Politicile noastre publice sunt dominate de modele. Am preluat tale-quale modelul francez în zorii modernității statului român. Apoi Carol I a adus câte ceva din modelul german, pe ici pe colo, prin părțile mai degrabă ne-esențiale. A urmat apoi marele experiment al modelului sovietic, urmat de variațiunea lui sub-umană, modelul nord-coreean. După revoluția-model a urmat o perioadă de panică și de căutare de noi modele. Ca o găină fără cap politicienii noștri se agitau fără direcție în căutarea unei noi idei de împrumut. O vreme chiar au încercat să se aventureze fără una, lansând tema atât de ridiculizată a “democrației originale”. Au abandonat-o repede ridicând întâi în slăvi modelul suedez al statului ultra-social, revenind apoi la bunul și încercatul model francez centralist-etatist înainte de a se abandona cu arme și bagaje unui banal model european generic, impus de “aquis communautaire” și de salturile mortale pe spate pe care bietul nostru stat a trebuit să le facă pentru a părea suficient de civilizat încât să fie primit la masa bucatelor alese, europenești. În toată tevatura asta am omis să urmărim și să ne inspirăm de la singurul model cu adevărat relevant pentru noi. Modelul grec. Citește mai mult