Was mich nicht umbringt macht mich stärker. Friedrich Nietzsche
Nu știu dacă ați citit cartea “Antifragil”, a lui Nassim Taleb. Dacă nu, v-o recomand. Vorbește despre sisteme care se întăresc în criză. E o idee simplă, așa de simplă încât atunci când o citești te întrebi de ce nu ți-a venit ție, atât e de evidentă. Umanitatea a încercat mereu să-și construiască sisteme de apărare la crize, să își dezvolte, mai întâi, rezistența la șocuri. Rezistența e proprietatea unui sistem de a nu-și schimba comportamentul sub efectul schimbărilor de mediu, chiar a celor majore. Am construit castele și fortărețe. Cu timpul am înțeles, însă, că rezistența nu e cea mai bună strategie, pentru că sistemele rezistente tind să fie fragile; rezistă până când stresul le depășește capacitatea de a rezista și apoi cedează brusc și catastrofal. E modelul rezistenței unui zid.
Următoarea redută pe care am asaltat-o a fost reziliența. Reziliența e proprietatea unui sistem de a reveni la starea inițială după dispariția șocului. Reziliența e rezistența salciei, nu a stejarului, a bambusului, nu a betonului, îmbină rezistența cu flexibilitatea și elasticitatea. Apa trece, pietrele rămân. Un prieten de-al meu mi-a descris odată, inspirat, cum vede el rezistența la români: e o rezistență de tip plasă, nu zid, sub tensiune pare că cedează, te lasă să-ți consumi energia împingând o țesătură elastică și difuză, până când obosești și renunți. Apoi revine unde a fost.
Deși e un model de adaptare mai bun decât rezistența, reziliența nu e nici ea cea mai bună strategie de adaptare la stres. Nu e cea mai bună pentru că scopul ei e nemișcarea, revenirea la starea anterioară și în acest fel e adversă progresului, devenirii, evoluției.