Am fost in Bucuresti pentru 3 zile. Mi-a placut. Am avut multa treaba si nu am avut timp sa ma vad decat cu familia, dar tot mi-a placut. Pe drumul spre aeroport am inceput sa ma intreb daca nu mi-am judecat orașul prea aspru. Si am inceput sa ma uit atent. Si sunt toate acolo unde le stiam. Noroiul nesimtit de pe strazi rezidentiale de figuri, lasat de camioane conduse de nesimtiti care nu-si spala rotile cand ies din santiere, cainii vagabonzi, firele alandala ale zecilor de retele de comunicatie trase aerian una peste alta, panourile publicitare zdrentuite, lucrarile publice semnalizare cu bucati de banda reflectorizanta agatata alandala de pari, nesimtitii, agresivii, ma rog, totul e cum il stiam. Dar de data asta nu a mai contat. Bucuria de a-mi revedea prietenii si familia, a familiaritatii casei, dublata de relativa distanta psihologica de la care am privit totul mi-a indulcit puternic perspectiva.

Sunt oameni care-si pot lua acest fel de distanta detasata in interior, fara sa se desprinda fizic. Eu nu pot. Mi-ar fi placut sa pot si-i invidiez pe cei care pot, dar eu nu sunt unul dintre ei.
Dar acum mi-e clar. Romania e un loc mult mai frumos pentru mine daca traitul in ea nu imi ocupa tot timpul, ca sa-l parafrazez pe marele nostru filozof Mircea Badea. Am sa revin des, sper ca mereu cu aceeasi placere.

PS Scuzati lipsa diacriticelor, scriu de pe iPhone.