracterului decât contextului. Dar contextul are o influență mult mai mare asupra comportamentului decât caracterul la majoritatea oamenilor.
În căutarea fericirii
În 1998 ajungea la cârma Organizației Americane de Psihologie un profesor universitar de la universitatea din Pensylvannia, pe numele lui Martin Seligman, cu o platformă orientată către studierea unui domeniu pe care l-a numit “psihologie pozitivă”. Numele nu era chiar nou, apăruse de mai mulți ani prin scrierile psihologilor umaniști ca Abraham Maslow sau Carl Rogers, dar până atunci nimeni nu studiase cu adevărat subiectul. Psihologia, ca disciplină practică și apoi ca știință, s-a aplecat tradițional mai cu seamă către studierea problemelor pe care oamenii le pot avea generate de felul în care ne funcționează (sau nu prea) mintea. E o preocupare legitimă să încerci cu prioritate să alinezi suferința oamenilor, dar la un moment dat psihologii și-au pus și problema cealaltă: cum funcționează psihologia oamenilor care chiar sunt foarte bine cu ei, a oamenilor fericiți? Ce înseamnă să fii fericit și de unde vine asta? Această întrebare a început o întreagă linie de cercetare în psihologie și răspunsurile ei sunt foarte interesante.
Noi și ei
Noi, oamenii, suntem ființe sociale. Trăim în grupuri, cu timpul din ce în ce mai mari, ne dorim să fim acceptați și chiar prețuiți de cei din jurul nostru, căutăm să ne integrăm și să ne facem plăcuți și acceptați, uneori excesiv de mult. E o consecință a felului în care am evoluat și a tacticilor care ne-au asigurat supraviețuirea ca indivizi și ca specie. Grupurile umane sunt organizate după regula altruismului reciproc, toate culturile din lume, fără excepție, o au, anume “dă-le celorlalți tratamentul pe care l-ai vrea să ți se acorde ție”. E o regulă simplă dar uluitor de eficace. Grupurile care trăiesc după ea capătă o formidabilă rezistență la șocuri și neprevăzut, pentru că cei care au pot ajuta pe cei care nu au, pentru că știu că în caz contrar vor fi ajutați la rândul lor. Din acest motiv, comunitățile umane se agregă repede în grupuri și apartenența la ele devine repede pentru noi un subiect important, central vieților noastre.
Această tendință, deși ne-a asigurat supraviețuirea speciei, are însă o latură întunecată. Citește mai mult
Fuga de normalitate
Una din întrebările pe care le pun adeseori clienților mei e despre cum arată binele, ce numesc ei bine? E una dintre întrebările cele mai revelatoare ale felului în care gândesc și acționează. Să vă dau câteva exemple.
De pildă îi întreb: “ce fac oamenii voștri despre care spuneți că fac bine?” Un răspuns frecvent e: își ating obiectivele. Iar cei care fac rău? Răspunsul e de regulă ușor mirat și condescendent, pentru că pare evident: nu-și ating obiectivele. Dar, în fapt, răspunsul nu e deloc așa de evident. Această abordare presupune că între bine și rău nu există niciun spațiu, că lumea nu are decât două extreme între care oscilezi, una pe care o numești bine iar alta rău. În viziunea lor, lumea nu are centru, nu există normal.
Această abordare e ultra-răspândită, exemplul de mai sus e doar unul din multele. În particular e unul foarte toxic pentru că creează organizații care pun o presiune uriașă pe oameni. În astfel de organizații îi întreb pe manageri în ce măsură se așteaptă de la oamenii pe care-i conduc să-și atingă obiectivele? De regulă, răspunsul e că toți ar trebui să o facă. Dacă conduci organizația așa, atunci apare o presiune enormă pe realizarea acelor obiective, ceea ce face ca toți oamenii să aibă un puternic interes investit în a trage standardele de performanță în jos, ca să le poată atinge pentru că, dacă nu le ating, intră în categoria celor răi în care nimeni nu vrea să ajungă.
Premise și concluzii
Dacă vă înțelegeți premisele acțiunilor și chiar le testați, atunci veți găsi multe exemple care vă demonstrează că unele dintre ele sunt false. În termeni general, sfatul meu e să plecați mereu de la o premisă pozitivă. S-ar putea să vă înșelați, dar ceea ce veți obține e că veți crea în jurul vostru o lume mai bună, care va da înapoi comportamente pozitive, dezirabile. Vă rămâne doar să le identificați și eliminați pe cele indezirabile.
Între muncă și talent
Pe la începutul secolului trecut a apărut și apoi a câștigat un loc proeminent între psihologii vremii o teorie a comportamentului uman (și nu doar) care pleca de la ideea că suntem produsul nu al minții noastre, nu al genelor noastre ci al comportamentelor noastre. Acestea, la rândul lor, sunt determinate de mediul înconjurător și create în mii de iterații prin mecanisme de întărire, adică atunci când am făcut ceva care a avut consecințe bune pentru noi am repetat acel comportament până când l-am internalizat și a devenit parte din identitatea noastră, iar dacă a avut consecințe rele l-am evitat și exclus dintre comportamentele noastre. Cei mai cunoscuți cercetători ai acestor fenomene, fără îndoială reale, sunt rusul Ivan Pavlov, cu celebrul său experiment al reflexului condiționat cu câinele care salivează la un sunet de clopoțel, și profesorul american de la Harvard, B.F. Skinner, unul dintre cei mai influenți psihologi ai secolului XX.