Perioada asta de pandemie a fost, pentru mine, foarte interesantă, din multe puncte de vedere. A avut momentele ei de cădere și momentele ei de extaz, a avut revelații neașteptate, unele pozitive, altele nu. A reașezat lucruri despre care nu îmi imaginam că vor fi vreodată reașezate. Dintre ele, poate cel mai interesant și cu consecințele cele mai importante pentru fiecare dintre noi, e reașezarea felului în care ne raportăm la muncă și mai ales la munca de la distanță.
La începutul pandemiei eram într-un proces de coaching executiv cu un manager al unei bănci, din domeniul IT. Mi-a spus că una dintre problemele lor ca angajator era că nu pot oferi muncă de la distanță, ceva ce majoritatea firmelor care angajau la acea vreme IT-ști ofereau, pentru că în banca lor așa ceva era de neconceput, din motive de securitate. Acum, practic peste noapte, au reușit să treacă la 100% muncă de la distanță și asta nu a dus nici la falimentul băncii nici la probleme majore de securitate. Atunci când a fost chiar nevoie, s-a putut. Sau, după cum zic cei de la Google, “creativitatea iubește constrângerile”.
Se pare, deci, că paradigma “muncii de oriunde” s-a instalat puternic și, probabil, a pus cultura muncii pe un traseu diferit, nou. Dar, pentru mine, deși iubesc libertatea pe care această paradigmă mi-a adus-o, ea mi-a și luat ceva extrem de important, ceva ce cred că e important pentru mulți oameni: șansa întâlnirilor întâmplătoare.