Categorie: Reflecții

Despre perfecționism

Acest articol a apărut în revista Biz

Există o întrebare tipică pe care o pun adeseori intervievatorii când evaluează un candidat. “Care e cel mai mare defect al tău?” Poate cel mai frecvent răspuns la întrebarea asta e: “sunt cam perfecționist/ă”. Cumva, perfecționismul e văzut ca un defect tolerabil, un semi-defect, un defect care poate fi și o calitate, sigur un defect pe care îl putem cu ușurință recunoaște. Pe undeva opinia asta e legitimă, perfecționismul are, într-adevăr, multe accente utile, productive. Poate cel mai util dintre ele e dedicarea cu care se apleacă asupra oricărei sarcini, îndârjirea și perseverența cu care le duc la bun sfârșit. Dar acest fel de a aborda lumea și munca, în general, are și multe fațete negative. Cele mai comune și ușor înțelese sunt o atenție exagerată la detalii și dificultatea de a gestiona compromisul între resurse și rezultate, compromisul cu care se confruntă de zeci de ori pe zi orice persoană care are de luat decizii profesionale sau personale. Această dificultate e, pentru ei, o sursă majoră de stres, motiv pentru care mulți perfecționiști sunt foarte tensionați, stresați, încordați. E un fenomen cercetat acela că perfecționismul e asociat cu boli care somatizează stresul. Dar ce e el, de fapt?

Citește mai mult

Egalitate, echitate, solidaritate

Acest articol a apărut în edițiile online ale revistei Cariere

Se spune că atunci când britanicii au luat în stăpânire insula Hong Kong pentru 155 de ani, unul dintre primele lucruri pe care le-au făcut a fost să introducă legi britanice și, mai ales, principiile de drept pe care acelea se bazează. Cel mai important dintre ele, pentru britanici și pentru oricine a fost crescut în cultura occidentală, (din care deși uneori nu credem, facem parte) e cel al egalității tuturor în fața legii. Conform acestei anecdote, localnicii chinezi au fost foarte surprinși de această năstrușnică idee a străinilor. “Cum, adică, egali?” – au întrebat ei. “Egali-egali, așa? Și bogații și săracii tratați la fel?”. “Desigur” au răspuns britanicii surprinși și ușor intrigați. “Păi atunci, – au replicat chinezii increduli- “ce rost mai are să fii bogat?”. Acest principiu al egalității în fața legii, pe care îl luăm așa de mult drept firesc în cultura noastră, nu era deloc la fel de firesc în cultura lor, chiar dimpotrivă. 

Dar chiar în culturile occidentale, egalitatea nu e chiar așa de uniform dorită și respectată. Există arii culturale în care societatea dezavuează centralizarea puterii, inegalitatea și privilegiul. Și există societăți în care acestea sunt cel puțin tolerate dacă nu chiar încurajate. Sociologii numesc acest fenomen “distanța față de putere” și e un parametru care se măsoară. România e una din culturile unde el e mai degrabă mare, unde inegalitatea e tolerată. Societățile nordice, scandinave, sunt invers. Am văzut cu toții fotografia primului-ministru danez sprijinindu-și de zidul palatului regal bicicleta pe care venise în audiență la regină. Avem credința că egalitatea e ceva de dorit, e o manifestare a unei societăți avansate, inclusive, dar oare e asta chiar adevărat?

E o poveste care circulă apocrif pe internet despre un profesor suedez care a vrut să-i învețe pe studenți socialismul și i-a notat pe toți egal, cu media notelor clasei. În scurt timp, toată clasa a rămas repetentă. Nu știu dacă povestea e adevărată (mai precis sunt foarte sigur că nu e) dar mesajul ei cred că e corect. Să vă spun de ce. Există un experiment social celebru, replicat de mii de ori și pe care îl puteți face și voi cu un grup de colegi sau prieteni. Zice așa: 

Pe o masă la birou punem o urnă închisă. În fiecare zi, când venim la lucru (o, tempora!), fiecare dintre noi pune în ea câte 10 lei. La sfârșitul zilei, șeful echipei deschide urna, triplează suma dinăuntru și împarte totalul în mod egal la toți. Să zicem că suntem 10 în grup. Am venit cu 10 lei, la sfârșitul zilei sunt în cutie 100, mai pune șeful încă 200, fiecare plecăm acasă cu 30. Viața e frumoasă. Mine așa, poimâine așa, zilele trec până când, într-o bună zi, la sfârșitul zilei sunt doar 90 de lei. Mai pune șeful 180, pleacă fiecare cu 27. Am venit cu 10, deci tot e bine. Dar cineva a venit cu zero și pleacă la fel cu mine. Și mâine nu mai pun nici eu. Și suntem acum 3 care nu punem. Poimâine suntem 6. Răs-poimâine nu mai pune nimeni. Și de aici jocul e imposibil de întors înapoi. Acesta e paradoxul și plaga societății. Funcționează doar dacă toți îl joacă și, mai ales, doar dacă fructele lui sunt repartizate echitabil. Echitatea e altceva decât egalitatea. Echitatea presupune că rezultatul e împărțit just, e proporțional cu contribuția, nu egal. 

Dacă vă întrebați de ce avem nevoia asta, complet irațională, să știți că răspunsul nu e simplu. Dar uitați-vă la prezentarea lui Frans van de Waal de la TED despre nevoia de echitate la maimuțe. E amuzantă și surprinzătoare. A pus două maimuțe în două cuști alăturate din plexiglas transparent și le-a învățat să facă o sarcină simplă. La început la răsplătit pe ambele identic, cu bucăți de castravete. După câteva iterații, însă, pe una dintre ele a răsplătit-o cu boabe de strugure zemoase și dulci iar pe cealaltă a continuat să o răsplătească doar cu castravete. În acest moment, aceea a respins vehement răsplata, aruncând cu castravetele după cercetător! Ce e și mai interesant e că eu am citit tot articolul despre acest experiment și într-o varietate a lui cercetătorii le hrăneau diferit pe maimuțe, dar fără să le ceară să facă vreo muncă. În acest caz inegalitatea nu a deranjat deloc. E ceva profund scris în gene despre nevoia de a împărți echitabil roadele muncii noastre.

Un alt experiment social e jocul dictatorului. Funcționează așa. Intrați într-o cameră și găsiți pe scaun un plic cu 10 hârtii de 10 lei. Experimentatorul vă spune că primiți acești bani de la el/ea, dar vi se cere să împărțiți o parte dintre ei cu o altă persoană, aflată în altă cameră, pe care nu o cunoașteți și nu o veți cunoaște. Acea persoană știe tot ce știți și voi, dar nu a primit bani. Puteți să puneți în plic orice sumă vreți, între 0 și 10 bancnote. Experimentatorul va duce acel plic acelei persoane iar aceasta are la dipoziție două opțiuni: fie păstrează plicul și ambii plecați acasă cu banii, fie respinge oferta, caz în care experimentatorul ia și banii voștri și ambii plecați acasă fără nimic. Câți bani ați pune în plic dacă ar fi să jucați acest joc? Gândiți-vă un pic. Și acum, câți bani ați accepta, minimum, dacă ați fi în cealaltă cameră? Ați accepta propria ofertă? 

Dacă oamenii ar fi raționali, atunci împărțirea rațională ar fi să dați mai departe o bancnotă din 10. Celălalt primește o bancnotă, are de ales între a pleca acasă cu una sau cu niciuna. Una e mai bine ca niciuna. Problema e că doar cca. 6% dintre oameni acceptă o împărțeală așa de inechitabilă, chiar dacă respingerea ei îi defavorizează chiar pe ei!. Desigur, o să-mi ziceți că ar fi total diferit dacă suma ar fi mai mare, să zicem că se împart 10 milioane de lei. Așa e. Banii pe care-i respingeți sunt o măsură a efortului pe care sunteți dispuși să-l faceți ca să pedepsiți o nedreptate. Pe de altă parte puneți-vă și în postura celui care ar avea de împărțit 10 milioane de lei: ați risca să plecați acasă cu mâna goală doar ca să luați câteva milioane în plus?

Oamenii nu au, de fapt, nevoie de egalitate ci de echitate. Și nu doar oamenii. E o nevoie larg răspândită în lumea animală. Oamenii au, în schimb, o nevoie care transcende echitatea.

Imaginați-vă că ar trebui să creați o societate de la zero. Și că trebuie să-i scrieți un cod de principii de funcționare. Pesemne că echitatea s-ar situa sus printre ele. Roadele muncii să se distribuie echitabil, proporțional cu contribuția. Sună bine, nu? Dar ar fi asta o societate civilizată? Știți care e semnul pentru antropologi, când găsesc oseminte foarte vechi, că aparținătorul lor trăia într-o societate civilizată? O fractură majoră, de pildă de femur, vindecată. Pentru că într-o societate echitabilă acea persoană nu ar fi supraviețuit unei fracturi și aceea nu s-ar fi vindecat niciodată. Cu un femur fracturat, persoana nu putea contribui la grup și prin regula echității ar fi trebuit lăsată să moară de foame. Dar societatea noastră s-a construit și rezistă de peste 100.000 de ani prin regula de aur a solidarității. Fă altora ce ai vrea să ți se facă ție. Oamenii știu să supraviețuiască împreună pentru că știu să aibă grijă unii de ceilalți. Egalitatea nu e nimic fără echitate, oamenii nu sunt altruiști, sunt altruiști reciproc, nu participă la efortul colectiv decât dacă efortul lor nu e abuzat, societatea nu poate funcționa pe principii de egalitate, aici s-a prăbușit experimentul comunist, cu regretabila atracție pe care o exercită și azi printre unii oameni. El e inuman. Dar la fel de inumană e și echitatea. E necesară, indispensabilă, chiar, dar nu suficientă. Pentru că în ea însăși e crudă. Fără învelișul cald al solidarității, echitatea singură ar crea o societate de monștri, ca și egalitatea.

O lume sustenabilă e, printre altele, una care înțelege și face distincția dintre aceste trei noțiuni și le folosește judicios, acolo unde au, fiecare, valoare.

Despre anti-fragilitate și echilibru

Acest articol a apărut în Revista Cariere

Mi-am început anul cu o lectură captivantă dar înfricoșătoare, în același timp. Cartea se numește “The Coddling of the American Mind” și e scrisă de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt. În traducere i-ar zice “Cocoloșirea minții americanilor”, sau ceva de genul ăsta. E o carte fascinantă pentru că de-construiește și analizează acest fenomen contemporan al culturii fragilității, a evitării riscurilor și a siguranței înainte de toate și, mai ales, efectele perverse pe care ea le produce.

Ca să fim bine înțeleși: eu nu predic aici despre acceptarea oricărui risc, disprețul pentru binele nostru și al celor dragi sau abordări iresponsabile. Dar mi se pare neîndoios că anii de bunăstare și de siguranță relativă ne-au dus către o cultură de evitare a riscurilor care depășește granițele de unde prudența ne mai face bine.

Citește mai mult

Cantitate sau calitate?

Acest articol a apărut în revista Biz.

Cred că unul dintre subiectele cel mai puțin înțelese în management în acest moment, în ciuda faptului că e nu doar central în conducerea oamenilor dar și pe buzele tuturor, e cel al motivației muncii. E un subiect destul de amplu și care poate fi privit din așa de multe unghiuri, că nu aș ști de unde să încep un articol despre el. Așa că azi m-am deci să mă opresc asupra unui unghi mai puțin comentat, deși esențial după părerea mea, cel al tensiunii dintre calitatea și cantitatea motivației.

Părerea quasi-unanimă a managerilor e că în ce privește motivația, cantitatea e rege. Cu cât mai multă, cu atât mai bună. Această părere nu e neapărat explicit exprimată, dar transpare fără umbră de îndoială dacă le urmărești acțiunile. Să vă dau un exemplu. 

Acum ceva vreme, pe când locuiam în Franța, am fost contactat de un potențial client pentru un proiect de schimbare culturală. Clientul era o firmă din Rusia care cumpărase mai multe companii din Europa de Est care aveau culturi diferite între ele și diferite de cultura companiei mamă, iar asta le crea probleme. Am stabilit o întâlnire pe Skype (ce vremuri!), am ascultat situația descrisă de ei și am discutat despre ce cred eu că ar fi de făcut. Apoi am sintetizat totul într-o propunere scrisă. După ceva vreme am primit un mail politicos prin care eram înștiințat că nu au ales proiectul meu ci pe al altcuiva. Am mulțumit pentru răspuns și am uitat subiectul.

Citește mai mult

Unde dai și unde crapă

Acest articol a apărut în revista Biz

În munca mea de consultant întâlnesc adeseori în organizații practici adânc împământenite care însă fac rău organizației și membrilor ei, sunt toxice sau măcar ineficace. De cele mai multe ori liderii care mă angajează sunt conștienți de toxicitatea lor, de asta au nevoie de ajutor din exterior. De multe ori cei care îmi cer ajutorul sunt nou numiți în poziția de conducători ai organizației și vor să schimbe lucrurile pentru că văd și ei, ca și mine, că ceva nu merge cum ar trebui. Însă eu lucrez cu multe firme antreprenoriale iar în cazul lor cei care mă angajează sunt chiar cei care au creat situația pe care vor să o schimbe. M-a preocupat mereu întrebarea asta: “dar cum de au ajuns să o creeze din capul locului? De ce nu era clar de la început că acele abordări vor crea probleme?”

Un tip de răspunsuri vine din stadiile de maturitate ale unei organizații. O organizație mică și una mare au feluri diferite de conducere, metode care merg la o dimensiune devin inoperante la alta și contra-productive la încă o alta. Un alt tip de răspunsuri vine din contextul general. Ceva ce merge într-un anumit context (de piață, de competiție, de cadru legal, etc.) e posibil să nu mai meargă atunci când contextul se schimbă. Ambele aceste aspecte sunt bine înțelese și larg acceptate. Dar nu asupra lor vreau să mă opresc.

Citește mai mult

Elogiu lenei

Acest articol a apărut în revista Cariere

Știu că tema numărului e despre reziliență, dar asta e o calitate care mie îmi lipsește cu desăvârșire, așa că m-aș simți încă chiar mai impostor decât mă simt oricum mai tot timpul dacă aș scrie despre ea. Aș că mai degrabă decât să vă vorbesc despre calitățile mele am să vă vorbesc despre unul dintre defecte și despre cum m-a ajutat el în viață.

Acum mulți ani am participat la un program de acreditare în consultanță de leadership în cursul căruia am fost eu însumi evaluat cu un instrument care măsoară credințele și valorile noastre personale și felul în care ele contribuie (în bine sau în rău) la eficacitatea noastră ca lideri. Între credințele pe care îmi așezasem eu atunci viața erau câteva care nu mă ajutau deloc, neproductive. Una dintre ele era perfecționismul, nevoia de a nu greși, de a face totul perfect, cerințele exagerat de mari pe care le aveam de la mine și de la cei din jur. De regulă el se manifestă printre altele prin faptul că îți va fi foarte dificil să faci prioritizări, că vei aloca prea multe resurse de timp și bani unor aspecte ne-esențiale ale activităților tale și, nu în ultimul rând, că vei delega greu și cu teamă de eșec lucruri altora, ținându-i, astfel, într-o stare de implicare redusă care le inhibă dezvoltarea. Spre surprinderea mea, deși instrumentul mă încadra fără echivoc în categoria perfecționiștilor, niciuna dintre acele descrieri nu mi se potrivea. Eu, de când mă știu, am delegat cu mare ușurință sarcini altora și am detestat să depun efort de orice fel pentru acțiuni care nu duc la un rezultat care să îl justifice. Am acționat, în aparență, într-un fel opus perfecționismului. Am făcut asta pentru că eu, pe lângă faptul că sunt perfecționist, mai sunt și leneș.

Citește mai mult

Crize și conducători

Acest articol a apărut în revista Biz

Am citit recent, în revista Dor, un articol amplu despre Raed Arafat. E un articol lung, cere răbdare, dar ca mai toate articolele din Dor e unul care merită timpul petrecut. Raed Arafat e un personaj fascinant iar povestea lui e un fel de roman. Cea mai interesantă parte a ei este, după părerea mea, felul în care a reușit să se metamorfozeze pe parcursul a numai 10 ani din eroul națiunii în anti-eroul ei, paratrăsnetul tuturor nemulțumirilor tuturor. Dor spune povestea asta bine dar, după părerea mea, incomplet.

Sunt sigur că această metamorfoză îi pricinuiește domnului Arafat multă durere și frustrare și sunt sigur că îl încearcă un sentiment de dezamăgire față de memoria scurtă și lipsa de recunoștință a mulțimilor. Bănuiesc că decodează fenomenul pe seama proverbialei incoerențe și ingratitudini a maselor și asta îi permite să se vadă pe sine în continuare ca pe un erou fără pată. Nu îl cunosc pe domnia sa, speculez aici, dar m-aș mira să mă înșel prea tare, date fiind repetatele sale reacții la critici.

Citește mai mult