Acum că m-am pornit, mai am o poveste cu Securitatea, de data asta una hazlie.

Scena e cam din aceeași perioadă, de la sfârșitul anilor ’80. Tocmai apăruseră la noi mașinile de scris electronice, cu rozetă. Xerox avea o divizie care vindea din astea și era cam singura companie care vindea așa ceva în România. La birou aveam un dulap plin cu rozete cu diverse tipuri de caractere. 

Într-o zi mă cheamă Marian Popa, șeful reprezentanței Xerox, (cu care am fost mereu în relații foarte bune, până în ziua de azi, e un tip foarte special) și îmi prezintă un tip îmbrăcat în costum gri, moacă de securist (parcă-i trăgea cineva la indigo pe ăștia) și mă roagă să-l ajut. Reprezentanța Xerox avea sediul la un etaj sub cel al școlii unde lucram eu. În timp ce îmi adresa rugămintea, lui Marian îi scăpa un colț de zâmbet șugubăț pe buze, mi-am dat seama că mă chemase special pe mine, că e ceva special cu omul ăla. 

L-am luat pe securist la mine în birou și l-am întrebat cu ce pot să-l ajut. Mi-a zis că e de la Securitate (ce surpriză!) și că are sarcină să amprenteze toate mașinile de scris din clădire. M-am prins pe loc de ce zâmbea Marian și m-a umflat râsul în sinea mea.

Dacă nu știți, mașinile de scris la acea vreme erau mecanice și, ca atare, imperfecte. Fiecare avea hachițele ei, bătea cumva diferit, o literă mai strâmbă, un punct mai îngroșat, etc. Un specialist putea recunoaște această amprentă, dar trebuia să aibă un martor. Ca atare toate mașinile de scris erau amprentate, trebuia să le duci la MIliție și ăia scriau toate semnele posibile pe o foaie pe care o puneau într-un dosar, în caz de ceva. Dacă apărea vreun manifest scris la mașină, cineva lingea toate fișele alea, din toată țara (!!) ca să descopere ce mașină de scris fusese folosită. Bezna minții.

I-am zis deci securistului “sigur, cu ce caractere vreți să scriem?”. Ăla, firește, a rămas perplex. “Cum adică?”. Atunci l-am dus la dulapul unde țineam rozetele și l-am deschis. Aveam vreo 200. Am scos una și i-am arătat cum se schimbă (durează 10 secunde) și cum schimbă scrisul și pasul de scriere al mașinii. A rămas tablou. “Și aveți multe din astea?” I-am făcut un semn larg cu mâna la ușa deschisă a dulapului și am zis: “oricâte”. 

A fost foarte amuzant. I-a căzut fața, efectiv, atunci am înțeles de unde vine vorba. A văut cu ochii minții cum profesia lui nu mai are niciun rost. Mi-a mulțumit și s-a cărat. M-am dus la Marian în birou și am râs împreună până ne-am descărcat.