Etichetă: leadership

Organizații în incertitudine

Singurul lucru pe care-l știu sigur e că nu mai știu nimic sigur. Asta mi-a spus, acum câțiva ani, un client cu care încercam să lucrăm la o nouă strategie. Era imediat după declanșarea crizei și lumea părea că o luase razna. Au trecut vreo 5 ani de atunci și lucrurile par să se fi liniștit. Par doar, pentru că, dacă ne uităm mai atent, rata de imprevizibilitate, incertitudinile și viteza schimbărilor profunde ale realității au crescut cu toatele. Ceea ce s-a schimbat nu e faptul că s-a terminat criza. Dar s-a terminat așteptarea noastră ca ea să se termine. Și asta e ceva bun.

Citește mai mult

Modele, rețete, exemple

Acest articol a apărut, într-o formă editată, în ultimul număr al revistei Biz.

În 1982 un tânăr consultant de la Mc Kinsey, un tip briliant, alert în gând și articulat în verb, a publicat o carte care a devenit poate primul best-seller modial de afaceri, o carte care a zguduit puternic fundațiile gândirii lumii de afaceri de la acel moment. Cartea s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare în primii 4 ani de la apariție! Nemaivăzut pentru o carte despre afaceri. Tânărul se numea Tom Peters iar cartea se numea “In Search of Excellence”. Era vremea în care industria americană se simțea puternic amenințată de avansul industriei japoneze, vremea în care mașinile japoneze trecuseră de la a fi jucării fragile și nefiabile la a fi prima opțiune a clasei mijlocii americane și în care firme ca Sony sau Matsushita trimiteau în faliment companiile americane una după alta. Cartea identifica un număr de firme americane de succes, care făcuseră față cu brio acestei competiții și care nu doar că rezistaseră dar și prosperaseră și le descompunea acțiunile într-o rețetă a succesului, a excelenței. Ideile și abordările noi, proaspete, fără inhibiții, prezentate în carte au făcut din ea un best-seller mondial iar din Tom Peters un guru al afacerilor și o celebritate internațională. 10 ani mai târziu aproape toate firmele prezentate în carte dăduseră faliment iar Tom Peters a recunoscut ceea ce niște jurnaliști de la Business Week descoperiseră, anume că a falsificat unele date pentru ca să ajungă la concluziile pe care le-a prezentat. A urmat dizgrația și un con de umbră din care omul nu a mai ieșit niciodată de tot. A fost o victimă celebră a unui fenomen foarte cunoscut dar puțin înțeles, numit de psihologi eroarea fundamentală de atribuire.

Citește mai mult

În capcana propriului sistem de iluzii.

O butadă bine cunoscută spune așa: “primul mit al științei managementului este că există”. Managementul nu e o știință, e o disciplină empirică. Toate teoriile de management sunt, de fapt, un fel de a structura concluzii provenite din practica celor care chiar conduc oameni și afaceri. Deși există metode științifice de cercetare empirică și e important ca teoriile să se bazeze pe fapte riguros cercetate, managementul în sine e o colecție de practici. Faptul că el are modele și teorii în spate, ne face însă, să le considerăm intrinsec valide, deși asta nu e deloc neapărat adevărat.

Ca disciplină de studiu, managementul nu e una dintre științele fundamentale ale lumii. Nu e intrinsec evoluției societății. Cineva l-a inventat. Știm și cine: Henri Fayol, un inginer francez de mine, pe la sfârșitul secolului XIX. Dacă Fayol s-ar ridica mâine din mormânt ar fi foarte mândru de sine. Pentru că principiile pe care le-a postulat el despre funcțiile managementului, anume Prevedere, Planificare, Comandă, Coordonare și Control, sunt în utilizare și azi, pe scară largă, deși lumea nu mai arată deloc la fel cu aceea în care a trăit și creat el. Conducem în sec XXI cu metode ale secolului XIX, bazate pe paradigme ale secolului XIX și ne mirăm când ele nu dau rezultate.

Citește mai mult

O cetate sub asediu

Acest articol a apărut în revista Biz

Capitalismul pare, în ultima vreme, din ce în ce mai mult, a fi o cetate sub asediu. Învinuit de criza economică în care se zbate lumea occidentală, de colapsul sistemului financiar, de inegalitatea de șanse și de decalajele din ce în ce mai mari între bogați și săraci, în fine, învinuit de toate relele societății moderne, capitalismul e asediat azi cum nu a mai fost de mult, din anii 60.

Recent, Mugur Isărescu a făcut o afirmație care a aprins multe spirite, de ambele părți ale dezbaterii, anume aceea că economia liberă nu se poate auto-regla, are nevoie de intervenție și reglementare din partea statului. Eu nu sunt expert în macro-economie și nu vreau să comentez justețea sau injustețea afirmației. Vreau doar să remarc în treacăt că exemplul pe care guvernatorul l-a dat, acela al băncilor, e pentru mine relevant pentru lipsa de consistență a argumentației domniei sale. Cumva rezultă că economia nu se poate auto-regla pentru că oamenii care acționează ca actori în peisajul economic sunt lacomi și lipsiți de scrupule și pentru asta e nevoie ca statul să intervină. Statul, în această accepțiune, pare a nu fi făcut din oameni. Sau, dacă e făcut din oameni, pare fi făcut din alt fel de oameni decât cei care lucrează în companii. Printr-un mecanism miraculos, băncile atrag și recrutează sistematic escroci, în timp ce statul atrage și recrutează sistematic oameni integri. Nu știu ce părere aveți voi despre politicienii noștri și despre bancheri, dar de la mine lucrurile se văd fix pe dos.
Citește mai mult

Binele normal

Acest articol a aparut in revista Biz

Am întâlnit, în cariera mea de consultant, foarte multe organizații și, mai ales, foarte mulți manageri care funcționează în paradigma că binele e normal. Ca atare el nu merită vreun feedback, nu e susținut sau întărit în vreun fel. E normal să faci bine, de aia ești plătit. Ce se semnalează mereu sunt deviațiile, ceea ce trebuie corectat.
Citește mai mult

Măsura lucrurilor

“Ce nu măsori, nu gestionezi”, zice un vechi și unanim acceptat dicton al managerilor. E așa de vechi și de acceptat încât e ca o vacă sacră. Nimeni nu-l pune la îndoială. Cu toate astea, ar merita, pentru că, într-un fel cuceritor de tranșant și de clar, pare să dea, amăgitor, un răspuns final unei probleme care nu are de fapt un răspuns simplu.

Citește mai mult

Nevoia de semnificație

Acest articol a apărut în ultimul număr al revistei Biz

În evaluările de cultură organizațională pe care le facem pentru clienții noștri măsurăm nu doar ce fel de cultură au organizațiile lor dar și ce factori o determină, pe ce “butoane” pot să apese dacă vor să o schimbe către o cultură mai performantă. Unul dintre acești factori, care nu stă deloc bine în organizațiile de la noi, e semnificația muncii.

În ciuda multor dovezi contrarii, foarte multe organizații continuă să opereze în paradigme complet eronate despre natura umană și natura motivației muncii. În cele mai multe organizații pe care le-am întâlnit eu, în ciuda afirmațiilor repetate despre importanța oamenilor și măsura în care organizația se bazează pe ei, toate sistemele de conducere sunt bazate pe presupunerea că nimeni nu face ceva dacă nu i se cere în mod explicit, nu e măsurat pentru asta și nu e penalizat dacă nu face ce se așteaptă de la el. Cu alte cuvinte, în absența amenințărilor și a stimulentelor extrinseci, oamenii vor tinde să ardă gazul prăvăliei și să ia leafă degeaba. Sunt sigur că, citind aceste rânduri, mulți dintre voi vor recunoaște în sinea lor că și ei cred același lucru. Și mai sunt sigur și că mulți dintre voi veți avea multe exemple din viața voastră de conducători care vă întăresc convingerea că așa stau lucrurile.

Citește mai mult