Prima pagină » Reflecții » Educație

Categorie: Educație

Putere delegată și putere distribuită

Acest articol a apărut în Revista Biz

Acum ceva vreme circula o glumă despre un nou CEO care vine într-o nouă organizație pus pe fapte mari. În prima zi de lucru face un tur prin întreprindere și trece și pe la fabrică. Când să intre în secția de producție, pe holul dinainte de intrare, vede un tânăr care sprijinea un perete și se juca pe telefonul mobil. Indignat și nervos, se repede la el și îl întreabă: “ce salariu ai tu?”. Acela răspunde: ‘3.000 de lei pe lună”. Directorul scoate portofelul, numără 3.000 de lei, îi dă tânărului și îi spune: “uite aici salariul pe o lună, ia banii și dispari de aici. Nu ne trebuie atitudinea asta la muncă în compania noastră”. Acela ia banii fără să crâcnească și pleacă grăbit. Încă furios, directorul intră în secție, se duce la biroul șefului de secție și îl întreabă: “cine era nesimțitul ăla care sprijinea zidurile și se juca pe telefon pe hol?”. “A, ăla – zice șeful de secție – era băiatul care livrează pizza, aștepta restul”.

Gluma e savuroasă pentru că ironizează graba și superficialitatea cu care directorul a tratat situația. Dar ea mai are un tâlc ascuns, pe care nimeni nu pare să-l vadă. Nimeni nu pune la îndoială dreptul directorului de a concedia sumar un angajat. Nu mă refer aici la contracte de muncă sau aspecte legale, ele sunt diferite de la o legislație la alta, ci mă refer la felul în care e organizată și împărțită puterea în organizație. Nimeni nu contestă faptul că acel director e perfect îndereptățit să ia în acea companie orice decizie. Acest model de a organiza companiile se bazează pe putere delegată și e un model foarte păgubos.

Citește mai mult

Despre anti-fragilitate și echilibru

Acest articol a apărut în Revista Cariere

Mi-am început anul cu o lectură captivantă dar înfricoșătoare, în același timp. Cartea se numește “The Coddling of the American Mind” și e scrisă de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt. În traducere i-ar zice “Cocoloșirea minții americanilor”, sau ceva de genul ăsta. E o carte fascinantă pentru că de-construiește și analizează acest fenomen contemporan al culturii fragilității, a evitării riscurilor și a siguranței înainte de toate și, mai ales, efectele perverse pe care ea le produce.

Ca să fim bine înțeleși: eu nu predic aici despre acceptarea oricărui risc, disprețul pentru binele nostru și al celor dragi sau abordări iresponsabile. Dar mi se pare neîndoios că anii de bunăstare și de siguranță relativă ne-au dus către o cultură de evitare a riscurilor care depășește granițele de unde prudența ne mai face bine.

Citește mai mult

Elogiu lenei

Acest articol a apărut în revista Cariere

Știu că tema numărului e despre reziliență, dar asta e o calitate care mie îmi lipsește cu desăvârșire, așa că m-aș simți încă chiar mai impostor decât mă simt oricum mai tot timpul dacă aș scrie despre ea. Aș că mai degrabă decât să vă vorbesc despre calitățile mele am să vă vorbesc despre unul dintre defecte și despre cum m-a ajutat el în viață.

Acum mulți ani am participat la un program de acreditare în consultanță de leadership în cursul căruia am fost eu însumi evaluat cu un instrument care măsoară credințele și valorile noastre personale și felul în care ele contribuie (în bine sau în rău) la eficacitatea noastră ca lideri. Între credințele pe care îmi așezasem eu atunci viața erau câteva care nu mă ajutau deloc, neproductive. Una dintre ele era perfecționismul, nevoia de a nu greși, de a face totul perfect, cerințele exagerat de mari pe care le aveam de la mine și de la cei din jur. De regulă el se manifestă printre altele prin faptul că îți va fi foarte dificil să faci prioritizări, că vei aloca prea multe resurse de timp și bani unor aspecte ne-esențiale ale activităților tale și, nu în ultimul rând, că vei delega greu și cu teamă de eșec lucruri altora, ținându-i, astfel, într-o stare de implicare redusă care le inhibă dezvoltarea. Spre surprinderea mea, deși instrumentul mă încadra fără echivoc în categoria perfecționiștilor, niciuna dintre acele descrieri nu mi se potrivea. Eu, de când mă știu, am delegat cu mare ușurință sarcini altora și am detestat să depun efort de orice fel pentru acțiuni care nu duc la un rezultat care să îl justifice. Am acționat, în aparență, într-un fel opus perfecționismului. Am făcut asta pentru că eu, pe lângă faptul că sunt perfecționist, mai sunt și leneș.

Citește mai mult

Crize și conducători

Acest articol a apărut în revista Biz

Am citit recent, în revista Dor, un articol amplu despre Raed Arafat. E un articol lung, cere răbdare, dar ca mai toate articolele din Dor e unul care merită timpul petrecut. Raed Arafat e un personaj fascinant iar povestea lui e un fel de roman. Cea mai interesantă parte a ei este, după părerea mea, felul în care a reușit să se metamorfozeze pe parcursul a numai 10 ani din eroul națiunii în anti-eroul ei, paratrăsnetul tuturor nemulțumirilor tuturor. Dor spune povestea asta bine dar, după părerea mea, incomplet.

Sunt sigur că această metamorfoză îi pricinuiește domnului Arafat multă durere și frustrare și sunt sigur că îl încearcă un sentiment de dezamăgire față de memoria scurtă și lipsa de recunoștință a mulțimilor. Bănuiesc că decodează fenomenul pe seama proverbialei incoerențe și ingratitudini a maselor și asta îi permite să se vadă pe sine în continuare ca pe un erou fără pată. Nu îl cunosc pe domnia sa, speculez aici, dar m-aș mira să mă înșel prea tare, date fiind repetatele sale reacții la critici.

Citește mai mult

Criticilor mei

Articolul de luna trecută mi-a adus foarte multe (și foarte mulți) critici. Am primit și multe caracterizări și judecăți complet noi pentru mine și pe alocuri foarte interesante. Am fost numit (nu neapărat cu cuvintele astea) naiv, utopic, romantic, manipulator, incoerent, socialist. Nu am mai fost niciodată (sau poate am fost, dar nu știu eu) descris în termenii ăștia. Pentru „romantic” chiar sunt recunoscător :-). Am primit, pe scurt, atât de multe critici încât simt nevoia să scriu un fel de erată sau de addendum la articol care să le cuprindă și să le răspundă cumva tuturor într-un singur loc. În linii mari, ele cad în trei categorii:

  1. E o figură de stil cam ieftină, o manipulare sau o eroare grosolană de judecată. De fapt ideea echlibrului între muncă și viață e între viața personală și cea profesională. Ce e rău în asta? 
    Desigur, nu e nimic rău. A propos de erori de judecată, eu nu am susținut nicăieri că nu e nevoie de un echilibru între viața personală și cea profesională, nu sunt deloc adeptul celeilalte mode, „work-life integration”. Cred că cele două lumi e bine să fie ținute separate, nu integrate și fiecare are locul ei. Nu susțin nici că trebuie să alocăm mai mult timp muncii în defavoarea familiei și a vieții personale, chiar deloc. Din această perspectivă sunt un mare partizan al echilibrului. Susțin doar că exprimarea „work-life balance” duce către o viziune îngustă a subiectului, care tratează munca drept o servitute, un rău necesar care trebuie izolat de noi și că această viziune e perimată și periculoasă, din motivele enunțate în articol. De manipulare și erori de judecată nu comentez, oamenii au dreptul la opinii. Ar putea, totuși, să se întrebe care ar fi agenda? Pe cine vreau să manipulez și în folosul cui? Poate că sunt arogant, dar mă gândesc că aș merita privilegiul îndoielii.
  2. Sigur că e mai bine să ai o muncă cu sens decât una fără. E mai bine și să fii tânăr și sănătos decât bătrân și bolnav, e o tautologie. Problema e că cele mai multe munci nu au sens și atunci e nevoie să accepți că asta e, le duci la capăt și apoi îți vezi de viață. 
    Așa e, e o tautologie, sau ar fi dacă aș fi susținut-o vreodată. Ce susțin e că orice muncă are sensul ei și că absența oricărui sens e intolerabilă vieții. Dacă nu mă credeți anagajați oameni cu leafă bună, 20% peste media pieței, și cereți-le să sape niște gropi, apoi să le astupe, apoi să le sape din nou, la nesfârșit. Re-editați legenda lui Sisif și vedeți ce rezultă. Mai susțin că ideea echilibrului induce mentalitatea că munca nu e viață, deci e inutil să cauți împlinire în ea, de asta e periculoasă. Căutarea sensului e mai importantă, după părerea mea, chiar decât aflarea lui. Demersul e mai util decât rezultatul. Abordarea tranzacțională a muncii e o rețetă de conflict și de nefericire. De nefericire pentru că ascunde și marginalizează sensul muncii, unul dintre cei doi piloni extrinseci ai fericirii. Conflict pentru că dacă munca e o tranzație, efort contra bani, atunci tu vrei cât mai mulți bani pentru cât mai puțin efort, în timp ce ceilalți care te angajează sau care cumpără în alt fel produsul muncii tale (cum ar fi clienții) vor cât mai mult efort de la tine contra cât mai puțini bani.  Asta te pune mereu în conflict cu beneficiarii muncii tale, și astfel îți atacă și al doilea pilon al fericirii, calitatea relațiilor. Cred că o viziune a muncii ca sursă de împlinire personală e nu doar utilă ci esențială pentru o viață împăcată și demnă. Desigur, cum spuneam și în articol, nu pretind că orice muncă e așa și nici că orice muncă are la fel de mult sens. Pretind doar că e important să-l căutăm. Și că cine caută are șanse mult mai mari să găsească.
  3. Sensul muncii e un concept bun, dar e un lux pe care puțini și-l pot permite. Ca să ai sens în muncă trebuie ca munca să fie aliniată cu vocația ta, să ai luxul să faci ce-ți place. Câți oameni au acest lux? Ce facem cu restul?
    Această critică seamănă cu cea de mai sus dar diferă în ceva important, anume în ideea că sensul vine doar când faci ceea ce-ți place, ceva care îți împlinește vocația și că o astfel de fericită întâmplare e prin definiție rară și rezervată unor priviliegiați (printre care mi s-a spus că mă număr, ceea ce e adevărat, deși nu a fost mereu). Eu cred că această abordare e profund falsă și am scris un articol despre ea, va apărea în luna Martie. Deși nu am anticipat acest val critic, am scris articolul cam în același timp cu cel de dinainte, pentru că e un fel de continuare a ideii din el. Dezvolt argumentația pe larg în articolul viitor, nu am să o fac aici, dar ideea pe scurt e cea din celebrissima carte a lui Viktor Frankl. Nu putem decide mereu în ce conjunctură ne duce viața, dar putem decide mereu ce atitudine avem față de ea. Pentru cei care nu ați citit cartea, vă îndemn să o faceți, e o lectură simplă, scurtă, ușor de digerat, cu un impact uriaș. Noi dăm sens muncii, nu munca nouă. În acest fel trebuie înțeles sensul muncii. Pentru restul argumentului va trebui să așteptați articolul din numărul din Martie al revistei Cariere.

Vreau să mai constat, în încheiere, că mulți dintre critici, mai ales dintre cei cu argumetele 2 și 3 au fost oameni cu cariere solide, împlinite, cărora li se dedică cu pasiune. Nu știu dacă acele puncte de vedere au reflectat experiența lor de muncă sau credințe profunde despre cum arată experiența altora. Dacă răspunsul e din a doua categorie, cred că toată abordarea ar merita un pic de reflecție, pentru că mi se pare o formă de aroganță să pleci de la premiza că sensul vieții e un privilegiu al unei minorități (citește elită) din care faci parte.

Mai vreau să-mi cer iertare dacă mi-a scăpat vreun argument critic sau dacă am înțeles/sintetizat greșit argumentele pe care le-am citit. Dacă mi-a scăpat ceva, hai să ne auzim în comentarii.

În fine, vreau să mulțumesc tuturor celor care m-au criticat, îmi place să aud păreri contrare mie, mă ajută să îmi ascut gândirea și să-mi îndrept erorile. Îmi e clar că ar fi trebuit să fiu mai clar în enunțuri, să nu las loc de interpretări în afara sensului pe care l-am intenționat. Cred că dialogul ne face mai buni și e o cale spre progres, poate cea mai importantă. Pe data viitoare!

 

 

Efectul Anti-Pygmalion

Am auzit de multe ori, de la mulți oameni, ideea asta că e mai bine să nu ai așteptări mari, în felul ăsta nu poți fi dezamăgit. Văd felul ăsta de atitudine zilnic în jurul meu. Dacă cineva povestește o întâmplare care l-a impresionat neplăcut, se găsește imediat altcineva care să-l întrebe, blazat superior “și la ce te-ai fi așteptat?”. Există această filozofie de viață a așteptărilor mici, negative despre ceilalți. E o filozofie devastator de păguboasă.

Citește mai mult

Nevoia de sens

Acest articol a apărut în cariereonline.ro

Conducem organizații azi, în secolul XXI cu metode perfectate în secolul XX după principii enunțate în secolul XIX. E o realitate stranie pentru mine, e aproape de neînțeles cum de supraviețuiesc atât de multe credințe și practici dintr-o vreme care a apus de mult. E o discuție lungă și interesantă cum de așa ceva e posibil, dar ce e cert e că, iată, ele supraviețuiesc.

Cel mai mare motiv de mirare al meu e că știm foarte multe deja despre cum se comportă oamenii în spațiul muncii, ce factori determină performanța, agilitatea organizațională sau inovarea, dar cu toate acestea continuăm să conducem organizațiile cu metode fix pe dos, concepute în vremuri de stabilitate și previzibilitate a mediului. Conducem pe baza unor credințe ancorate adânc în mintea managerilor, în ciuda faptului că ele nu au nici o bază reală, sunt pur și simplu folclor. Dintre toate aceste credințe, cea mai toxică și cea mai departe de adevăr e cea despre motivația muncii.

Aș vrea să am un euro pentru fiecare ocazie când am auzit un manager care se plânge că nu-și poate motiva oamenii pentru că nu are buget. Cred că aș putea să mă retrag… E inclusă în această afirmație o credință profundă, anume aceea că toate motivațiile sunt extrinseci, că munca e un contract, o tranzacție, în care tu dai ceva și primești ceva în schimb. Și atât. O tranzacție materială, efort contra bani. Dacă vrei mai mult efort, mai multă implicare, trebuie să plătești mai mult. Această credință e complet, dar complet falsă.

Citește mai mult