Categorie: Politică

Box populi

Eurodeputatul PDL Cristian Preda pare să fie într-un fel de război cu linia oficială a propriului său partid. Nu știu ce efect va avea asta asupra carierei sale politice, dar nu pot să nu recunosc că unele dintre pozițiile sale mi se par interesante. Recent, de pildă, a lansat o teză cu care eu unul sunt de acord. Poporul suveran se poate înșela. Faptul că 83% (parcă) din populație votează pentru o idee, cum ar fi, de pidă, parlamentul unicameral, nu face ideea bună. În replică, Valeriu Stoica îl atenționează că așa funcționează democrația, poporul e suveran. Oare? O mulțime de țări din Europa au făcut podul pe spate ca să evite să ceară într-un referendum opinia poporului lor despre tratatul de la Lisabona. De ce oare? Citește mai mult

Modelul american

Venit la putere cu surle și trâmbițe în urmă cu doar un an și ceva și distins cu premiul Nobel pentru pace după 13 zile în funcție pentru meritul incontestabil de a nu fi George W. Bush, Barack Obama a reușit turul de forță de a-și vedea blocate în Senat cele mai importante inițiative, mai ales piatra unghiulară a mandatului prezent, reforma sănătății. Cum e posibil așa ceva, pentru un președinte ales cu un mandat popular confortabil și care controlează o majoritate la fel de confortabilă în ambele camere ale legislativului? Metoda folosită de republicani pentru a-i bloca inițiativele e veche dar eficace. A fost inventată de Cato cel Tânăr pentru a-i bloca inițiativele lui Iulius Caesar. Pur și simplu nu te oprești din vorbit. Regulamentul Senatului Statelor Unite permite oricărui senator să vorbească oricât pe orice subiect. Dacă o lege e pusă în dezbatere, senatorii opoziției pot să oprească votarea ei indefinit pur și simplu dezbătând-o la infinit. Nimeni nu le poate lua dreptul la cuvânt. Sau aproape nimeni, pentru că un amendament la regulament permite unei majorități formate din 2/3 din senatori să ceară întreruperea dezbaterii și trecerea la vot. Metoda se numește „filibuster”. Citește mai mult

Între Titulescu și Ceaușescu

În zilele dinaintea așteptatei treceri a lui Gheorghiu-Dej în lumea dușmanilor obscurantiști, în PCR a apărut o luptă surdă pentru putere. În centrul ei erau trei mari corifei ai partidului, puși în linia a doua de Stalin, dar care-și vedeau acum din nou șansele înflorind. Ei erau Emil Bodnăraș, Gheorghe Apostol și Ion Gheorghe Maurer. Lupta surdă, de culise, însă, nu ducea la nici un rezultat, ba chiar părea la un moment dat că riscă să amenințe, cu consecințe greu de prevăzut, controlul absolut al Partidului asupra societății românești. Și atunci Bodnăraș a avut o idee genială. Astăzi s-ar numi „proxy war”. Hai să își retragă toți trei candidagtura și să-l sprijine pe unul tânăr, discipol de-al corifeilor, și apoi să-și manifeste puterea manevrându-l pe acela. Aveau și candidatul perfect. Un tinerel nu prea inteligent, bâlbâit, fără mari șanse de a fi vreodată foarte popular, arivist și dispus la orice. Îl chema Nicolae Ceaușescu.

Zece ani mai târziu micul bâlbâit scăpase de toți trei, folosind inteligent orice ocazie de a-și spori puterea și încă și mai abil pe cele care au slăbit-o pe a lor.

Micul Titulescu nu e nici bâlbâit nici impopular. Asta-l face, pentru mine, cel mai pericuos politician român al momentului.

Modelul grec

Politicile noastre publice sunt dominate de modele. Am preluat tale-quale modelul francez în zorii modernității statului român. Apoi Carol I a adus câte ceva din modelul german, pe ici pe colo, prin părțile mai degrabă ne-esențiale. A urmat apoi marele experiment al modelului sovietic, urmat de variațiunea lui sub-umană, modelul nord-coreean. După revoluția-model a urmat o perioadă de panică și de căutare de noi modele. Ca o găină fără cap politicienii noștri se agitau fără direcție în căutarea unei noi idei de împrumut. O vreme chiar au încercat să se aventureze fără una, lansând tema atât de ridiculizată a „democrației originale”. Au abandonat-o repede ridicând întâi în slăvi modelul suedez al statului ultra-social, revenind apoi la bunul și încercatul model francez centralist-etatist înainte de a se abandona cu arme și bagaje unui banal model european generic, impus de „aquis communautaire” și de salturile mortale pe spate pe care bietul nostru stat a trebuit să le facă pentru a părea suficient de civilizat încât să fie primit la masa bucatelor alese, europenești. În toată tevatura asta am omis să urmărim și să ne inspirăm de la singurul model cu adevărat relevant pentru noi. Modelul grec. Citește mai mult

O idee bună

Articolul de mai jos a apărut în ultimul număr al revistei Capital. Pentru cei care nu au apucat să o citească, redau textul integral aici.

Ideea deputatului PSD Mugurel Surupăceanu de a impozita averile mai mari de 500.000 de euro e o idee bună, politic cel puţin. Cum altfel ar putea fi ideea de a impozita 1% din populaţie în beneficiul celeilalte 99%? Masa e „vindicată“, bogaţii să se supere, dă-i naibii de îmbuibaţi. Citește mai mult

O bombă cu ceas

Nici nu a început bine noul guvern să lucreze că, iată, apare din nou pe tapet, cu aceleași valențe de șantaj emoțional și politic, eterna problemă a pensiilor. Pensionarii sunt la noi un fel de masă de manevră, exploatată fără milă și fără rușine de toate forțele politice. În ce-i privește, asta nu le-a făcut neapărat rău. Pensiile au crescut și, iată, bătălia populistă promite să le crească din nou. Ce nu spune nimeni, însă, e că acest dezmăț populist nu are nici o bază economică și, ca atare, nici o șansă să supraviețuiască. Citește mai mult